Trebuia să li se spuie odată aceasta consangenilor noştri din Transilvania şi din Ţara Ungurească, că pentru onor. Stătescu şi pentru d. I. Brătianu ei sunt ... străini, şi guvernul din Pesta a fost insărcinat cu aceasta gingaşă şi ironică misiune. A! dac' ar sosi la Predeal ori la Varciorova jucători de cărţi de profesie, mironosiţe ale cafenelelor cantătoare , cavaleri de industrie, speculanţi care-şi drapează evreul lor fizic in maniere franţuzeşti, vanători de noroc, intreprinzători fără capitaluri, regele Stroussberg cu suita lui de conţi şi baroni silezieni , c-un cuvant neagra speculă, feneantismul, străinul in forma lui cea mai amăgitoare , cea mai improductivă, cea mai speculantă ... cu atat mai bine! Largi ii stau porţile ţării deschise, ofiţerii salută, de-a doua zi trăsuri aurite ii duc in sferele cele mai nalte chiar, un democrat işi va alege cumnatul printre ei, un prinţ de sange ginerele; dar daca poporul nostru, al nostru de şaisprezece veacuri, bate umilit la poarta ţării şi cere nu ranguri, nu demnităţi, nu intreprinderi, ci ocazia de-a munci onest şi de-a păstra in inima lui neatinsă conştiinţa marii lui origini şi caracterul lui inrădăcinat, poarta e inchisă; el nu are bilet de emigrare, n-are acte. Pe d. C. A. Rosetti, pe onor. său cumnat, nu i-a intrebat absolut nimeni daca s-a lepădat de vreo protecţie străină, daca au paşaport de emigrare, de ce origine sunt . Dar ţăranul roman, acelaşi pretutindenea intre Tisa şi Nistru, e... străin... de origine romană!
Căci care-i opinia blondei umbre a d-lui Brătianu in această privire? Escelenţa aceasta e atat de rău informată incat nici nu ştie nimic de circulara ministerului unguresc, făcută pe baza notei sale oficiale (cu al cărui număr şi dată il servim mai sus), iar d. I. Brătianu zice: ,,Ar voi d. Lahovari să populăm Dobrogea cu supuşi străini de origine romană" ! Străini de origine romană! Contradictio in adjecto. Străini cari nu ştiu altă limbă decat a noastră, cari sub orice regim se simt şi se numesc romani, cari au trecut din Oltenia in Banatul Severinului, acea veche posesiune a banilor olteni de unde pană azi a rămas vorba ban. Bătranul Mircea, Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus, impreună cu toţi banii Basarabi erau străini de origine romană. Străini de origină era, după maniera de-a vedea a d-lui Stătescu, insuşi Bogdan Dragoş, intemeietorul Moldovei, pe care Ludovic I al Ungariei, prin hrisovul de la 2 februarie 1365, il numeşte, impreună [cu] toată dinastia Dragoşizilor Maramurăşului , sperjur şi uitător de datorii, unealtă oarbă a unei neastampărate ambiţii, pentru că, părăsind vasalitatea in fruntea poporului său, fondase un stat neatarnat, alături cu Ungaria? Străin de origine romană a fost Alexandru Basarab care a infrant pe regele Carol Robert şi toţi acei pe care mater parens , muma născătoare a neamului romanesc, Transilvania, i-a revărsat in şesul Dunării, pentru a crea cu spada şi plugul moştenirea istorică a neamului latin de langă Dunăre? Şi Bogdan şi Radu Negru au ieşit fără paşaport de emigrare de sub dominaţiunea străină, pentru că preferau libertatea lor de conştiinţă onorilor şi siguranţei ce le prezenta dependenţa de coroana Sf. Ştefan, şi străini de origine romană au creat Romania pe teritorii ce fusese ocupate de Changanii cumanilor şi de oarda nogailor . Dar oare tot şesul acesta, bolnav şi espus fără curmare invaziilor despre miazănoapte şi miazăzi, rămas-ar-fi romanesc fără ca din veac in veac să se fi improspătat populaţia lui istorică cu străini de origine romană ? Dar destul despre aceasta. Ar insemna a nu cunoaşte elementele istoriei noastre pentru a ignora fenomenul constant al reimprospătării etnice a ţării noastre de cătră elementele vergine ale munţilor noştri şi a celor ardeleni, pentru a nu şti că Basarabii chiar au venit de unde au venit familiile bănăţene, şi Moldova din Maramureş.
Daca pan' acum am făcut puţină vorbă in privirea cazului acestuia este pentru că nu voiam să ni se substituie veleităţi politice, căci popularitatea n-o gonim niciodată cu preţul vexaţiunilor consangenilor noştri. Numai d. Brătianu, cand e in opoziţie, incalică şi calul de bătaie al unui ideal politic, nerealizabil in forma lui urmărită pentru a caştiga popularitate şi a face paradă de naţionalism, o paradă care induce atat de lesne in eroare ziarele de peste Carpaţi. Avem prea mare credinţă in vitalitatea poporului romanesc de pretutindeni şi o prea geloasă temere de inrăutăţirea stării lui, deja destul de rele, ca să gonim popularitate pe seama nefericirilor lui actuale. Aci insă nu e vorba de veleităţi politice ori naţionale, ci de ceva cu desăvarşire practic, de bun simţ comun: de colonizarea catorva sute de familii romane in Dobrogea, care ieşiseră din Banat fără pasport de emigrare. In realitate nu există nici un cartel de estradare intre Austria şi Romania, nici măcar pentru dezertori . A rămas pană acum la aprecierea judecătorilor de instrucţie şi a procurorilor de a recomanda estradarea oamenilor vinovaţi de crime comune şi nimic mai mult. Oamenii nu aveau nici o vină; pe nici un cuvant juridic, mai ales pe nici unul constituţional, nu se putea acorda estradarea lor. D. Cogălniceanu, in discursul său pe cat de elocuent pe atat de adevărat şi in moţiunea propusă, n-a cerut decat ca guvernul să păzească cu sfinţenie vechea ospitalitate, vechiul obicei al pămantului, de vreme ce Romania nu are cu statele vecine convenţiuni cari s-o oblige la dureroasa estradare a unor familii de origine romană. Ce-a răspuns Camera prin gura ilustrului său Fleva, nu străin de originea romană, ci roman de origine oacheşă ? A respins moţiunea. Va să zică majoritatea Flevilor cere să nu se respecte ospitalitatea, cere să se estradeze familiile romane cari ar trece Carpaţii pentru a se aşeza in ţară. Iată ceea ce trebuia constatat. Pe d. Fleva, de-o origină cat se poate de indoielnică şi de-o cetăţenie romană şi mai problematică daca se poate, nu-l intreabă nimenea daca are pasport de emigrare din ţara turcului. Familiile cari or avea nefericirea de-a fi romane vor fi insă estradate din Romania.
Iată ceea ce nu inţelegem şi ne pare absurd, dar ceea ce trebuie constatat: că votul de alaltăieri al majorităţii şi respingerea moţiunii Cogălniceanu creează un precedent statornic şi o regulă de drept internaţional pentru inţelepciunea guvernelor roşie. Să fie deci bine ştiut că orice străin, fie speculant, fie colportor, aibe ocupaţii imorale chiar, e primit in Romania fără restricţie, iar ţăranul care vine să muncească e estrădat fără ca să existe cartel de estradare intre noi şi străinătate şi că această teorie a fost erijată in lege prin votul de sambătă. Nu putem sfarşi fără a releva unele cuvinte rostite de d. Cogălniceanu in privinţa insemnătăţii naţionale a proclamării regalităţii. Strănepotul cronicarului Ioan Cogălniceanu zise:
Regalitatea insemna ridicarea conştiinţei naţionale, afirmarea demnităţii şi independinţei ţării... Cand acei ce trebuie să apere drepturile acestei ţări nu au curajul pe care-l aveau acei gospodari, acei Domni regulamentari, acei vasali din trecut, atunci permiteţi-mi să declar că am proclamat un rege, dar nu am făcut un regat roman, căci regatul insemnează neumilire.
D. Stătescu se simţi impuns de aceste cuvinte şi răspunse:
D. Cogălniceanu, după ce-a făcut paralelism intre cum se petreceau lucrurile sub Domnii pămanteni şi cum se petrec acu, a zis că ţara, proclamand regatul, nu a intemeiat şi regalitatea şi că romanii ar fi mai puţin ocrotiţi astăzi in ţară de cum erau sub Domnii regulamentari. Protestez contra acestor cuvinte.
Nu scrutăm cestiunea de principiu a regalităţii. Ceea ce putem afirma insă, cu istoria in mană, este că Domnii pămanteni erau Domnii rasei romane, erau duci ai neamului romanesc. Ca atari ei erau solidari cu rasa romană şi pururea gata a-şi pune capul la mijloc pentru drepturile
acestei individualităţi etnice. Nouă ni se pare insă că in otelul actual intitulat „Romania" espresia etnologică e prea mult deconsiderată in favorul espresiei geografice, fie aceasta locuită de orişicine. Aceasta e atat de adevărat pentru trecut incat pururea se deosibea rasa pămanteană de rasele străine, din care unele (bunăoară armenii) erau mai vechi in ţară decat romanii inşişi. Nu doar că romanii ar fi fost vreodată netoleranţi. Dar ceea ce voiau să păstreze aci era caracterul lor naţional, esprimat in limbă, in datini, in legi. Ni se pare deci că, in această privire, in privirea protectoratului firesc ce Domnii pămanteni il esercitau asupra elementului romanesc faţă cu orice alte elemente, d. Stătescu degeaba protestează.
Era nouă a Romaniei este aceea in care elementele vechi şi naţionale ale ţării au fost in parte suplantate de elemente, nu zicem stricăcioase, dar in orice caz de o ocultă noutate. Nu voim să urmărim pană la estrem această problemă, observăm insă că noi am fost cei dentăi cari am relevat-o, statornicind totodată că coroana romană cată să fie solidară cu rasa romană mai cu seamă. Nu zicem că sub cerul acestei ţări să nu trăiască şi să nu inflorească oricaţi oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, intemeiaţi pe vorbele bătranului Matei Basarab, e că ţara este, in linia intaia, elementul naţional şi că e scris in cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta şi caracterul acestui stat.
Avantaje trecătoare ale producţiunii, cauze economice şi politice pot in adevăr să grămădească inlăuntrul espresiei geografice elemente străine şi cu drept cuvant impăratul Emanoil Paleologul zice că oameni mai toleranţi, mai primitori de străini ca romanii nu mai sunt pe faţa pămantului, deci in această privire nici noi nu dorim să fie altfel... dar pană aci şi nu mai de-parte. Cel care respectă caracterul propriu şi libertatea de manifestare a oricărui alt geniu naţional contractează prin aceasta el insuşi dreptul de a fi respectat in toate ale sale şi cand Vasile Vodă Lupul porunceşte ca ,,Cel ce-şi vicleneşte moşia şi neamul, mai rău decat ucigaşii de părinţi să se certe" el stabileşte prin aceasta solidaritatea intre romani, făcand din fiecare un ostaş deştept al naţionalităţii sale.
[26 ianuarie 1882
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu