Psd – de la mărirea fraudată la căderea inevitabilă

 Statisticile şi sondajele de opinie de la noi sunt complet contrafăcute, ca şi ultimele alegeri, chiar dacă opoziţia nu a protestat… În acest moment, usl nu mai există decât formal. În spatele uşilor nu foarte bine închise, combatanţii îşi dispută teritorii, funcţii şi putere. Şi pesediștii, dar şi liberalii practică un joc dublu, ceva normal pentru cele două partide de sorginte comunist-fascistă, în încercarea de a-şi adjudeca o felie cât mai importantă din ceea ce este azi accesul liber la putere. Ruptura s-a produs, dar nici unul dintre foştii parteneri nu se decide să o şi declare. Cică „încă nu e momentul”... Dacă psd a atras alianţe previzibile pentru a-şi asigura o majoritate în Parlament, pnl lucrează pentru un orizont apropiat, dacă nu chiar foarte apropiat, dar unul mai realist decât al psd-ului.

Comuniştii bolşevici (psd) se bazează pe puterea adjudecată prin furt şi fraudă, pe care şi-o doresc cu disperare. Rămânând în Parlament, cu majoritatea de partea lor, va fi simplu (cred ei) să dea legi care să-i favorizeze şi să organizeze (a se citi „frauda”) alegerile următoare. Proastă socoteală, pentru că deasupra lor şi mai inteligent decât toţi pesediștii laolaltă sta Preşedintele, iar populaţia a cam înţeles că minciuna nu e capabilă să guverneze România. De partea cealaltă, pnl curtează opoziţia al cărei lider se doreşte; şi nu orice opoziţie, ci pe aceea de dreapta... Aşadar, liberalii (de stânga prin definiţie) se vor „nucleul” dreptei româneşti, cu larga colaborare cooperare a lui Blaga şi a părţii din PDL pe care acesta o stăpâneşte (atât cât mai stăpâneşte...). Restul dreptei, majoritar încă necoagulata în partide, cochetează pe margine cu ideea colaborării cu pnl pentru ca astfel să scoată psd de la guvernare şi, dacă se poate, să-l trimită acolo unde îi e locul (de 23 de ani...): la lada de gunoi a istoriei.

Acum e momentul ca oamenii de dreapta să se decidă ce anume vor înainte de toate: puterea sau construcţia dreptei. Ideea de a elimina psd este perfect posibilă şi, înţeleg, deosebit de tentantă, dar nu ştiu cât este de fericită... Pe de altă parte, construcţia dreptei e o treabă dificilă care necesită, printre altele, timp. „Cântecul de sirenă” al liberalilor (cu sau fără Căcărău) poate exercita o anumită atracţie, dar asta ar îndepărta obiectivul care se numeşte idealist „dreapta unificată”. Fireşte, declarativ e posibil orice şi, la nevoie, chiar şi liberalii pot fi prezentaţi ca fiind de dreapta; în condiţiile în care în partidele declarate de dreapta e un talmeş-balmeş doctrinar şi ideologic, cine să-i contrazică?

Despărţirea psd-ului de pnl este o certitudine ce capătă contur din ce în ce mai mult, iar asta o vede oricine, fie în Parlament, fie pe pistă la Cluj, fie în diversele întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale. Să vedem care sunt şansele fiecăruia, în cazul aşteptat, cel al separării:

psd – deşi se lauda cu procente fantasmagorice şi elucubrante, în realitate nu stă deloc pe roze... Îşi doreşte exerciţiul puterii politice acum şi cu orice preţ; dacă pierd puterea – niciodată nu vor mai reveni, iar ei ştiu bine asta. Nucleul dur al electoratului psd, acel electorat comunizat sau ne decomunizat, nu reuşeşte să formeze mai mult de 10-12%, ceea ce este absolut insuficient. Lor li se adăugă prostimea (o parte importantă a ei, că mai ia şi pnl o „felie” …) şi se poate ridica la un total ce nu poate depăşi 20%, aşadar lipsit de importanţă electorală în absenţa unei alianţe.

pnl – liberalii văd prea bine că împreună cu comuniştii, viitorul lor e pecetluit: pesediștii îi vor elimina în acel moment propice pentru ei, iar peneliștii vor rămâne de căruţă, nici la putere cu psd, dar şi compromişi şi trataţi ca leproşii de către opoziţia de dreapta. Sub „umbrela” usl s-au adăpostit o gamă foarte largă de alegători, cei care s-au regăsit şi în psd, cu anumite idei, dar şi în pnl – cu altele; ruptura celor doi aliaţi îi va mâna pe electori, o parte către psd, o alta către pnl, dar şi o a treia – către dreapta în formare. De aici răsare ideea că pnl poate să decidă ruperea de psd, dacă discuţiile purtate cu Forţa Civică prin proaspăt „plecaţii” din pnl şi cu PMP – prin interpuşi sau direct vor da rezultate. Forţarea alegerilor anticipate, eventual simultan cu europarlamentarele pare a fi singura soluţie pentru ca România să scape de comunism. Desigur, liberalii în frunte cu Căcărău s-au dovedit mai apropiaţi de fascişti decât de creştin-democraţi, dar „când e vorba de Stat, scopul scuză mijloacele”, nu-i aşa?