Am ezitat până să abordez subiectul, mai ales în maniera asta, dar
cred că e necesar să ştim ce ne aşteaptă, cel puţin în viziunea mea. Avem de-a
face cu o Putere comunist-golănistă (să mi se ierte pleonasmul), incapabilă să se definească
ideologic, dar nu-i opunem nimic. Partidele existente în dreapta declarativă a
eşichierului politic, majoritatea lor cel puţin, sunt partide de centru ;
că sunt de centru-stânga, ca pnl-ul sau ca PDL-ul lui Blaga
sau sunt de centru-dreapta, ca Alianţa DA, toate sunt formaţiuni ce vorbesc
despre dreapta fără să ştie prea clar ce este ea. Singurul partid (şi o spun
fără părtinire, ceea ce voi demonstra mai încolo) capabil să construiască o
mentalitate şi o forţă politică de dreapta este Partidul Mişcarea Populară. El
are avantajul, nu ştiu dacă şi conştientizează toţi asta, de a avea ca
predecesori o Mişcare Populară ce ar trebui să se ocupe de partea cea mai grea
din construcţia dreptei : schimbarea mentalităţii grav viciate de zecile
de ani de comunism feroce şi de anii din urmă, marcaţi de ipocrizia dusă până
la absurd a neo-comuniștilor actuali, cu dese accente fasciste, de minciunile
de-acum cunoscute şi blamate internaţional şi de activităţile lor penale –
afaceri private și personale din bani publici.
Alegătorului român i se „dădea” câte ceva, ba din partea comuniştilor
uslaşi, ba din cea a PDL-ului; ca mentalitate sunt
egali şi tot egal îşi „tratează” votanţii, cu câte o pungă de făină şi una de
zahăr, cu câte o găleată sau altele asemenea. PDL a pierdut puterea pentru că
nu a înţeles că în timpul guvernării, înaintea ei, dar şi după ea ei sunt
obligaţi să facă un anumit lucru, nu „şcoli de vară”: să stea de vorbă cu
oamenii, să le arate fără echivoc cât de găunoase sunt promisiunile uslaşilor,
cât de periculos este pentru fiecare om responsabil şi pentru ţară o Putere
comunist-fascistă. Nimeni nu s-a deranjat să le explice românilor că dreapta
are o ofertă reală, practică, pe când stânga – doar panglici verbale. Nu au
făcut-o şi au
pierdut puterea, acum însemnând mai mult nimic decât ceva cât de cât
semnificativ (cele 15 procente din sondajele institutelor de sondare a opiniei
publice, ele însele proprietăţi ale clienţilor
politici ai usl, pot să mă pună pe gânduri, nu să le iau în
calcul).
Se vorbeşte despre o „dreaptă unită”, dar mi se pare că nu observăm că
o asemenea dreaptă nu are cum exista. Un partid ca PMP se
poate uni cu o altă formaţiune de dreapta atunci când ea o să apară, dar
deocamdată nu e cazul. Încercările de a uni toate partidele anti-usl sub o
„pălărie” de dreapta o găsesc nerealistă, fără rezultate pozitive şi
uşor politicianistă. Consider că oamenii de dreapta au ca primă datorie lupta
împotriva a tot ce este anti-naţional, deci şi împotriva comuniştilor „vopsiţi”
în „socialişti”, dar la fel de obligaţi sunt să combată vehement
politicianismul, acea meteahnă detestată de români şi proprie stângii extreme.
Când se vorbeşte despre această unificare, senzaţia mea e că un magician ia
câte un organ de la animale diferite încercând să facă un... om! Ce organism se
poate naşte combinând un cap de câine cu labele de la pisică, trupul de la porc
şi organele de la măgar? Un monstru care poate fi eliminat din orice competiţie
de oricare dintre animale. Nu, nu de o dreaptă unită avem nevoie, ci de o
dreaptă reală, autentică și puternică, iar asta chiar cu preţul unor alegeri.
Treptat se imprimă în mentalul colectiv o
idee profund greşită ce rezultă dintr-o fals prezentată opoziţie stânga-dreapta şi anume, tot ce se opune stângii extreme
este dreapta. Deloc ! Să luăm ca exemplu Spania:
acolo, partidul socialist este în opoziţie cu partidul comunist spaniol şi se
prezintă ca atare în alegeri. Dacă partidul creştin-democrat reuşeşte un scor
electoral mai bun, cele două partide de stânga vor forma o alianţă împotriva
dreptei, dar altfel vor încerca mereu, fiecare dintre ele, să formeze guvernul
fără ajutorul celuilalt partid apropiat ideologic. La noi, lucrurile stau mult
diferit, criza de identitate marcând profund partidele de
stânga. Este absolut limpede că psd este un partid comunist care acum fuge ca dracul de tămâie să-şi asume ideologia
practicată şi trecutul încărcat de violenţă şi trădare. La fel de clar e şi că pnl este echivalentul românesc
al partidului socialist spaniol, deşi ieşirile maladive ale lui Căcărău şi
compania ar plasa partidul mai repede în rândul acelor formaţiuni fasciste
detestate de oamenii cu mintea întreagă. UDMR este formal un partid ce s-a
strecurat mieros şi ipocrit printre partidele populare, el fiind unul de
sorginte pur stalinistă, originile acestuia fiind din perioada în care Stalin a
creeat MADOSZ şi apoi regiunea autonomă maghiară, cu scopul de a întreţine
tensiunile dintre
români şi vorbitorii de limbă maghiară şi pentru a putea astfel să
conducă şi să jefuiască mai bine România. Un partid etnic va rămâne unul ce se
plasează în stânga extremă, chiar dacă înşelător va clama dreapta, iar trecutul apropiat al UDMR o demonstrează
cu asupra de măsură.
Dreapta românească, pentru că nu putem construi o dreaptă europeană
fără ca ea să fie întâi de toate naţională, nu se reconstruieşte aşa cum văd în
ultima vreme că se încearcă pe la noi. Dreapta va avea un
suport extrem de necesar din partea lui Traian Băsescu, dar e şi el doar un om,
cu toate calităţile sale excepţionale. Băse (dragul nostru Băse) nu poate ţine
loc de orice, iar deocamdată, până i se termină mandatul de preşedinte, chiar
nu poate face nimic. Discuţiile care se poartă în ultima vreme sunt pe tema
alegerilor europarlamentare şi a celor prezidenţiale din 2014. Ele în sine nu
sunt greşite, având în vedere că orice partid are ţinte identice, dar când
vorbim despre o construcţie, după ce e turnată fundaţia nu sărim direct la
acoperiş, pentru că ştim foarte bine că n-avem pe ce-l pune. Şi în cazul construcţiei de
dreapta, lucrurile ar trebui să stea la fel... O mişcare/partid de dreapta nu
reprezintă o alianţă între nişte băieţi oneşti care vor să schimbe un sistem
fără să ştie prea clar cum, ci o muncă la care ei se angajează pe termen
nelimitat şi cu rezultate ce vor începe să se vadă la un moment dat, dar nu
foarte curând. Nu se pot „arde” etape, nu se poate sări peste noţiunile
fundamentale ale dreptei şi nici nu se poate să creezi dreapta fără să-ţi
înţelegi apostolatul la care te-ai angajat. Dacă vei fi convins – vei convinge;
dacă vei convinge bine şi sănătos, cu onestitate şi deschidere – rezultatele
vor veni mai repede, dar peste etape, peste contructie nu poţi sări fără teama de a se
prăbuşi tot.
Dreapta ce prinde aripi vine pe un teren profund
contaminat de comunişti, atât de profund încât uneori şi oamenii cinstit de
dreapta se-ntâmplă să aibă reflexe stângiste. Ea trebuie să se implice în
schimbarea mentalităţilor, să aibă curajul de a le spune alegătorilor că nu
votându-i pe noii politicieni va curge laptele şi mierea, ci muncind stăruitor,
fiecare acolo unde activează. Cei de dreapta trebuie să explice oamenilor că nu
le vor da nimic de pomană, ci ei înşişi vor trebui să-şi ia rezultatul muncii
depuse; ceea ce vor face politicienii tineri de dreapta va fi doar
construirea deloc uşoară a sistemului care să-l asigure pe cetăţean
că nu munceşte degeaba, dar şi că dacă munceşte nu va primi o plată egală cu a
celui care chiuleşte. Vremea celor care nu muncesc, dar câştiga uneori mai mult decât
cei care asudă fizic sau intelectual trebuie să se termine.
Fireşte, începutul nu e niciodată uşor, mai ales când ideile nu sunt
foarte limpezi, dar el trebuie abordat din perspectiva tradiţiilor româneşti în
materie de conservatorism, aplicat la noile condiţii existente în societatea
românească modernă. Dacă decidenţi, stâlpii dreptei ce abia se-nfiripă vor ca
această mişcare să fie ridicată după „principiile” politicii dâmboviţene,
foarte repede vor înţelege că au tras un loz necâştigător. Nu mă preocupă deloc
că aceştia vor pierde din popularitate sau chiar alegeri, ci m-ar durea să ştiu
că o idee generoasă, absolut necesară românilor aflaţi în degringoladă a fost
călcată în picioare de un şofer devenit milionar comunist şi primar
bucureştean, totul doar pentru că lideri ai dreptei nu-şi pun întrebări în
legătură cu cei din preajmă.
O componentă a dreptei este şi religia. Românii erau un popor profund
religios, iar Biserica strămoşească îi educa. Azi asistăm la
procesul invers: Biserica vândută intereselor financiare proprii îi tâmpeşte
şi-i privează pe enoriaşi de atât de necesara hrană sufletească,
în timp ce guvernele comuniste duc în derizoriu orice manifestare cu caracter
religios. Dacă în loc să combatem şi să criticăm asemenea atitudini ipocrite şi
înşelătoare, atât din partea Bisericii, cât şi din cea a politrucilor de
extremă stângă (critică e specifică dreptei, nu stangii comuniste, pentru că
doar prin critică onestă se pot îndrepta lucrurile ce nu funcţionează normal), dacă ne culcăm pe lauri nemeritaţi în politică sau confundăm religia cu
superstiţiile, atunci mai bine stăm şi ne gândim ce fel de partid vrem să
construim: unul de dreapta sau unul de stânga? Coeficientul de inteligenţă nu e
mereu un avantaj, el obligând posesorul să facă dovada în faţa
omului simplu care nu ştie nici ce e dreapta şi nici ce
urmăreşte ea. Religia e importantă pentru orice om de dreapta, dar asta nu
înseamnă nici misticism şi nici manifestări habotnice. Cum anume trebuie să
transpară ea în discursul celor de dreapta, asta nu mă bag să le spun; au IQ-ul
necesar ca să ştie cum...
Ani în şir intelectualii şi presa s-au ferit de „naţionalism”. Definit
intenţionat greşit în epoca lui Ceauşescu, greşeală continuată ani în şir sub
guvernele obediente „despotului luminat”, termenul a ajuns să fie atribuit unor
măscărici demenţi, mai apropiaţi de fascism prin discurs decât de orice
altceva. Vadim şi
alţii ca el nu au fost niciodată altceva decât nişte clovni patetici ai
„stăpânului roşu”, surse de zgomot necesare derbedeilor veniţi la putere după
lovitura de stat din decembrie '89. În mod intenţionat, acestor apariţii
maladive li s-a atribuit termenul de „naţionalişti”, cu variaţia „naţional-comuniști”.
Ştim prea bine că numai naţionalişti nu sunt comuniştii, cei care se şi declară
internaţionalişti prin lucrările scoase la lumina de criminalii ideologici după
care îşi construiesc toată activitatea. Alăturarea de termeni antagonici o
găsesc cel puţin bizară. Din nefericire, lunga, prea lunga perioadă
comunistă a denaturat şi a dus în derizoriu noţiuni altfel importante pentru
structura naţională a concetăţenilor noştri. Ce mai înseamnă azi „patriotism”,
„datorie”, „verticalitate”, „cinste”, „onoare” etc.? Toate astea şi multe
altele în plus trebuie să şi le asume liderii dreptei nou-născute, să
acţioneze, să explice ţăranului că pentru dreapta EL este important şi că noi,
cei de dreapta nu suntem
interesaţi de mulţimea aritmetică similară cirezii, ci de suma
individualităţilor ce se pun în slujba naţiunii şi a lor, că nici cinstea, nici
onoarea, dar nici datoria n-au murit, ci doar au fost absente din
politica românească prea multă vreme. Dacă toate astea nu se vor
petrece, dreapta românească va eșua într-un mod lamentabil…
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu