C-un cuvânt toate întrebările scoposesc de a afla drepturi domneşti asupra drumurilor, morilor , crâşmelor , podurilor, pădurilor, târgurilor şi proprietăţei mari şi mici. E păcat că n-avem de pe aceste întrebări şi răspunsuri decât o copie defectă ; caracteristic este însă că în acest an al întrebărilor (1782) Dosotei , episcopul de Rădăuţi , cedează guvernului administraţia bunurilor episcopeşti .
Asupra propunerilor Consiliului Suprem Iosif II pune rezoluţia:
Se ia spre ştiinţă şi la vreme se va lua sama ca aceste venituri mănăstireşti să se întrebuinţeze cu folos: însă numai spre folosul confesionarilor şi numai în provinţia în care s-au desfiinţat mănăstirile.
Se vede din rezoluţie că Consiliul propusese confiscarea , iar împăratul au refuzat-o făcând deosebire între al meu şi-al tău. În urma măsurilor guvernului, se lăţise îngrijiri asupra ,,dreptului de proprietate" a moşiilor bisericeşti. Deci consiliul suprem se vede silit de-a declara prin rescriptul din 19 mart. 1783:
Luându-se moşiile episcopiei şi poate şi cele mănăstireşti sau ale altor institute, nu se înstrăinează nicidecum de la menirea lui darul făcut episcopiei mănăstirei sau institutului, ci, din contra, veniturile nesigure de mai nainte, ce nu se pot evita la proprietăţi imobile, se asigurează .
Tot în privinţa întrebuinţării fondului spune rescriptul Consiliului Suprem din 4 iulie 1783:
Împuţinarea şi micşurarea mănăstirilor are să continue şi pământurile şi fondurile lor au să se ieie spre administrare , averea preuţimei care nu locuieşte în ţară, prin urmare străine, are să se ia asemene, şi din tot fondul ce se va crea astfel are să se susţie întâi clerul greco-răsăritean , apoi are să se înfiinţeze cel puţin o şcoală, fie la Cernăuţi sau în Suceava, şi ce va mai rămânea are să se păstreze spre alte întrebuinţări folositoare.
În privinţa administrării fondului religionar, rescriptul Consiliului Suprem din 10 ianuar 1784, cătră generalul Enzenberg , spune următoarele:
Spre a da pretutindene, iar mai ales poporului din Bucovina, dovadă vederată că economia cea nouă introdusă la moşiele episcopeşti şi preuţeşti nu are alt scop decât numai binele relegiunii şi al indigenilor şi că banii ce vor incurge nu se vor întrebuinţa spre alte cheltuiele decât pentru acelea ce ţin de susţinerea episcopului şi a preuţilor , de cerinţele cultului şi ale păstoriei , apoi de ţinerea mănăstirilor şi a zidirilor preuţeşti , precum şi de creşterea preuţilor învăţaţi şi cucerneci , apoi de înfiinţarea şcoalelor şi a altor institute pioase ce lipsesc încă acuma; toate veniturile episcopeşti şi preuţeşti ce au incurs şi vor incurge încă mai departe trebuie să se păstreze aşadar în deosebită evidenţă şi într-o casă separată, care va purta numele de ,,casa fondului religionar", şi toate dispoziţiile în privinţa aceasta, de s-ar ţinea ele de oricare rubrică numită mai sus, trebuie să se facă sub privighearea şi respective cu ştirea episcopului şi a Consistoriului , aşa încât toate îndrumările de feliul acesta să ajungă la cunoştinţa poporului.
Tot în privinţa administrării , întrebuinţării şi a însăşi proprietăţii fondului s-au garantat prin rescriptul Consiliului Suprem din 3 marte 1784 cătră generalul Enzenberg următoarele:
Pentru că după prea înalta intenţiune a Maiestăţii Sale veniturile moşiilor preuţeşti şi mănăstireşti sunt îndeobşte menite pentru susţinerea episcopului şi a celeilalte preuţimi ce se va sistemiza pentru înfiinţarea şcoalelor şi a altor institute pioase , apoi pentru ţinerea zidirilor preuţeşti , prin urmare pentru că aceste moşii nu sunt a se confisca după cum spune intimaţiunea cea foarte scandaloasă trimisă de Domnia Ta cătră Consistoriu , ci au să se iaie numai spre administrare ; în fine, pentru că veniturile ce se vor mări prin îmbunătăţirile scoposite n-au să se adune în visteria fiscului , ci în casa separată a fondului religiunari : de aceea toată manipulaţiunea aceasta trebuie să se petreacă sub privigherea şi conducerea episcopului şi a Consistoriului , prin urmare şi tot personalul economic ce este de trebuinţă pe moşiile episcopeşti şi mănăstireşti, trebuie să fie ales şi aşezat în înţelegere cu episcopul şi cu Consistoriul.
Totodată citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg :
Nu odată, ci de mai multe ori s-au dat de înţeles administraţiunii că intenţia Maiestăţei Sale nu este nici decât de a turbura proprietatea privată sau şi numai de a îngădui să se purceadă cu puterea şi cu sila la vreuna din economiile de pe moşiile preuţeşti .
În fine citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:
După instrucţiunea de, mai nainte trebuie să se ieie sama ca primirea şi cheltuielile tuturor banilor scolastici , mănăstireşti şi preuţeşti să se poarte separat de ai casei destrictuale administrative, şi toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari să se facă prin Consistoriu.
Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuinţarea , administraţia averilor eparhiei Rădăuţilor . Amploiaţii se numesc, şcolile se înfiinţază, plăţile se fac numai cu espres mandat al Consistorului şi a episcopului, guvernul e un notariu oficial al afacerilor, nimic mai mult.
Pentru a arăta însă cum se întrebuinţază aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un ţăran din Bucovina, pe primariul din satul Crasna , Grigorie Iliuţ : Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puţin, adică despre şcoalele noastre din ţară, despre şcoalele noastre bisericeşti pentru creşterea şi luminarea poporului nostru dreptcredincios . Dară şi despre acest lucru să nu aşteptaţi o cuvântare iscusită, căci noi ţăranii n-avem atâta învăţătură ca să putem vorbi cu iscusinţă . Cuvântul meu va fi scurt dară, adevărat din inimă. Noi ştim cu toţii că din banii fondului nostru bisericesc s-au înfiinţat în Suceava un gimnaziu, în Siret o şcoală normală şi în Cernăuţi o şcoală reală şi o şcoală normală cu o preparandie . Ştim cu toţii şi aceasta că prin parohii s-au înfiinţat, pe cheltuiala comunelor bisericeşti, peste o sută de şcoale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite şi din fondul nostru religionar. Aceste şcoale sunt confesionale, adică bisericeşti, şi până acum se purtau toate trebile lor de preuţi şi de învăţătorii drept credincioşi sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărăteşti mai nouă din 25 mai 1868 şi din 14 mai 1869, atât biserica cât şi fiecare parohie are tot dreptul de a înfiinţa şcoale proprie bisericeşti şi a le derege după legile generale.
Cu toate acestea şcoalele noastre săteşti , susţinute parte de parohieni , parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. în multe ţinuturi din ţară sunt puşi privigheatori de şcoale şi de altă lege şi de altă limbă. Aceştia despun acum şi de şcoalele nostre bisericeşti, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale şi biserica noastră din ţară. Pe cât văd şi pricep, lucrul merge într' acolo ca şcoalele noastre bisericeşti să treacă în rândul şi numărul celor nebisericeşti , şi ce vrea să zică aceasta ? Nici mai mult nici mai puţin decât că, pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege şi de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie şi învăţători de altă lege şi de altă limbă, şi de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni şi cu învăţători jidani . Eu ştiu că nu voiţi şi nu doriţi una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în şcoalele nebisericeşti jidani învăţători.
Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învăţători. Şi din Bucovina au fost câţiva . În acea adunare s-a hotărît ca în şcoalele nebisericeşti să nu se mai înveţe religiunea. Şi dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoţii nici nu vor intra în şcoală ca să înveţe pe copiii noştri religiunea. Şi eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfeli de şcoale? Ce s-ar alege din copiii noştri cu învăţători de altă lege şi de altă limbă ? Eu nu mă pot înţelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noştri fără învăţătură, ci vă întreb, oare să ne lăsăm noi şcoalele noastre bisericeşti ? Nime nu poate aştepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă , trebuie să dorim şi să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o şcoală bună bisericească. Una, numai una, ne mănâncă pre noi ţăranii, ştiţi ce ? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noştri săraci, şi n-au de unde face şcoale şi susţinea pre învăţători. Dară, bun este Dumnezeu şi fondul nostru bisericesc este avut. El este menit şi pentru şcoale. Aşadară de vom rămânea pe lângă astfeli de şcoale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susţinerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre şi nu străine.
Văd că vă înţelegeţi cu toţii ca să avem şcoale confesionale sau bisericeşti. Văd că cunoaşteţi că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face cătră minister să, se scrie şi această, dorinţă a noastră, adică că poporul nostru drept - credincios doreşte şi voieşte a avea ca până acum şcoale confesionale sau şcoale bisericeşti.
O asemenea adresă s-a făcut la ministeriu şi se vor face încă multe cu aceeaşi menire de a putrezi la acte.
Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:
1. Deşi libertatea oricărui cult e garantată prin constituţia austriacă, deşi credincioşii fiecărei biserici sunt îndreptăţiţi de a-şi administra averile şcolare şi eclesiastice , numai românii în tot imperiul sunt supuşi unui regim escepţional.
2. Deşi gimnaziul din Suceava, şcoala reală din Rădăuţi, şcoala normală din Cernăuţi şi altele sunt plătite din fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena, precum nu se 'ntîmplă la nici un popor, la nici o şcoală confesională. Numai românii sunt supuşi în privirea şcolilor lor unui regim escepţional, şi aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.
3. Arhiereii , după scriptură şi canoanele bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeaşi ţară lipovenii îşi aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă, şi evreii îşi aleg rabinii . Numai românii şi în această privire, sunt trataţi în mod escepţional.
Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii , cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor , şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi Sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii , căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă. Dar nu aceştia li-s duşmani românilor. Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie . Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei , de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt . Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli Sunt ,,daci slavizaţi ", pe când românii cari - i pricep fără să li vorbească limba Sunt ,,daci romanizaţi ". Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi .
Dar aceia cari - i duşmănesc pe români nu Sunt aceşti daci slavizaţi , ci rutenii din Galiţia, care, scăpând pe pământ moldovenesc de apăsarea polonă, de miliţia austriacă şi de alte rele, pretind că a lor e Bucovina, că ei Sunt adevăraţii stăpâni ai ţării. Guvernul se foloseşte de ei pentru a-i paraliza pe români şi râde în taină de ei, ştiind prea bine din analele sale statistice că Sunt bejănari , aduşi de boierii moldoveni pentru a li cultiva moşiile, lucru care se obicinuia în Moldova până la 1845, pe când în rolurile de contribuţie era o rubrică deosebită pentru „bejănarii ruteni ". Aceşti oameni din vechi se pusese într-adevăr de bună voie sub autoritatea mitropolitului Sucevei, căci popii lor veneau din fundul Poloniei să se sfinţească la Suceava, servind totodată şi de spioni domnilor Moldovei, încât regii Poloniei s-au găsit siliţi să oprească pe ,,popones ruthenorum " de a mai merge la Moldova să se sfinţească. Dar credem că din aceste servicii oculte aduse domnilor Moldovei de cătră popones nu se poate deduce un drept esclusiv al bejănarilor ruşi asupra fondului religionar, ba asupra Bucovinei întregi !
Afară de aceea românii nici nu le refuză ajutoarele necesare pentru întreţinerea şcoalelor rurale, numai egalitatea nu vor s-o admită — şi cu drept cuvânt . Pe de altă parte Rusia îşi are agenţii săi pintre aceşti oameni, iar guvernul, în loc de a vedea cum stau lucrurile, îi încuragiează în aspiraţiile lor şi voieşte să facă din Bucovina un focar de agitaţie rusască în contra polonilor şi a românilor.
Mai Sunt preste Prut şi mulţi români slavizaţi cari, de pe fizionomie, port şi obiceiuri se cunosc a fi români, apoi numele lor de familie, numirile satelor (d. es. Cuciurul mic), cărţile vechi câte se află în biserici, inscripţiile acestora, scrisorile în josul textului , toate arată că înainte de 50 de ani locuitorii acestei părţi era încă români. Astăzi vorbesc ruseşte şi ni se pare că ruşi vor şi rămâne . Deşi se numesc ei înşii români (Woloch ), dar vor ajunge ca cei din Moravia, cari şi aceia se numesc români, fără de a-şi mai şti limba.
Şi dacă va întreba cetitorul ce biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregei creştinităţi , căci atât mitropolitul transdanubian şi al ţărilor tartarice din Proilabum (Brăila), cât şi cel al Ungro-Vlahiei (din Tîrgovişte) erau supuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de[al] doilea era exarhul acelui patriarhat , continua puterea centrului constantinopolitan pân 'n munţii aurarii , sfinţea pe mitropolitul de Alba-Iulia, statea în legătură întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar . Singură mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană , neatârnată de nici o patriarhie ; acestei Mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc.
De aceea estragem din ,,Îndireptarea legii" lui Matei Basarab (tipărit la Tîrgovişte 1652):
Află-se scris în pravila lui Matei-Vlastari cum şi Moldo-Vlahia au fost supusă ohrideanilor ; iară acum nice ohrideanilor se pleacă, nice ţarigrădeanului , şi nu ştim de unde au luat această putere.Între mitropoliţii care ţin sub mâna lor episcopii se zice: Moldoveanul ţine aceasta: Rădăuţul şi a Romanului şi Huşii Între exarhi se citează ,,Moldoveanul ", al ,,Sucevei şi a toată Moldo-Vlahia " — ,,iară ceilalţi mitropoliţi numai pre cinstiţi să scriu, iară nu şi exarhi ".
Va să zică episcopia Rădăuţilor, supusă celui mai neatârnat mitropolit , exarh sua sponte , şi în rang cu un patriarh , această episcopie este azi administrată de beamteri şi de evrei. În şcolile acestei episcopii se propun obiectele în limba germană, cu profesori nemţi şi elevi evrei. Abia se mai găseşte câte un egumen de mănăstire, câte un preot în creierii munţilor, câte un dascal de şcoală urbană sau rurală , şi arareori câte un protopop care, întemeiet pe trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte episcopii a Rădăuţilor, să zică: ,,stăpân peste această bucată de pământ e strălucita roadă de Muşatin şi coborâtorii ei, nu evreii galiţiani şi şvabii din Bavaria ". Orice s-ar zice despre alte popoară, nu se poate contesta în ele un fel de respect faţă cu trecutul şi acesta e un semn că o naţie are în sufletul său ,,religia umanităţii". Şi religia umanităţii consită tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat mitropolia Sucevei un princip moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă cu agresiunea mahometană , n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca duhul sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele blândului nazarinean ? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naţionalizării , iudaizării bisericei creştine prin Luther şi Calvin ? Patriarhi şi mitropoliţi au făcut faţă cu propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; mitropolia Moldovei şi a Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reformă — reîntoarcere la vechea şi toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă astăzi unii catolici din Germania, era mântuirea omenirei din mrejele materialismului şi din sofismele lui Anti-Crist .
Dar evreul austriecesc e departe de a pricepe de ce românul ţine la biserica lui, căci ... această mitropolie, cea* mai însemnată în Orient prin spiritul ei, au ajuns azi de batjocora evreo-germano-slovacilor din Austria. Această mitropolie are astăzi în fapt mai puţină autonomie decât rabinul jidovesc din Sadagura, ea, sub un împărat creştin, a ajuns o unealtă de politică, de coterie în mâinile d-lui Stremeyer.
Şi nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar mitropolia Sucevei cu moaştele sft . Ioan cine se 'ngrijeşte de ea? Mihail Grigorie Sturza Voievod i-a dat o existenţă de umbră, iar Titu Maiorescu, fostul ministru al Măriei Sale Carol VVd trimisese un arhitect ca să-i ridice planul, să propuie înfrumuseţările cuvenite şi să clădească un local de şcoală primară românească în curtea acelei biserici. Atât ştim despre acea mitropolie în care stă locţiitorul mitropolitului Moldovei; iar cât despre episcopia Rădăuţilor — ea a devenit mitropolie austriacă - internaţională a bochezilor din Dalmaţia şi se vede că, tot sub d. Stremeyer, mai are perspectiva de-a deveni mitropolia indianilor ţulu sau a creştinilor din Maroc .
De aceea nu e nimic mai serios decât cuvântul boierului moşnean Hurmuzachi, care în acea adunare de care am vorbit mai sus a pronunţat memorabililele cuvinte că românii din Bucovina au ajuns să apere de ,,liberalii" din Austria ceea ce n-au fost în stare să răpească turcii şi tatarii , autonomia bisericii, limbii, şcolii.
Hotărâtu-s-au în tăinuitul sfat al proniei cereşti ca 1877 să devină reversul lui 1777?
II. Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei şi României, o dovadă că amândouă ţările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine şi prin recunoaşterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare , îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a ??supt veninul în nobilele sale vine, şi-a robit economiceşte popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta îşi pune pană de cucoş la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.
Deschisă industriei jidoveşti din Austria şi înmulţindu-şi trebuinţele prin formele goale ale civilizaţiei occidentale, pe care le-a introdus cu aceiaşi pripă ca şi noi, Ungaria îşi istoveşte pămîntul prin cultura estensivă şi barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adînci ale ţarinei la suprafaţă, aşa încît brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputînd, se-nţelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naţionalităţilor, tot ce nu lucrează pămînt în Ungaria e silit a-şi oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlîc. Ungaria este, după România, patria funcţionarismului, cîrciocarilor şi negrei speculaţiuni evreieşti. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic şi au născut se vede o mulţime de epidemii, iar cu cît legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atîta popoarele de sub coroana Sf. Ştefan vor fi reduse la proletariat şi Ungaria condamnată de a rămînea ţară curat agricolă, cu o existenţă mai mult decît îndoielnică. Esportînd lînă pentru Europa întreagă, locuitorul acestei ţări poartă postavul fabricelor din Boemia şi Moravia; esportînd porcii săi, consumă cîrnaţi fabricaţi în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleaşi ca şi la noi: mortalitatea şi sărăcirea populaţiei producătoare, a ţăranului, şi într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populaţia autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuţinează puterile ce esploatează pămîntul, prin urmare începe regresul agriculturei şi o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă şi mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulţirea clasei neproductive a advocaţilor şi scribilor şi burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a ţăranului şi proletarizarea lui, încît nu va mai produce decît copii nesănătoşi sau, producîndu-i, nu va avea cu ce-i ţinea. Şi ce e mai trist decît ca ţările dunărene cele mai binecuvîntate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pămînt bogat, în grînarul Europei?
Şi toate acestea se-ntîmplă deja în Ungaria. Mortalitatea şi sărăcirea ţăranului, cultura prădătoare şi extensivă a pămîntului, înmulţirea preste măsură a funcţionarilor, advocaţilor şi politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată şi stîrpitoare a claselor de jos, în fine, prin stîrpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura şi-a pierdut tranziţia gradată de la cald la frig şi vice-versa, şi trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încît numai plămînii de cal o pot suporta.
Acest preţ pentru autonomia Ungariei e prea mare. Şi, dacă ne întrebăm de ce-şi sacrifică maghiarii patria lor şi cele 5 naţionalităţi conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianţă cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu. Din deşărtăciunea de a stăpîni naţionalităţile. În loc de a se împaca cu ele, de a asigura lor şi sieşi un trai îndemînatic pe pămîntul strămoşesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său şovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaş după meseriaş, clasă pozitivă după clasă pozitivă, pînă ce regatul Sf. Ştefan va rămînea o adunătură de ţărani proletari şi de scribi şi mai proletari, puşi la discreţia, ba la îndurarea crîşmarilor evrei, deveniţi pîn-atuncea bancheri vienezi.
Şi ceea ce e mai ciudat e că tocmai populaţia curat maghiară scade la număr, încît rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populaţiile slave.
Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înşii că noi românii fără ei sîntem slabi şi ei fără noi asemenea; dar văzînd că tocmai pe români îi tratează mai escepţional decît pe toţi, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu şi în orbirea cu care i-a bătut demonul mîndriei şi al deşertăciunei, căci fără a fi ei înşii un pericol esenţial pentru naţionalităţi, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei şi pe toţi împreună. Sau cred maghiarii că unor populaţii proletarizate nu le-ar conveni umbra ,,protecţionistă" a sfintei Rusii, care să-i mîntuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vînători de funcţii şi advocaţi şmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?
Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decît că, în caz de nerodire a pămîntului, populaţiele mor de-a dreptul de foame?
Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră şi starea lor şi cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculaţiuni dinspre Apus, a vecinicei nopţi naţionale dinspre Răsărit. Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecţionist în afară, nu vor asigura lor şi naţionalităţilor un trai vrednic de fiinţe omeneşti, atunci o vor face aceasta alţii, numai atunci — adio dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi : ,,Ungaria n-a fost, ea va fi abia", vor fi adevărate tocmai în sens invers : „Ungaria a fost abia, şi nu va mai fi".
O foaie din Transilvania, organ oficial al P.S.S. Mitropolitului din Sibiiu , cea mai moderată de peste Carpaţi, care urmăreşte cu stăruinţă politica modestă şi sigură a neuitatului şaguna , espune într-o serie de articole tratamentul de care se bucură românii din partea fraţilor maghiari. De aceea redăm tot ce atinge materia de-a dreptul. Ce au făcut maghiarii pentru câştigarea simpatiei şi inimei naţionalităţilor din patrie şi cu deosebire pentru prepararea unei alianţe sincere între elementul maghiar şi cel român, ca cele mai ameninţate în viaţa lor naţională ?
Un răspuns detailat la aceste întrebări ar umplea volume întregi, deci noi ne vom restrânge numai la puţine fapte, ca să nu trecem peste cadrul unui articol de jurnal.
Unicul fapt ce dovedeşte o apropiere este : împacarea cu Croaţia.
Deşi Croaţia totdauna a fost în mai strînsă legătură cu Ungaria decât Transilvania, fiindcă în acea ţară nu este element unguresc, de dragul portului Fiume i-a dat carta bianca şi i-a acordat o autonomie cu care majoritatea acelei ţări se vede a fi mulţămită, primind Ungaria a suporta chiar şi o însemnată parte din sarcinele ei; însă o considerabilă parte a locuitorilor Croaţiei nici cu aceasta nu este mulţămită, iar locuitorii Ungariei cu tot dreptul se pot supăra pentru primirea sarcinilor Croaţiei , când nici a noastre nu le putem suporta .
De aci încolo nici un fapt nu mai poţi afla care să fie îndreptat spre mulţămirea naţionalităţilor. Ca să înece şi puţinul spirit naţional ce se manifesta la slovaci — guvernul le-a desfiinţat ,,Matiţa " — societatea literară — şi gimnaziile slovace întemeiate şi susţinute prin poporul slovac . Persecutarea sârbilor este cu mult mai cunoscută decât să o mai descriem şi noi. Graniţa militară, a cărei locuitori (români şi sârbi ), păreau mulţămiţi cu soarta lor, au desfiinţat-o , şi chiar în contra legei (art. V, § 55, 1848) o au organizat de ea fără ea, înainte de a fi reprezentată în Cameră.
Prin aceasta ş-a pierdut cea mai mare parte a pădurilor şi păşunelor ce le folosea mai nainte, au pierdut dreptul de a fierbe rachiu, li s-a introdus o administraţiune şi justiţie încurcată, care nime nu o pricepe, mânuită prin oameni străini care de fel nu cunosc împrejurările de acolo, care, în teritorul acela dedat la regulă şi pace, au semănat discordii şi nemulţămiri , încât abia după un an de administraţiune ungurească guvernul a fost silit să trimată comisariu guvernial acolo, ca să studieze situaţiunea şi oamenii, să demisiuneze şi să numească noi diregători . O cârpeală după alta, care însă toate nu vor produce mulţămirea poporului, pentru ca pe el nime nu-l consultă . Drept recompensă pentru armele luate li s-au impus sarcini nouă cu mult mai mari decât cele de mai nainte, iar şcolile naţionale — şi prin urmare şi confesionale de mai nainte, făcute şi susţinute din averea lor privată — li s-au prefăcut în şcoli comunale, care peste voia proprietarilor sunt scoase de sub influenţa bisericei noastre.
Aici totul este stricat, iar în capul trebilor oameni fără tact, străini de limba şi interesul poporului. Au viaţa municipală fără drept de alegere ; până când în celelalte părţi ale ţărei toate municipiele 'şi aleg pe oficialii săi, aici toate posturile se ocupă prin denumire. Motivul nu poate fi altul decât ca nefiind pe acolo maghiari nici măcar de sămânţă prin alegeri nu s-ar putea încuiba şi acolo maghiari, apoi o administraţiune fără maghiari nu poate fi admisă.
Unicul pupor săsesc, ca cel mai mic, dar cu cei mai puternici patrioni , aliatul privilegiat al maghiarilor nainte de 1848, au fost mai mult cruţat, în anul acesta însă şi saşilor li se puse calpac pe cap şi pinteni la călcâie .
Pe saşi - i supără şi aceasta, însă lor nu le va fi nimica. Fiindcă ei nu se află printre maghiari, ci printre români, lor tot li s-au lasat supremaţia faptică peste majoritatea teritorului unde sunt . Privilegiele de care s-au bucurat seculi întregi le-au dat avere şi inteleginţă multă faţă de foştii lor eloţi şi cu ajutorul acestor factori le este asigurată puterea şi în viitor. Ca toate lucrurile ce nu au de bază dreptatea nici chiar ecuitatea însă, nici reformele introduse în fundul regiu nu mulţămesc pe nimene.
După aceste specialităţi să vedem : în genere ce s-a făcut spre mulţămirea românilor ?
Nici un element nu este sub coroana sfântului Ştefan atât de desconsiderat ca cel român, cu toate că acesta este cel mai compact pe teritorul ce-l locuieşte, şi mai uşor de mulţămit.
Se pare însă că tocmai pentru aceasta, apoi pentru tenacitatea cu care se alipeşte de limba şi religiunea sa, se consideră, de cel mal periculos, căci parcă toată lumea s-a conjurat în contra lui. Nimărui n-a făcut nici o nedreptate, şi românul la nime n-a întâmpinat nici măcar bunavoinţă . Toţi care au venit în contact cu el s-au nizuit să-l nimicească. Inimici cât frunza şi iarba, dar amici nici unul n-a avut de când e subjugat ; şi el ca prin minune totuşi n-a pierit, el totuşi esistă, necăjit şi îmbrâncit ce e drept, dar sănătos, moral şi vânjos , şi — dovadă persecuţiunile sistematice — el încă şi azi insuflă spaimi inimicilor său seculari. Altă mângăiere nici nu are decât că n-a devenit încă compătimit de nimene, căci tot e mai bine a fi frica altora decât compătimit . 
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu