Aceste două tomuri stau într-o intimă legătură şi se complectează în oarecare privinţă. Hunfalvy arată cum ungurii au înţeles a face propagandă, ajungând să maghiarizeze pe germani şi slavi. El constată numai un fapt cunoscut de toţi. Se ştie că în ultimii ani sau decenie numeroşi nemaghiari şi-au maghiarizat numele, spre a face să li se uite adevărata lor origine. Din contră, în cartea de faţă (Slavici) se constată că nici un singur român nu şi-a maghiarizat numele, deşi în timpul mai recent s-au format reuniuni ce lucrează sistematic la maghiarizarea numelor de familie. În genere, Slavici nu prea vede bine pe unguri, El zice ,,Secoli întregi maghiarii au fost elementul domnitor la Dunărea inferioară, poporul creştin cel mai însemnat în tot Orientul şi veriga mijlocitoare dintre Orient şi Occident; în timpul acestei îndelungate domnii ei n-au izbutit a deveni un ciment social pentru popoarele dominate de dânşii . Ei au fost politiceşte un popor energic, fără însă a fi un element de cultură: ei au ţinut, ce e drept, legate împreună popoarele stăpânite de dânşii , nu însă prin superioritatea lor intelectuală ci graţie preponderanţei lor fizice." Aşa poate să fi fost în timpuri mai depărtate. Dar când vedem că ungurii au înţeles acum câţiva ani să formeze dualismul în Imperiu şi, cu toate că plătesc numai 30 procente şi se află faţă cu germanii, totuşi ei joacă primul rol, atunci nu prea poate fi vorba de o superioritate fizică, ci ar fi să recunoaştem că ungurii tocmai politiceşte sunt capabili. Dar să nu mai descoasem această temă, ci să ne întoarcem la cartea ce conţine o mulţime de lucruri interesante.
Primele grupe de români, asupra descendenţei cărora, de este slavă sau romană, părerile sunt controversate, s-au ivit în Carpaţi acum vreo şase sute de ani. În decursul acestui timp ei s-au dezvoltat şi lăţit astfel încât astăzi numără ca la trei milioane suflete. După cum se ştie, românii din Transilvania s-au răsculat sub conducerea lui Horea şi Cloşca , în timpul lui Iosif II, devastând ţara în lung şi în lat. Cauza acestei răscoale a fost că cea mai mare parte a românilor transilvani erau glebae adscripti . După ce şi iobagilor din Transilvania li s-a dat libertatea de a se muta a încetat şi răscoala. De altfel rebeliunea a fost îndreptată în contra funcţionarilor, nu în contra împăratului. Când Horea a fost trimis cu o suplică la împăratul a trebuit să jure comitenţilor săi nu numai că va da suplica în propria mână a împăratului, dar că va stărui ca împăratul să şi citească hârtia în faţa lui; căci, ziceau ei, ni se face multă nedreptate pentru că împăratul n-a citit plângerile noastre; el are mult de lucru şi ceilalţi nu-i spun adevărat.
Foarte interesant este capitolul asupra religiunii. Românul n-are, cuvânt pentru noţiunea „religiune" şi „confesiune". Românul întrebuinţează pentru aceste două noţiuni cuvântul ,,lege". Credinţa creştină este pentru român legea creştină. Românii sunt creştini; dar ei au unele moravuri şi obiceiuri cari sunt străine creştinismului, Astfel soarele este sfânt la români şi românul adevărat stă aplecat, cu capul descoperit, în faţa soarelui ce răsare. Vinerea e o sărbătoare şi mai ales ţăranii nu lucrează în această zi, deoarece nimic nu merge bine ce s-ar întreprinde vinerea. Şi pâinea este sfântă , Înainte de a o începe se face o cruce cu cuţitul pe dânsa . Dacă cade jos o bucată, se ridică iute, se şterge şi se sărută ; dacă s-a prăfuit , se aruncă în foc, parte pentru că, aparţine morţilor, parte pentru că a arunca pânea sau a o călca în picioare este mare păcat. Cine nu ţine legea românilor e necurat şi necurat este oricine şi orice stă în legătură cu un asemenea om. Nimeni nu poate bea dintr-un vas fără a fi vărsat puţin pe pământ şi este o insultă a oferi unui român apă, fără a face această libaţiune . Totuşi ,,necurăţenia " nu atrage după sine nici ură, nici despreţ; însă românul nu va purta haina unui necurat, nu va lua pâne de la el, nu va gusta din vasul lui, considerând de un mare păcat orice comunitate domiciliară cu dânsul . Numai copiii rămân curaţi totdauna, chiar de ar fi fructul unei căsătorii impure ; însă românul uită curând originea necurată a acelora.
Românul se fereşte de a face prozeliţi şi niciodată n-a exista vreun apostol sau sfânt român. Dacă însă un preot român ar refuza vreunui străin de a-i face slujba ar da ocazie la mari supărări şi s-ar ţine în nume de rău unui popă care ar refuza să ţină rugăciune pentru un ovreu bolnav sau eventual să-l îngroape după ritul român.
Capitolul ce vorbeşte despre particularităţile naţionale nu e mai puţin interesant decât cel asupra religiunii. Locuitorii unui sat român se împart în trei clase: fruntaşii, mijlociii şi codaşii şi fiecăruia i se cuvine numai ce are clasa sa. Poziţia fruntaşilor e foarte dificilă . El are un cerc de partizani ce se încred în el orbeşte şi-i recunosc autoritatea. Dar el are şi adversari, şi ochii tuturor sunt îndreptaţi spre dânsul . El are dreptul şi datoria a opri în uliţă pe oameni şi mai ales pe. tinerime şi a le face mustrări pentru vreo necuviinţă; dar vai de dânsul când comite şi el vreo greşală, căci numai popii e permis a nu face ceea ce povăţuieşte să facă alţii. Un proverb zice: Fă ce zice popa, dar nu ce face el.
Cât priveşte căsătoria, se descrie târgul de fete de pe Găina (un munte înalt de 5 — 6 000 urme). În ziua Sf. Petru şi Paul se ţine un târg în vârful acelui munte. Fetele lucrează: ţes, torc şi coase ani de zile spre, a-şi face zestrea. Rudele şi prietenii mai dau cîte ceva. Apoi se pune totul în lăzi, frumos lucrate şi vopsite . Orice familie care are o fată mare [î]şi întinde pe munte cort, în care se aşază zestrea, şi fruntaşii familiei aşteaptă pe peţitori. Apoi vin junii, însoţiţi de familiele lor, şi aduc ce au mai bun, mai ales o cingătoare sau brâu plin de aur şi argint, şi, după ce şi-au ales o mireasă, se face logodna publică. Fata e bine să se mărite în satul părinţilor ei şi soartea unei neveste căsătorită într-alt sat se plânge în nenumărate cântece populare. Femei cu forme voluptuoase rar se găsesc la români. O figură gingaşă, mâini mici, picior mic, buze subţiri, umeri plini, un bust puţin dezvoltat sunt particulare mai tuturor femeilor române. Femeile româneşti mai au datoria de a-şi cultiva frumuseţea , ba în Banat trebuie să se şi sulemenească .
În genere românul e cam încăpăţânat nu vrea să înţeleagă şi se ţine în rezervă faţă cu orice idee nouă. În lucruri cari - i sunt indiferente este foarte mlădios; dar în lucruri cari îl privesc de aproape el e omul cel mai cerbicos şi, dacă a luat odată o hotărâre , apoi nu o schimbă cu una cu două. De aceea şi este un om de încredere.
Limba română se numără în grupul celor romanice. Construcţia internă este într-adevăr romanică, însă regulele sunetelor se abat mult de la ale limbelor romanice şi tezaurul de cuvinte are multe elemente străine, mai ales slave.
Între cântecile românilor sunt şi cântece de iele sau zâne . A treia zi după naşterea unui copil se aşteaptă cele trei zâne cari hotărăsc soarta celui nou născut. În acea zi se pun pe o masă curată tot felul de bucate şi o sumă oarecare de bani, spre a le dispune bine, şi se recitează cântarea ce laudă puterea zânelor .Darurile sunt ale moaşei .
Le mai menţionăm şi cântecele de jale (plângerile ), ce se cântă de femei anume tocmite şi sunt îndreptate cătră cel răposat, ba i se cântă în ureche. După credinţa românilor mortul aude şi pricepe tot. Mortul trebuie ţinut în casă o zi şi o noapte. În acest timp să nu fie lăsat singur şi nici plângerile să nu înceteze; de aceea se tocmesc femei plângătoare , cari ,,se cântă " pe rând , niciodată împreună.
Am relevat aci câteva puncte cari probează că această carte oferă mult acelora cari se interesează de etnologie .
[10 iulie 1881]
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu