Democraţia „despotului luminat”

În faţa ochilor mi se perinda nişte imagini... Aici îl văd pe Ceauşescu aruncând „cerculeţe” cu Leana şi cu încă un individ; râd, sunt bine dispuşi şi lipsiţi de griji, că doar România era a lor. Dincolo, acelaşi individ care îl distra pe dictator în imaginea anterioară este secretarul general al CC al UTC, cum ar veni - omologul lui Ceauşescu pentru tineret. Apoi îl văd prim-secretar comunist al judeţului Timiş, adică şef politic al Securităţii judeţene, apoi la Iaşi în aceeaşi funcţie. Apoi îl aud la telefon vorbind; e jovial, simpatic şi mieros, chiar excesiv de vorbăreţ. După toate astea, îl văd în fruntea puciştilor sovietici complotând la dărâmarea lui Ceauşescu împreună cu gen. Militaru, Brucan, Roman şi alţii (nu ei sunt subiectul deocamdată). Curând, îl văd făcând „revoluţie” în România, Ceauşescu „judecat” sumar, aşa cum s-a făcut mereu la ruşii sovietici, executat, iar el luând puterea politică. Dar văd şi morţii din decembrie 1989, oameni nevinovaţi omorâţi doar pentru a legitima o lovitură de stat bolşevica.

Vocile străzii au spus răspicat: „Fără comunişti!”, dar lui, „despotului luminat” care s-ar fi dorit a fi nu de asta îi ardea. Deja îl blamase pe dictatorul în grabă împuşcat pentru că „întinase nobilele idealuri ale comunismului” (a dat prost declaraţia, aşa că a mai ieşit o dată şi a schimbat sintagma cu „nobilele idealuri ale socialismului”; televiziunea naţională şi excesiv de „liberă” n-a mai reţinut partea cu comunismul ăla ideal, noroc că există aserţiunea integrală în... „Le Monde”, oricât ar nega-o el acum). Îl blamase doar pe predecesorul său, nu şi ideile lui. Şi-a dorit „pluripartidism în cadrul CFSN”, cu el că „despot luminat”, dar din nou strada s-a împotrivit. A realizat că vremea dictaturii a trecut, aşa că a lăsat „despotismul” deoparte; doar din limbaj...

Îl văd din nou în aprilie-mai 1990, când vorbea despre „golanii” de la Universitate şi spunea că „10 - 20.000 de indivizi nu sunt reprezentativi” în raport cu populaţia ţării, aşa că nu sunt „legitimi” să ceară aplicarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. „Golanii” n-au vrut să renunţe şi au declanşat o superbă mişcare a „mâinilor goale”, a spiritelor care se opun comunismului. Vali Sterian, Cristi Paturca (Dumnezeu să-i odihnească!) şi alţii au făcut adevărate şlagăre anticomuniste, iar mişcarea a devenit repede celebra în lume. Au aderat ideilor anticomuniste şi intelectuali de marcă din ţară şi din afara ei, dar şi studenţi şi chiar muncitori şi ţărani. Acolo nu se făcea politică în adevăratul sens al cuvântului, ci se făcea anticomunism; era o mişcare de însănătoşire a mediului politic. Apoi era treaba partidelor să facă liber politică. Dar a urmat represiunea sălbatică. Minerii lui Cosma şi „minerii” lui ilici au năvălit că în vremurile întunecatului Ev Mediu în Piaţa Universităţii, omorând şi schilodind pe oricine bănuiau că poate avea o legătură cu mişcarea civică anticomunista. În acest timp, lumea civilizată rămânea muta de groază, iar „despotul luminat” le mulţumea agresorilor „pentru înaltul simt civic” cu care i-au împiedicat pe „legionari” să pună mâna pe ţara. Ştia el ce ştia şi am văzut şi noi puţin mai târziu. Atât de „luminat” a fost, încât a încheiat singurul tratat de „prietenie” (în fapt - de vasalitate) cu URSS; toate celelalte ţări foste socialiste au refuzat asemenea tratate. Norocul României a fost că după 6 luni, URSS s-a destrămat, iar cel care se dorea noul dictator s-a trezit cu o ţară în braţe, o ţară pe care habar n-avea cum s-o conducă fără ca „nobilele idealuri ale comunismului” să aibă de suferit.

Ultima imagine ce mi se perinda prin fata este cea a huiduielilor scârboase, grobiene şi odioase cu care ilici şi ai lui au acompaniat discursul Preşedintelui Băsescu din Parlament atunci când acesta a condamnat oficial comunismul şi l-a arătat ca fiind o politică antinaţională şi criminală. Preşedintele a cerut scuze urmaşilor victimelor din perioada comunistă de până în decembrie 1989, din partea Statului care se făcuse responsabil de atâtea morţi şi arestări arbitrare. În timpul ăsta, „martorii lui ilici” huiduiau copios, băteau din picioare, aplaudau zeflemitor şi fluierau că pe maidan, arborând banere golăneşti; aşa îşi manifestau ei dezacordul şi nu a fost vreo surpriză pentru cineva.

Dimensiunea reală a grobianismului, a celei mai joase abjecţii la care s-au pretat mai târziu bolşevicii romani îmi este greu s-o descriu în cuvinte. La îndemnurile ruşilor, „consiglierii” lor ascunşi, „martorii lui ilici” (dar şi ai varanului) au monopolizat Piaţa Universităţii, simbolul anticomunismului roman în Bucureşti susţinând nici mai mult, nici mai puţin că fac o revoluţie... anticomunista! Manifestau adică împotriva „comunistului” şi a „dictatorului” Băsescu. Cine? MăzăRica Venturiano cu trupa lui de „şoc” înveşmântaţi cu toţii în uniforme de Che Guevara (un la fel de bine cunoscut criminal „anticomunist”), foştii secretari de partid comunist, foştii apparatchik ai CC al PCR şi, desigur, foştii ofiţeri politici ai armatei, conduşi acum de un oarecare Dogaru. Ei luptau (pe bani, desigur) împotriva „restaurării comunismului” lui Băsescu. Desigur, pentru a copia cât mai fidel manifestaţia adevărată, cea înăbuşită în sânge, noii „anticomunişti” şi-au adus şi „telectualii”: Chilian, Iaru, Pipi/di, Hossu-Longin (cea care mai bine făcea „Memorialul Securităţii”, că avea ce scrie), dar şi alţi „specialişti” în anticomunism. Propaganda asta mincinoasă a durat cât au avut bani pentru a-i plăti pe „combatanţi”, apoi mascarada a încetat; a continuat doar la tele-vizuinile varanului care prezentau 10 oameni fără adăpost spunând că sunt 100 de „revoluţionari” pe stil nou.

Ura bolnavă pe care aceşti derbedei (mă refer aici nu la idioţii sau interesaţii scoşi în stradă ca să dea bine „pe sticlă”, ci la ilici, Hrebenciuc, Dragnea, Ponta, Felix, Antenescu şi toată banda din subordine) o au faţă de cel care a condamnat fără echivoc comunismul este una definitivă şi insurmontabila; ilici nu iartă şi nu uita. Bătrâna sluga comunistă ce a servit la doi stăpâni – Ceauşescu şi KGB – nu are nici un fel de înţelegere, nu e interesat de ţara şi nici de amărâtul de popor care a trebuit să suporte privaţiunile perioadei de tăieri salariale pentru că România să redevină o ţară normală într-o Europă normală. „Despotul luminat” ştie că trebuie, indiferent de costuri să-l elimine pe cel care a avut curajul să condamne idealurile sale criminale. Deja costurile loviturii de stat comuniste încep să devină vizibile, anulând orice sacrificiu anterior pe care amărâţii de votanţi l-au făcut.

Ca şi când asta n-ar fi fost de-ajuns, ilici în persoană da azi lecţii de... democraţie şi... anticomunism! „M-a scandalizat treaba, trebuie să facem ordine! Parlamentul va trebui să intervină, să acţioneze. Trebuie o anchetă imediată, cu toate instituţiile implicate, Parchetul înainte de toate. Când ne-am trezit cu armata de procurori trimisă la oameni, ce are asta în comun cu libertatea pe care am cucerit-o în urmă cu 22 de ani?", a spus Iliescu pentru Ziare.com vorbind despre activitatea legală, justificată şi necesară a Parchetului în cazurile fraudelor fără precedent de la „referendum”. „Despotul luminat” de anţărţ este azi „îngrijorat”: „"Acţiunea mi s-a părut aberantă şi sălbatică, evocând vremuri demult apuse, au fost scene compromiţătoare pentru ţară. Am văzut oameni speriaţi prin sate, s-au trezit cu procurorii la uşă (...)Era clar de la început că e o conotaţie politică (...)faptele au provocat reacţia mea - oamenii simpli se tem să mai meargă la vot. Omul simplu se sperie când un oficial, un procuror, îi intră în ograda”. N-a uitat să aprecieze: „Cel mai periculos efect e stoparea democraţiei, care se exprimă prin votul popular. Dacă oamenii vor vedea că nimeni nu le mai ia apărarea şi că votul devine instrument de suspiciune, vor trage concluzia că nu trebuie să mai meargă la vot". Cât de grijuliu e el azi şi cât de manipulator totodată! Parchetul nu e deloc interesat de felul în care a votat Gheorghe sau Ion (nici n-ar avea cum să ştie, că doar n-au semnat buletinul de vot), dar este obligat să-i descopere şi să-i trimită în instanţă pe infractorii care au comis cea mai abominabila fraudă electorală de la alegerile din 1946 încoace (excepţie făcând doar alegerile locale din iunie; dar dacă PDL n-a reclamat deloc aşa ceva, chiar dacă au fost primari aleşi cu 90% din voturi, cine sunt eu să reclam?!).