Scrisoarea lui Pamfil Seicaru

Palma de Mallorca, 14 oct. 1948


Stimate Domnule General Rădescu,

Eram hotărât să nu intervin sub nici o formă în această sinistră comedie care se numeşte “Rezistenţa românească” peste hotare, şi dacă ies din rezerva pe care mi-am impus-o o fac pentru a răspunde sentimentului unanim al ţării, sentiment al cărui ecou a ajuns până şi în această îndepărtată insulă, unde mă aflu de aproape trei ani. Am primit scrisori din ţară şi de la proaspăt fugiţii din ţară, scrisori zguduitoare prin conţinutul lor, prin disperarea care le străbate, prin acel accent de revoltă legitimă împotriva comediei rezistenţei. Suntem la jumătatea lunii octombrie, la noi acasă oamenii se pregătesc de iarnă. Este a cincea iarnă de ocupaţie bolşevică. Citesc în „Gazette de Lausanne” că Home Fleet accelerează preparativele de război, Amiralitatea britanică a dat ordin flotei britanice să monteze pe bordul vaselor noile arme, iar în tot cuprinsul Angliei sunt puse în stare de funcţionare sirenele. Nici în ultimele zile ale lunii august 1939 nu exista această febră premergătoare războiului.

Şi în Statele Unite Cita Davilla a dezlănţuit o campanie contra lui Grigore Niculescu-Buzeşti et comp., o polemică ce continuă cu violenţa între ziarele « America » şi « Lumina ». Iar din ţară mi se scrie că ofiţerii sunt strânşi în câmpuri de concentrare pe malul Prutului, în judeţele Iaşi-Fălciu, iar de acolo, triaţi, sunt trimiţi la Chişinău, unde sunt indicii sumbre că se prepară un Katyn românesc. Pălmuitor contrast între dezgustătorul spectacol al ambiţiilor rezistenţionaliste şi groaznica suferinţă a poporului român, suferinţă care, din nefericire, nu a impus nici unui aşa-zis exponent al partidelor o ţinută decentă.

Aceasta insensibilitate morală pălmuieşte pentru vecii vecilor o categorie de politicieni improvizaţi, ai întâmplării, care folosesc momentul de confuzie ce există atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. Cuvintele din scrisorile primite se înfig în conştiinţă, te urmăresc obsedante, ca strigătul de ajutor al unei fiinţe care se îneacă.

Mă adresez Dv., care în toată această abjectă, trivială forfoteală de ambiţii, de interese tainice, de arivism vulgar, reprezentaţi o conştiinţă onestă, un biet suflet românesc zbuciumat de o reală grijă pentru nefericita Patrie. Eu nu reprezint un partid, mi-ar fi silă să invoc în asemenea împrejurări o asemenea ofensatoare calitate, eu reprezint un animator al opiniei publice româneşti, dominat de imperativul naţional al clipei de faţă.

Circulă în Paris, Londra şi Washington o serie de indivizi care îşi permit să vorbească în numele poporului român. Cine le-a dat acest mandat? Şi sunt oare aceşti domni calificaţi să mai reprezinte altceva decât calitatea de acuzaţi de înaltă trădare?

Cântăresc îndelung cuvintele şi nici un rând din această scrisoare nu este zvârlit sub precipitarea unor resentimente.

Fiindcă v-aţi situat pe plan democratic, nu puteţi contesta nici unui cetăţean român să-şi utilizeze unul din drepturile fundamentale ale democraţiei, dreptul de a-şi exprima liber opinia.

Am susţinut războiul contra Rusiei Sovietice, pentru că poporul român nu putea să ratifice prin resemnare felonia Moscovei din 1940. Nu mă surprinde că există o colecţie întreagă de ticăloşi care ignoră voit actul mârşav al Rusiei Sovietice din iunie 1940 şi evită cu o grijă suspectă să pomenească de Basarabia şi Bucovina. Aşa de mare a fost grija acestor strategi ai denigrărilor naţionale, acestor perfizi acuzatori ai ţării şi zeloşi susţinători ai tezei ruseşti, că nici în aşa-zisul memoriu al rezistenţei, prezentat în octombrie 1946 Conferinţei de Pace de la Paris, nu s-a pomenit de Basarabia şi Bucovina, nici de atacul Rusiei Sovietice din 1940. Recitiţi La Roumanie devant la Conférence de la Paix, memoriu al cărui autor între alţii este şi [Alexandru] Cretzianu, cumnatul lui Niculescu-Buzeşti. Vă întreb pe Dv. dacă conştiinţa de român vă îngăduie să vă solidarizaţi cu asemenea indivizi? Eu ştiu că naţiunile care nu mai reacţionează şi rămân inerte când li se desprind bucăţi din trup sunt sortite pieirii, aşa cum sunt oamenii bolnavi de lepră. Naţia noastră nu suferă de asemenea infirmitate şi a probat-o în formidabilul ei efort militar.

Am crezut în războiul dus împotriva Rusiei Sovietice, am crezut şi cred în dreptatea cauzei româneşti. Cartea mea Pax americana sau pax sovietica, despre care bănuiesc că veţi fi aflat, poartă ca dedicaţie aceste rânduri: „Ofiţerilor şi soldaţilor români, căzuţi pe câmpiile Rusiei Sovietice, în apărarea drepturilor sfinte ale Patriei lor”.

În mai 1946, când am terminat cartea, persista în politica internaţională nefasta iluzie că totuşi o pace de compromis ar fi fost posibilă. Ce ar fi însemnat o asemenea pace pentru România este uşor de verificat azi, citind cartea lui Walter Lippman Buts de guerre des États Unis, apărută în 1944, imediat după Yalta. Fără îndoială că o asemenea pace este imposibilă, atunci când conflictul este mai profund şi de proporţiile unei crize istorice. Astăzi se vorbeşte de război ca unica soluţie de a ieşi din acest impas în care se găseşte omenirea.

Război contra cui? Contra Rusiei Sovietice. Deci evenimentele vin să ratifice războiul nostru. Mormintele celor ce au căzut în această epopee menită să însemne o eroică introducere la o nouă fază a istoriei noastre, mormintele profanate de toţi cei care au cutezat să numească exact ca şi ruşii războiul nostru un război criminal încep să-şi capete adevăratul lor sens.

În 1877, Partidul Conservator, precum ştiţi, s-a declarat împotriva participării României la război, propunând retragerea armatei în munţi. Când armata română a trecut Dunărea, Mihai Eminescu, redactor la „Timpul”, oficiosul Partidului Conservator, a scris un articol inspirat, preamărind liric faptul învierii armatei române, făcând să tresalte în morminte Basarabii şi Muşatinii. Era o atitudine neconformă cu poziţia luată de partid. Alexandru Lahovary, unul din conducătorii Partidului Conservator, a venit furios la redacţia „Timpului” şi a cerut socoteală lui Eminescu, pentru îndrăzneala de a fi elogiat trecerea Dunării. Răspunsul lui Eminescu a fost pe un ton de o violenţă excepţională: „Putoare grecească, tu nu poţi să simţi ceea ce simt eu ca român, când începem să trăim în istorie”. Întâmplarea a fost povestită de Slavici şi strigătul lui Eminescu este valabil şi astăzi, când atâţia indivizi, cu pretenţia de a fi exponenţii poporului român, se leapădă de patetica epopee a naţiei, ca şi când ar fi ruşine să lupţi, şi o glorie să fii laş. Sunt aceiaşi oameni care preamăresc în fiecare an actul capitulării de la 23 august [1944], ca o serbare glorioasă a naţiei, pe când [în] Finlanda ziua armistiţiului este o zi de doliu.

Cunoaşteţi Dv., Domnule General, în istorie un popor care să se fălească, să manifeste o bucurie aşa de zgomotoasă pentru ziua înfrângerii? Stai nedumerit în faţa acestei răsturnări cinice a noţiunilor tuturor valorilor morale.

Şi nu vi se pare Dv. suspectă insistenţa cu care atribuie actul capitulării en rase campagne Regelui Mihai, astfel ca cei în adevăr responsabili să se poată lepăda de răspunderea consecinţelor provocate?

Nu cunosc în istorie ca un rege să fie proclamat erou, pentru că nefericitul a capitulat, şi mă înspăimântă consecinţele politice ale celor întâmplate între 23 august şi 12 septembrie [1944], consecinţe menite să dea un aspect dramatic crizei constituţionale create prin abdicarea Regelui, indiferent de condiţiile în care a fost dată abdicarea. Sunt probleme de viitor pe care numai naivii îşi pot imagina că vor fi soluţionate cântând Trăiască Regele şi proclamând că Regele Mihai a salvat poporul român, printr-un fals armistiţiu. Dar acestea sunt probleme pe care numai naţia are autoritatea să le soluţioneze.

Eu rămân mai departe credincios valabilităţii războiului contra Rusiei. Condamnat la moarte în 1945 ca criminal de război, pentru crima de a fi crezut în dreptatea naţiei mele, de a fi crezut că Basarabia şi Bucovina erau pământuri româneşti, cuprinsul de ţară în care nu-i palmă de pământ să nu fie udată cu sânge moldovenesc. Păstrez ca un titlu de glorie acea condamnare care a omagiat activitatea mea de gazetar al războiului contra Rusiei Sovietice şi veţi recunoaşte şi Dv., Domnule General, că nu-i greu azi să mi se dea dreptate, să mi se ratifice mândria pe care o simt de a fi primul condamnat la moarte de regimul ocupaţiei ruseşti.

De aceea mă simt dator să fiu interpretul acestei legitime revolte a poporului român faţă de spectacolul ruşinos al aşa-zişilor reprezentanţi ai partidelor, care vă împiedică să formaţi acel comitet de acţiune românească, pe care îl doreşte – se pare – Departamentul de Stat american. De aproape şapte luni ştiu că vă zbateţi cu o nobilă persistenţă de a netezi asperităţile şi a găsi o formulă împăciuitoare, ca cel puţin în aparenţă să dea impresia unei unităţi a tuturor exponenţilor opiniei publice naţionale. Şi n-aţi izbutit. În momentul când vi se pare că aţi potolit toate pasiunile învrăjbite, că aţi amuţit toate pretenţiile, survine un accident neprevăzut, care nărue ceea ce vi se pare bine consolidat.

S-ar părea că asistăm la strădania Meşterului Manole. Nimic nu vă îndreptăţeşte să credeţi că ceea ce nu aţi izbutit până astăzi, cu toate sforţările făcute, veţi realiza mâine.

Dar să admitem că această trudă ar fi încoronată de succes: ce valoare politică ar avea această vremelnică ajustare de interese, într-un moment în care se cere o unitate de voinţă, de sacrificiu, demne de cel mai neprihănit idealism?

Nu întreb cât timp pot dura reconcilierile unor interese, când interesele sunt atât de triviale. Mă întreb numai ce poate reprezenta ca autoritate un asemenea guvern sau comitet naţional pentru poporul român.

De ce pun această întrebare?

Pentru că un asemenea comitet naţional sau guvern în exil, mâine când va începe războiul, va avea pretenţia să ceară poporului român organizarea insurecţiei naţionale. Acest guvern va lua desigur şi angajamente de viitor, obligatorii pentru poporul român. Fiecare are dreptul şi datoria să vă întrebe: Cum credeţi că veţi putea întreprinde ceva la înălţimea tragică a vremurilor cu indivizi ce nu fac decât să-şi agite pretenţiile, fără să fie un singur moment emoţionaţi, intimidaţi de îngrozitoarea mucenicie a naţiei? Cred că nu veţi putea prezenta drept o echipă idealistă această colecţie abjectă de haimanale. Nimeni nu va crede, şi în fondul conştiinţei, nici Dv. nu o credeţi.

La picioarele lui Crist care agoniza pe cruce, paznicii îşi împărţeau hainele crucificatului. Este imaginea sinistrei tocmeli dintre aşa-zişii reprezentanţi ai partidelor şi a naţiei crucificate.

Deci, Domnule General Rădescu, valoarea morală a unui asemenea comitet a fost anulată prin chiar penibilele tocmeli care sunt mai exact cunoscute în ţară decât le cunosc eu la Palma de Mallorca. Veţi rămâne poate surprins că eu am aflat din scrisorile primite din ţară de fazele prelungite ale acestei gestaţii a faimosului comitet naţional. Şi să nu vă imaginaţi un singur moment că concluziile politice din ţară sunt favorabile acestei farse.

Dar să analizăm şi alt aspect. Ce valoare au partidele ca expresie a voinţei naţionale? În ce măsură, în situaţia lor de astăzi, pot angaja poporul român în ceea ce priveşte viitorul?

Orice război înseamnă o revoluţie, şi cu atât mai mult vor însemna aceste două războaie, căci trebuie să luăm în consideraţie şi pe cel de-al treilea război mondial, altfel toată zbaterea Dv. nu şi-ar avea nici un obiect, nici o raţiune. Vă amintiţi ce partide existau în 1916, ce personal politic şi ce partide noi au apărut în 1919. Păstrez amintirea acelui Parlament din 1919, aşa de neaşteptat în compoziţia lui, pentru cei care îşi închipuiau că viaţa politică a unei naţiuni se creează şi se continuă în cluburile partidelor, şi nu se zămisleşte din existenţa eroică a tranşeelor. Şi Dv. ştiţi prea bine că Ionel Brătianu luase toate măsurile să reducă cât mai mult din libertatea de exprimare a curentelor de opinie, punând la interne pe Generalul Arthur Văitoianu, în guvernul zis de alegeri al Generalului [Constantin] Coandă. Nu discut valoarea politică a curentelor de opinie care s-au impus prin acele alegeri, ci constat doar faptul că în afară de Partidul Liberal, care s-a menţinut în actualitate numai datorită mijloacelor lăturalnice (regizor fiind Barbu Ştirbey), nici Partidul Conservator nuanţa [Alexandru] Marghiloman, nici Partidul Conservator, nuanţa M. Cantacuzino, nici Partidul Conservator al lui Tache Ionescu nu au mai putut exista. Războiul lichidase tot ce fusese viaţa politică până în 1916. Îmi amintesc de nedreapta popularitate a lui Ionel Brătianu care realizase unitatea naţională şi în iunie 1919 dăduse României rolul de jandarm al Europei, lichidând republica lui Bela Kun, [pentru] ca, în august, poporul român să aibă satisfacţia de a vedea armata română intrând în Budapesta. Şi totuşi…

Ar fi o naivitate să se creadă că partidele care au existat înainte de februarie 1938 vor mai reprezenta mâine ceva.

Pe la 500 înainte de Hristos, filosoful Heraclid spunea, pentru a plasticiza ideea eternei deveniri, că nu te scalzi de două ori în apa unui râu. Era imaginea curgerii continui a istoriei.

Dar să admitem că după aceste războaie mondiale nu se va schimba nimic în viaţa politică a României şi partidele care au fost (cum au fost şi ce au făcut nu ne mai întrebăm) vor fi aclamate mâine şi, din toate aceste suferinţe, poporul s-ar dovedi incapabil să tragă vreo concluzie politică, să desprindă o idee nouă. Îndreptăţiţi suntem să ne întrebăm: cine reprezintă Partidul Naţional-Ţărănist, cine sunt agresivii lui mandatari?

Nu cunosc validitatea mandatelor pe care se spune că le-ar fi eliberat personal Iuliu Maniu şi în ce împrejurări, nici nu le voi pune în discuţie. Dar orice român este îndreptăţit să pună în discuţie valoarea morală a persoanelor care pretind a fi mandatare ale Partidului Naţional-Ţărănesc, Gr. Niculescu-Buzeşti, [Constantin] Vişoianu şi [Alexandru] Cretzianu, atunci când aceste persoane urmează să figureze într-un comitet naţional român.

Pot figura, indiferent de orice hârtie emanată de la Iuliu Maniu, ca membri într-un comitet naţional român, români care mâine vor fi chemaţi de naţie la răspundere pentru crima de înaltă trădare? Poate veţi fi surprins de gravitatea afirmaţiei, de aceea mă simt obligat mă explic.

În cursul anului 1943, ministrul de externe, Mihai Antonescu, s-a străduit să realizeze un contact şi ulterior un acord de armistiţiu cu anglo-americanii. Inutil să insist asupra importanţei unei asemenea acţiuni, făcută înainte de Conferinţa de la Teheran, dacă ar fi izbutit să realizeze ceea ce îşi propusese. Toate străduinţele ministrului de externe au fost sabotate de funcţionarul Niculescu-Buzeşti, care a organizat în Ministerul de Externe cea mai infamă oficină împotriva intereselor româneşti, o vastă asociaţie care cuprindea majoritatea funcţionarilor acelui minister. Nimeni nu putea fi trimis în misiune fără aprobarea lui Buzeşti. Un curier nu putea pleca fără aprobarea acestui individ, care ţesuse ca un păianjen pânza necesară spre a capta întreaga acţiune diplomatică a ţării. Începând din februarie 1943, M. Antonescu era doar formal ministru de externe, pentru că, de fapt, ministru era Niculescu-Buzeşti, a cărui unică ambiţie era de a ajunge ministrul acordului de armistiţiu. Şi nu mai este nici un secret că în timpul războiului acest domn a avut schimb de scrisori cu ambasadoarea Rusiei la Stockholm, Doamna [Alexandra] Kolontay.

În august 1943, Antonescu numeşte la recomandarea lui Maniu pe Cretzianu, ministrul României la Ankara, cu acelaşi scop de a contribui la ajungerea unui acord de armistiţiu.

Indiferent de inferioritatea ministrului de externe, admiţând chiar nulitatea lui M. Antonescu, erau în joc interesele ţării şi oricine era obligat să sprijine sforţările ministrului de externe pentru a smulge România dintr-o alianţă care începuse să arate perspective ameninţătoare. Cretzianu, de acord cu Niculescu-Buzeşti, nu a acţionat, făcând tot ce i-a stat în putinţă ca să zădărnicească sforţările ministrului de externe. Fără îndoială, o scelerată conspiraţie de ambiţii disparate, dar curios e că efortul lui Buzeşti coincidea perfect cu interesele Rusiei Sovietice, care cereau că România să continue să rămână alături de Germania până ce trupele ruseşti vor ajunge pe teritoriul românesc. Şi aşa a fost…

În aprilie 1944 se designează delegaţi pentru tratativele de la Cairo, Barbu Ştirbey, socrul lui Cretzianu şi al lui Buzeşti, iar al doilea delegat Vişoianu, cel mai neruşinat sovietofil, care, în decembrie 1939, a cutezat să scrie un articol prin care a justificat atacul Rusiei Sovietice împotriva Finlandei.

Ce au determinat pe Rege şi pe Iuliu Maniu să-şi dea consimţământul la designarea acestor delegaţii, recomandaţi de Buzeşti, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dar să admitem că designarea ar fi fost impecabilă, suntem îndreptăţiţi ca români să examinăm rezultatele obţinute de cei doi delegaţi. De la 14 aprilie la 22 august 1944, nu s-a izbutit să se ajungă la semnarea unui acord de armistiţiu, informaţiile trimise Regelui şi lui Iuliu Maniu au fost false, astfel că Regele a ordonat încetarea ostilităţilor, fără să existe un acord de armistiţiu semnat.

Un armistiţiu este un act bilateral, acordul a două voinţe, or, la 22 august, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o capitulare en rase campagne, exact cum au voit-o ruşii. Vă rog, Domnule General, să consultaţi specialişti în dreptul internaţional şi veţi vedea că, fără excepţie, vi se va spune că actul de voinţă unilaterală de încetare a ostilităţilor se cheamă capitulare. Primul rezultat a fost 130 000 de ostaşi români luaţi prizonieri, bătuţi, scuipaţi, schingiuiţi de ruşi, prizonieri a căror vină era de a fi executat ordinul Regelui. Şi nu se vorbeşte nici de cei 20 000 de deportaţi din Moldova, în primele zece zile după capitulare. Acestea sunt primele rezultate ale acceleratei mistificări de la Cairo, opera brelanului trădării Niculescu-Buzeşti, Cretzianu, Vişoianu.

Credeţi Dv., Domnule General, că această crimă de înaltă trădare poate fi acoperită? Credeţi că se pot evita răspunderile? În ţară a început lumea să confrunte situaţia României şi a Finlandei, să-şi dea seama că Finlanda, nefiind operată de trădători, a semnat într-adevăr un armistiţiu, iar România a fost împinsă la o capitulare fără condiţii. Şi cum vreţi să figureze asemenea indivizi într-un comitet naţional, chemat să ia hotărâri aşa de grave şi să impună poporului român tragicul sacrificiu al unei insurecţii armate?

În ziua când plutonul de execuţie ciuruia trupul Mareşalului Antonescu, se da pentru prima dată în România un conţinut ideii de răspundere. Şi acest precedent forma norma după care vor fi stabilite răspunderile mistificărilor de la Cairo, care au dus la capitularea de la 23 august şi aplicate sancţiunile. Cine ar voi să le evite, ar deveni implicit complice, neputând să realizeze altceva decât o teribilă încruntare a naţiei, unica instanţă de judecată a tuturor, a umilului soldat ca şi a Regelui.

Individul Niculescu-Buzeşti, în tactica lui, nu aduce nimic nou şi nici nu prezintă ceva inedit în procedeele ruseşti. În 1919 a izbucnit scandalul Azef, unul din cei mai teribili şefi ai terorismului rusesc, pe care ziaristul Bultzef îl demasca, dovedind că este un simplu agent al Ohranei (bunica Cekăi, G.P.U.- ului şi N.K.V.D.-ului). Să admitem [că] informaţiile mele se reduc la simple bănuieli, dar se poate constitui un comitet naţional de acţiune, chemat să angajeze poporul român într-o insurecţie armată, un comitet având în compoziţia lui oameni bănuiţi a fi avut legături trădătoare cu Moscova? Şi printr-o stranie coincidenţă – studiaţi cazul Azef – în 1946 poliţia Anei Pauker descoperă planul unei conspiraţii organizată de Partidul Naţional-Ţărănesc, precum şi toate piesele necesare, pentru a condamna pe Maniu, Mihalache etc. …

Dar, altă coincidenţă, Buzeşti, regizorul conspiraţiei, ieşise la timp din ţară, la fel cum se evaporase, la momentul oportun, agentul Azef. De ce nu examinaţi la lumina acestor fapte şi acţiunea de azi a brelanului accelerat? Nu serveşte mai departe interesele Rusiei Sovietice? Ar fi păcat să încercaţi a prezenta naţiei, căreia i se vor cere noi şi înspăimântătoare sacrificii, nişte indivizi suspecţi, drept autoritate chemată să zvârle poporul român în încleştarea unei lupte teribile. Sunteţi sigur că nu vor continua să joace mai departe rolului lui Azef de agenţi provocatori? De ce aveţi nevoie de girul partidelor, când acest gir nu are nici o valoare şi nu vi-l cere nimeni? De ce e nevoie în acest moment?

În primul rând de formarea unui comitet chemat să recruteze voluntari pentru înjghebarea unei armate româneşti. Sunteţi mai în măsură să ştiţi ce imens număr de români capabili să poarte armele se află peste hotare. Şi cu atât mai necesară este constituirea unui corp de voluntari, cu cât în Germania şi Austria se află atâţia ofiţeri şi soldaţi români, sortiţi să fie primele victime ale unei înaintări sovietice. Mă întreb cu groază ce soartă le este rezervată acestor români. Vor fi ucişi ca nişte câini, atunci când ei ar putea forma adevărate armate româneşti. V-aţi trudit atâta amar de vreme să amintiţi unor suflete sterpe de imperativele Patriei, nu este mai politic, mai naţional ca să îndreptăţiţi nobilele Dv. eforturi pentru a scoate din câmpurile de concentrare energiile româneşti aflate în Germania. Nu este obligaţie pentru oricine are posibilitatea să ia contact cu autorităţile militare, să facă toate sforţările spre a salva aceste vieţi româneşti? Şi, tocmai pentru că vă bucuraţi de încrederea Departamentului de Stat american, trebuie s-o faceţi.

Acest corp de voluntari ar forma un element de mai mare autoritate şi eficienţă decât calomnia unui guvern în exil, care să consume banii ţării şi să ceară naţiei noi sacrificii. Sunteţi militar, gândiţi ca militar, nu vă lăsaţi prins în smârcurile politicianismului, acţionaţi ca un soldat, deoarece este mai util decât jocul dozajului pentru a împăca toate trivialele ambiţii şi toate vulgarele pretenţii. România cere o soluţie eroică, naţia cere să-i dăm exemplul sacrificiului şi orice credinţă are atâta valoare câte sacrificii poate să impună. Chemarea libertăţii este o chemare eroică, nu îndemn la laşitate. Deci, nu văd necesitatea unui guvern. Dacă l-aţi realiza, nu ar avea nici o valoare morală pentru că nu ar fi expresia unei acţiuni spontane, tresărirea unor conştiinţe româneşti stăpânite de tragedia naţiei, ci rezultatul celei mai ruşinoase tocmeli. Şi ce scop ar avea acest guvern? Să dea doar justificare banilor ţării, consumaţi de aceşti amatori de confort? În Ţara Românească se ştie tot şi mai dureros este că contrastul între tragedia poporului român şi amatorii de valută forte răscoleşte până în adâncuri sufletul naţiei.

Un comitet restrâns, a cărui unică menire să fie crearea corpului de voluntari, destinat paraşutării în România, spre a duce lupta contra ocupanţilor. Ca preşedinte al unui asemenea comitet, cine v-ar putea contesta? Şi, dacă disperaţii ambiţiilor vor să-şi manifeste pasiunea pe care pretind că o au pentru liberarea ţării, cine le-ar refuza dreptul de a participa la luptă ca voluntari, şi a face rezistenţa pe teritoriul ţării? Ştiu că aceştia se vor îmbolnăvi subit, dar pentru naţie va fi o verificare.

Când fac o asemenea propunere, înţeleg să mă socotiţi printre primii voluntari. La 54 de ani mă simt încă destul de tânăr pentru a plăti tributul datorat Patriei, şi puteţi să dispuneţi de mine cum veţi socoti că pot fi mai util într-o acţiune de liberare a ţării. În războiul trecut, vă amintiţi de sergentul Donici, boierul moldovean, mort eroic în şarja de la Robăneşti. Iubirea de Parie îi scuturase de pe umeri povara anilor, îi redase vigoarea tinereţii şi impetuozitatea de a înfrunta cu elan moartea. Istoria nu cunoaşte naţii care şi-au cucerit dreptul la viaţă urcând pe brânci pe scara de serviciu, ocolind cu stăruitoare laşitate preţul sângelui pe care misterioasele legi ale istoriei i le cere. Încheiaţi comedia tratativelor şi treceţi la unica acţiune pe care o impune tragedia naţiei, organizarea armatei eliberatoare. Puteţi fi pentru România ceea ce a fost generalul Draja Mihailovici pentru Iugoslavia. Să fiţi comandantul efectiv al corpului de voluntari care, paraşutat în ţară, va reînvia codrii, tradiţia haiducilor, dând pateticul exemplu al voinţei de sacrificiu. Aceasta va însemna mai mult şi mai efectiv pentru mângâierea poporului român, decât să fiţi şeful unui guvern de caraghioşi, pe care orice român demn de acest nume îl va dispreţui.

Pentru americani, o asemenea acţiune va egala cea mai reală şi efectivă contribuţie în lupta împotriva bolşevismului. Viaţa nu are în sine nici o valoare, ideea pe care o reprezentăm, sacrificiile închinate acestei idei dau un preţ vieţii. Şi cum pe toţi ne aşteaptă la capătul vieţii o moarte, este mai bine în numele unei credinţe, căreia îi dăm ofranda multul sau puţinul din cât ne-a mai rămas de trăit. Sunt sigur că nu veţi ezita, atunci când la Chişinău sunt atâţia camarazi pe care îi aşteaptă asasinii ca să-i rostogolească într-o groapă comună.

Naţia aşteaptă nu un guvern, colecţie de triviali ambiţioşi, ci voinţa de sacrificiu a noastră în lupta pentru eliberare, atunci când, de mai bine de patru ani, cei care au rămas în infernul bolşevic îndură martirajul.

Faceţi apel, şi la apelul Dv. vor răspunde toţi cei pentru care Patria este altceva decât un grup de partid, vor răspunde toţi cei care peste hotare nu sunt decât români şi sunt stăpâniţi de imaginea Golgotei Româneşti.

Aş dori să daţi acestei scrisori o singură interpretare, că este expresia unei conştiinţe româneşti, străbătută de tragicul vremii pe care o trăieşte naţia. Nu am nimic de cerut, am însă de oferit, puterea mea de muncă, energia mea, viaţa mea.

Pentru o acţiune de eliberare a Patriei, puteţi dispune de mine ca şi de toţi românii egal de revoltaţi de pălmuitorul spectacol al aşa-zişilor exponenţi ai partidelor.

Politica de partid mâine, azi politica naţională.

Cu sentimente româneşti, al Dumneavoastră,

Pamfil Şeicaru