O poveste oarecare, o poveste adevărată

Să vă spun o poveste... A fost odată un băiat orfan de mama. Tatăl lui l-a crescut şi el cum a putut, croitor fiind. La majoratul băiatului, în anii 1920-1930 acesta intră în posesia moştenirii ce-i fusese lăsată de mama lui: un hectar de pământ (sau două pogoane). Desigur, moştenirea era simbolică, dar el a luat-o. De pe un hectar nu putea să scoată cine ştie ce bani, aşa că a făcut un credit la banca vrând să deschidă o mică afacere – un magazin. A dovedit talent pentru afaceri şi foarte repede a început să câştige vânzând stofe şi mătăsuri într-un mic orăşel de provincie. Creditul l-a rambursat repede, mai repede decât se aşteptau toţi, aşa că a făcut unul mai mare şi s-a extins şi diversificat.

În 1940 deja era un om bogat. Cumpărase singurul hotel din oraş (chiar în centrul lui), mai multe restaurante şi magazine şi investise masiv în terenuri profitabile. Era un om care iubea viaţa şi petrecerile, dar şi muncea. Îi ajută pe cei apropiaţi şi când o făcea nu se uită la bani; deja avea mai mult decât putea cheltui. Bani în banca avea, dar cumpăra mereu şi case cochete la el în oraş, în Bucureşti şi la Ploieşti (iubea cursele de cai şi mergea acolo săptămânal). La petrecerile organizate de el veneau toate notabilităţile oraşului, iar în surdină canta cel mai popular taraf de ţigani din vremea aceea: cel al bătrânului Ştefan Bănica, tatăl actorului. În acea vreme nimic nu părea să tulbure viaţa celui care se ridicase de jos prin muncă; era un om respectat, iar afacerile îi prosperau în ciuda războiului.

Dar a venit momentul 23 august 1944 şi tot sistemul de valori al României a fost zguduit. Apoi au venit „alegerile” din 1946 şi trădarea regală din 1947 şi România s-a prăbuşit sub loviturile nemiloase ale cizmei sovietice şi ale slugilor lor cu cetăţenie romană. Prosperul om de afaceri nu mai avea nimic de făcut. Comuniştii îi confiscaseră cea mai mare parte a averii, restul fiind destul de greu de păstrat. A început să doneze în stânga şi în dreapta cam tot ce avea pentru că ştia ce-l aşteaptă. O mică parte a averii a ajuns la fratele său, restul pe aiurea. Ce nu a dat i-a fost furat de statul comunist odată cu arestarea şi cu condamnarea la 10 ani de temniţă grea pentru „infracţiunea” de a fi „supt sângele poporului”.  A avut noroc şi n-a executat decât 6 ani, pentru că în 1964 comuniştii au simulat deschiderea către normalitate şi i-au eliberat pe deţinuţii politici. A ieşit din puşcăriile comuniste slăbit, bolnav şi sărac lipit pământului la aproape 60 de ani. Nu s-a putut angaja; era prea bătrân pentru asta şi avea şi un dosar de „bandit”. S-a apucat, că mulţi alţi colegi de suferinţă, de băutură... A stat pe ici, pe colo, pe la fratele lui până când a găsit o femeie care l-a apreciat pentru felul lui de-a fi şi a plecat să locuiască la ea. Cu intervenţii, până la urmă a primit o mică pensie, atât cât să nu moară de foame şi să nu-i reproşeze femeia cu care locuia că-l ţine degeaba. A murit la 82 de ani, sărac lipit pământului petrecut doar de cei mai apropiaţi şi pământul a acoperit o poveste simplă, de viaţă.

Dar ce vină a avut el că n-a vrut să rămână sărac? Ce fel de sistem ticălos este ăla care condamnă cu închisoarea oamenii care vor să devină? Cel despre care vorbesc a murit fără să înţeleagă care a fost greşeala lui. Împreună cu el, dar pentru alte „vinovaţii” au mai fost arestaţi doi veri; şi ei au primit 10 ani, dar nu pentru „supt sângele poporului”, ci „pentru activitate duşmănoasă contra poporului român”, deşi vina lor era că luptaseră împotriva instalării comunismului în România. Vieţi distruse toate, familii destrămate, copii ce nu şi-au mai găsit rostul (atunci când copiii au existat; unii dintre ei nici n-au mai putut avea copii...).

În aceste zile, în România anului 2012 se pregătesc aceleaşi condiţii, se duce aceeaşi luptă împotriva tuturor celor care vor o ţară normală. Îi vedem pe aceiaşi comunişti, chiar dacă alte persoane, vedem aceleaşi metode şi aceleaşi minciuni odioase cu care ameţesc de cap populaţia mai slabă de înger. Că intenţii – aceleaşi: instalarea lor la putere cu orice preţ. Nu le pasă că vor muri oameni, nu-i interesează că nu mai suntem în 1956 – ei ştiu că trebuie să facă dosare politice adversarilor catalogaţi deja ca „duşmani ai poporului”.  Dar neo-bolsevicii nu sunt la fel ca predecesorii lor decât la cruzime şi la lipsa de scrupule; cei vechi măcar „propovăduiau” sărăcia şi, chiar dacă ei trăiau în lux, măcar luxul nu le aparţinea că proprietate. Cei de azi, fac afaceri de zeci de milioane de euro din bani publici (cazul plagiatorului Ponta), dar pentru „mase” ridică în slăvi „virtuţile” sărăciei. Acelaşi limbaj dublu îl practică şi cei de azi şi aceeaşi ipocrizie îi caracterizează pe toţi. Ca mijloace de „lucru” – aceleaşi şi în economie (declaraţii triumfaliste pentru a ascunde un dezastru economic) şi în maniera de aplicare a „democraţiei populare”. Mă întreb: oare atât de ciclică e istoria încât după unchiul meu trebuie să vină rândul urmaşilor săi? Atât a putut învăţa un popor întreg în 70 de ani?