Sfârşitul unei democraţii neterminate

Dacă suntem toleranţi (şi creştinismul ne învaţă să fim, dar nu fara limite) şi dacă suntem iubitori de libertate, atunci nu mi se pare vreo mare bucurie să constatăm că politicienii romani au căzut de acord să toarne o lespede peste democraţia românească şi aşa beteagă şi nedezvoltata. În vară a fost puci, dar Preşedintele României s-a aşezat la masă cu puciştii şi a semnat pactul de neagresiune. Dar asta era singura modalitate de a-i determina pe briganzi să se vopsească în oameni civilizaţi? Doar aşa puteau fi salvate instituţiile democratice ale statului? Poate da, poate nu... Indiferent care este răspunsul la aceste întrebări, consider că nimeni nu avea dreptul să încalce esenţa democraţiei de dragul păstrării aparenţei ei.

Poate forma în care acordul apare în presă este completă, dar la fel de posibil e să fie doar un fragment. Poate el a fost semnat doar de către Ponta, dar mi se pare puţin probabil că „peticul de hârtie” să fi fost semnat doar de unul dintre co-presedintii formali ai „cartelului roşu”. Nici celelalte partide nu neagă participarea lor la respectiva întâlnire de la (să zicem) Cornu şi nici acordul pe care ele şi l-au dat prin semnătura reprezentanţilor lor la întâlnire. Nimeni nu spune, dar n-aş exclude deloc ca la „privegiul democraţiei” să fi participat şi înalte „fete” din diplomaţia internaţională. Atunci au fost „aranjate” alegerile? Pare cel mai probabil...

Că Ponta e un plagiator ordinar şi un mitoman patentat, iar Cacarau – un dezaxat util intereselor varanului, de asta nimeni nu se mai îndoieşte; orice blestemăţie ar comite ei n-ar mai surprinde pe nimeni, având în vedere antecedentele lor ce acoperă integral Codul Penal. Surpriza mare este Preşedintele României. Într-o „mare” de ticăloşie şi de hoţie pe faţă, Preşedintele era „insula” de care iubitorii valorilor democratice aveau nevoie. În el ne pusesem speranţa că statul de drept va fi apărat cu preţul sacrificiului personal (ca funcţie), că „flacăra democraţiei” nu se va stinge. Mulţi vor spune că „pactul cu diavolul” a fost o mişcare în interesul României, aşa  cum de altfel o spune şi Preşedintele. Interesantă viziune, dar complet greşită! Nimeni în România sau aiurea nu are dreptul să omoare principiile de bază ale democraţiei în numele... democraţiei. Ce fel de înţelegere poate fi aia care stabileşte cine să fie premier (se pare că şi cine să câştige alegerile)? Ce valoare democratică are un asemenea pact? Să fim serioşi, în acel document accentul nu cade pe formulele de politeţe de aplicat după alegeri (înainte de ce nu?), ci pe cu totul alte subiecte, multe inexistente în forma dată publicităţii.

„Pactul cu diavolul roşu” a fost semnat în septembrie. Cacarau s-a „scăpat” în decembrie. Restul au confirmat semnarea lui, dar toţi – la 3 luni după ce evenimentul s-a produs. Adică un document referitor la viitorul ţării, un acord de maximă importanţă pentru România, care nu are nimic de ascuns şi care nu are caracter conspirativ are nevoie de 3 luni şi de nişte alegeri „trântite” pentru a fi adus la cunoştinţa publicului? Să înţelegem că nişte politicieni au ţinut secret un document inspirat de Constituţie şi de legile de bază ale democraţiei? Păi care e utilitatea lui, atât timp cât toţi sunt obligaţi de legi să le respecte? Se spune că în urma acestui acord, Preşedintele va ieşi mai puţin în public şi nu va mai fi la fel de incisiv, iar briganzii roşii vor mai cosmetiza potlogăriile pe care le pun la cale. Aceleaşi surse vorbesc despre acest document ca despre un pact pe termen lung, chiar dincolo de 2014. Eu nu cred neapărat că sursele sunt bine informate, dar cred că dacă în 2014 alegerile prezidenţiale îl vor pune în fruntea statului pe Mugur Isărescu, pactul pe care azi îl vedem în presa e doar un preambul plictisitor şi conţinutul real al lui ne este încă ocultat.

Vorbeam despre inutilitatea semnării de acorduri cu fasciştii... Actuala putere politică este, fără dubii, de sorginte neo-fascista şi dictatoriala. Ca urmare, este de neînţeles cum de Preşedintele a putut să aibă încredere în respectarea acordului semnat; Miron Mitrea a şi spus public că acordul e de domeniul trecutului, iar Cacarau nu dă nici un semn că ar dori să-l respecte. Prima lui încălcare s-a produs prin nerespectarea participării UDMR la guvernarea de după 9 decembrie şi asta nu e decât primul pas. Concluzia finală e simplă: dacă o democraţie reală nu putem avea, măcar o democratură de clan să avem. „Cine e orb, surd şi tace, trăieşte o mie de ani în pace”.