"Iisus în celulă" de Radu Gyr

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulã.
O, ce trist şi ce'nalt pãrea Crist!
Luna venea dupã El, în celulã
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.


Mâinile Lui pãreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte pãduri.
Luna-L bãtea cu argint pe vestminte
argintându-I pe mâini vechi spãrturi.


Uimit am sãrit de sub pãtura surã:
- Doamne, de unde vii, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gurã
Şi mi-a fãcut semn ca sã tac.


S'a aşezat lângã mine pe rogojinã:
- Pune-mi pe rãni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi ruginã
parcã purtase lanţuri cândva.


Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libãrci.
Prin somn lumina, dar zãbrelele groase
lungeau pe zãpada Lui, vãrgi.


Pãrea celula munte, pãrea căpăţână
Şi mişunau pãduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mânã
Şi-am adormit o mie de ani...


Când m-am trezit din afunda genunã,
miroseau paiele a trandafiri.
Era noapte şi era lunã,
numai Iisus nu era nicãiri...


Am întins braţele, nimeni, tãcere.
Am întrebat zidul: nici un rãspuns!
Doar razele reci, ascutite'n unghere,
cu suliţa lor m'au strãpuns...


- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zãbrele .
Din lunã venea fum de căţui...
M-am pipãit... şi pe mâinile mele,
am gãsit urmele cuielor Lui.