Secrete arzătoare (VII)

 În tumultul vieţii lor, actorii acestei piese de teatru uneori absurd, par a fi oameni; oameni cu nevoi şi aspiraţii, cu griji şi cu plăceri obişnuite celorlalţi, dar nu e deloc aşa... Didina îi satisface lui "Horse" fanteziile bolnave, altora – la fel, dar şi ei, ca şi restul au un singur catalizator în relaţiile lor cu ceilalţi: sexul bolnăvicios şi promiscuu. Din această cauză, de multe ori inconştient, conotaţiile erotice condimentează aproape obsesiv atât discursurile lor, cât şi ceea ce proiectează pe cei din jur. Cum la ei înşişi sunt incapabili să găsească nişte atribute desprinse complet de erotic şi sexual, nici la ceilalţi nu pot vedea altceva. Ceea ce alţii spun absolut normal, ei îl preiau parţial şi îl interpretează în cheie obsesiv-erotică, iar de aici şi până la a considera că au puncte comune cu societatea nu mai e decât un pas. Fireşte, erotismul joacă rolul său în viaţa oamenilor normali, dar el este doar un ingredient firesc în retorta în care oamenii introduc elementele necesare pentru ca rezultatul să fie acea fericire pe care o doreşte fiecare în mod cu totul personal.

Pentru Didina şi complicii săi, viaţa e diferită. Mărgelica duce o existenţă searbădă, chinuită de amintirea trecutului şi de căsătoria pe care şi-a dorit-o pentru echilibru financiar. Piggy e complexată şi plictisită, dar ar vrea să epateze, măcar acum, prin ceva, doar că nimic din înzestrarea naturală n-o mai ajută; inteligenţa sa aflată mult sub medie, dar şi fizicul deloc dăruit de Dumnezeu, o fac să se chinuie să pară ceea ce nici n-a fost şi nici nu poate deveni: o vampă, o "divă" în mizerie sau o cuceritoare lipsită de performanţe. Doar Didina e de o neobişnuită vioiciune, atât pentru a se întreţine, cât, mai ales, pentru a-şi putea satisface toţi partenerii ocazionali în aşa fel încât fiecare dintre ei să nu-şi dea seama de existenţa celorlalţi. Nu e uşor, mai ales când are în permanenţă de atras noi victime ce vor umple panoplia de cuceriri cu ora. Blazatul "Horse" n-are nici griji şi nici mari lucruri de ascuns, afară poate de pasiunea sa bolnavă pentru pornografia aplicată, dar ştie că Didina e o femeie uşoară, însă discretă; cum ar putea fi altfel fără ca imaginea pe care şi-a creeat-o să nu se descompună brusc?

 În acest fel, la umbra complicităţii întru secretizarea vieţii lor trecute şi/sau prezente, actorii piesei joacă roluri funeste. Pentru ei asta nu contează... Unii îşi văd de viaţa lor publică, aşteptând cu înfrigurare să pună în practică nouă obsesie pornografică sau o altă fantezie ce le stimulează potenţa şi erosul. Ce vor ei, nimeni nu ştie... E imposibil de decelat viaţa lor promiscuă de cea pe care şi-o lasă la vedere, dar nimic din acţiunile lor nu trădează vreo trăire sau vreun scop bine determinat. Existenţa lor se scurge între partide de sex fără limite şi cotidianul frustrant, nici unul dintre protagonişti nefiind în stare să-şi manifeste şi alte dorinţe sau proiecte. Obsesia trecutului şi prezentul sumbru le tarează sufletele şi minţile în fiecare zi, frustrările îi chinuie şi singura lor evadare, singura lor modalitate de a scăpa de complexele chinuitoare e defularea bolnăvicioasă şi obsesivă.

Didina este înşelătoarea perfectă, ce pare a avea calităţi native de manipulatoare. Ce-i drept, "calităţile" sale nu sunt suplinite de morală, de pregătire sau de suflet, ceea ce o transformă într-o înşelătoare oarecare, fără pretenţii sau performanţe deosebite. Când planurile sale de atragere a diverşilor indivizi reuşesc, ea se va cantona o vreme în satisfacerea poftelor lor fizice, fireşte, contra cost, apoi se va depărta de ei, dacă aşa i-o cere interesul. Dacă însă dă greş, Didina (şi ca ea şi alte înşelătoare) va adopta clasica poziţie a "dezamăgitei" de "răutatea umană", o femeie altfel "ingenuă" şi care suferă de pe urma unor defecte umane doar de ea ştiute sau, oricum, imprecis enunţate. Relativizarea discursului este maniera prin care ea ştie să creeze iluzii şi să-şi sugestioneze persuasiv interlocutorii sau publicul pe care ea îl are la un moment dat sau altul, atunci când "trebuie", pentru ca piesa prost regizată în care ea a avut rolul principal, să nu se termine dezastruos. Oricine intră în contact cu ea este aproape obligat să-i facă jocul. Dacă nu, va şti ea să extragă adevărul din context şi să-l înlocuiască fără scrupule cu minciuna cea mai sfruntată. În acest fel, ea îşi asigură victime suficient de credule încât, cu ochii la pozele trimise de ea (goală, fireşte), ei să creadă absolut orice, dar, în subsidiar, poate foarte bine și să-şi ascundă faptele anterioare. Va acuza vag o "ură" pe care ea, "generoasa sufleteşte", nu o poate înţelege, iar interlocutorul său, neînţelegând nici el prea bine despre ce e vorba, va înghiţi povestea pe nemestecate şi jumătate din munca de atragere a fraierului e deja încheiată.

Niciodată ea nu va recunoaşte o singură minciună spusă fără să clipească, ba din contră... Va povesti oricui, chiar fără a fi întrebată, ca ea e sinceră, că nu ştie să mintă şi că adevărul este steaua sa călăuzitoare. "Victima" nu va avea încotro, aşa că va trebui să considere ca adevăruri – minciunile cele mai cinice. Din minciună şi înşelătorie Didina nu ştie sau nu poate să iasă, altfel decât cu alte minciuni, uneori mai abile decât prima, alteori de-a dreptul absurde, dar în nici un caz nu va apela la adevăr. Ca un şablon mental de joasă speţă, şi complicii uzează de acelaşi stil de discurs înşelător, relativizat, dând de înţeles cel mai adesea, dar nicicând spunând ceva clar sau fără echivoc. Textele ei vor fi "îndurerate" de "micimea" altora şi pline de o generozitate sufletească perfect simulată prin vorbele găunoase rostite, dar inexistentă altfel.

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.