Noi, oamenii

Înghesuind credința-n buzunare
Purtăm doar cruci la care nu privim
Din amăgiri consolidăm altare
Cu dalta - sigur drum spre țintirim.

Din ceară ne sculptăm cu ironie
Cămine-n care adunăm averi,
În suflete purtăm o agonie
Și vrednici ne-ndreptăm spre nicăieri

Năluci, cartoane, plastic și himere!
Am devenit din oameni sclavi de rând.
Cu ochii triști schițăm priviri stinghere,
Ne-ndrăgostim iubindu-ne în gând.

Timizi și sfinții dau să-și poarte crucea,
Pe-un inventar de lacrimi și minciuni -
Sperând naiv că va veni "atuncea"
Când nu-ți pledai iubirea prin tribuni.

Privim cu ochii care ne trădează
Dureri la care n-am avut recurs,
Greșeli ce crâncen ne înmormântează
Într-un pămănt din care toți ne-am scurs!

Obscuri la suflet și haini la pofte
Ne-ascundem îmbibând în noi tăceri,
Din vise ctitorim în noi cohorte
Știind că ne-ndreptăm spre nicăieri.

Striviți de banii ce calomniază
Un suflet ce-am primit curat în dar
Primim averi ce ne ironizează -
Ne trecem - să trăim - n-avem habar!

Rămâne Dumnezeu plângând în taină
Dar încă ne mai strigă prin porunci,
Căci moartea când ne ia nu cere haină
Nici nu ne-ntreabă de-am fost regi sau slugi.

Luminita Amarie