Victimele manipulării

 Trăim în plină epocă a manipulării, iar noi ne lăsăm manevraţi cu inocenţă. Ni se arata o fantoşă, ni se spune că ea este un obiect, o entitate sau o idee, iar noi ne repezim, fără să ştim ce sunt cele arătate, să credem că ele sunt un obiect, o entitate, o idee…

Dar să o luăm cu începutul… A fost odată un personaj micuţ, nervos şi frustrat căruia ascensiunea altui dement, pe nume Hitler, i-a oferit posibilitatea să se afirme. Pe individ îl chema Goebbels. El a pus bazele manipulării prin presă şi tot el a fost creierul manipulator al celui de-al treilea Reich. Ani de zile, aparatul de propagandă al lui Goebbels a minţit, a creeat imagini false, a gâdilat perfid sentimentele naţionale ale unui popor german. În umbra aparatului său, o întreagă bandă de demenţi executau oameni şi umpleau gropi comune cu sarmanele lor victime, şi aşa epuizate. În timpul ăsta, nemţii îşi vedeau de viaţa lor, inocenţi şi incapabili să-şi imagineze ce se  petrece în spatele cortinei propagandistice. Sărmanii de ei priveau zilnic la o făcătură, la o realitate contrafăcută, la o crimă universală pe care ei o vedeau ca pe un patriotism firesc. Aşa a început era manipulării…

Dar dementul Hitler şi acoliţii săi nu mai puţin nebuni nu erau singuri pe lume, din punct de vedere ideologic ; mai era şi „fratele” lor doctrinar – Stalin, un criminal chiar mai mare decât nazistul, iar pământul „mamei Rusia” s-a umplut de morminte fără cruci şi de familii exterminate pentru nimic. Manipularea funcţiona şi aici perfect şi doar unii ştiau că dacă Stalin are impresia că gândeşti ceva nepotrivit, te aşteaptă moartea; doar aşa… de siguranţă…

Peste ani, în 1989, în România are loc o lovitură de stat bolşevică, pusă la cale de slugile kaghebiste ale Moscovei. Cu toţii, mai ales că nu prea mulţi au fost interesaţi de ceea ce s-a petrecut cu adevărat atunci, aţi considerat că a fost o revoluţie. De ce? Pentru că aşa v-a spus „cârpa kaghebista” la televizor. N-o să reiau ceea ce se ştie despre manipulările grosolane din decembrie ’89, nici despre oamenii asasinaţi pentru că ştiau prea multe şi nici despre modul perfid şi insidios de multe ori în care ilici şi-a construit „regatul roşu” unde „despotul luminat” este… „tătucul” ştiut sau neştiut, dar ghicit deseori, al naţiunii. Nu aţi fost atenţi, iar el şi-a văzut liniştit de treaba murdară pe care o avea de dus la bun sfârşit.

Cetăţeanul ilici, că nu avea nici o funcţie în aparatul de stat, a declarat că partidul comunist e scos în afara legii, altfel o formulă specifică dictaturilor; şi Carol al II-lea a scos partidele în afara legii când a instituit dictatura fascistă regală, la fel şi primii comunişti, la fel şi ilici declarativ, dar nu mai mult. Şi l-aţi crezut… Nu v-aţi întrebat vreun moment nici dacă are calitatea de a face asta şi nici dacă e democratic aşa; pur şi simplu, el a putut face asta, pentru că românii nu ştiau nimic despre democraţie, aşa că o manifestare a despotului luminat nu ar fi atras atenţia. A mizat pe asta şi a câştigat, iar românii au pierdut ani din viaţă, deloc puţini.

Venind în zilele noastre, deservit de SMS-uri şi telefoane mobile, de internet şi servicii de transmitere de date, acelaşi aparat de propagandă care funcţionează din 1989 încoace vă furnizează imagini virtuale credibile; nu verificaţi, dar credeţi, pentru că e comod aşa. Acelaşi ilici a recreeat partide, formaţiuni puse în operă de diverşi foşti colegi şi tovarăşi de luptă împotriva poporului, dar pentru bine URSS; cum spunea trimisul său la Gorbaciov „în tot cazul, pentru noi, cel mai important e interesul URSS înainte de toate”, aşa cum o atestă arhivele ruseşti. În timpul ăsta, românii îl votau pentru a treia oară din cele două mandate posibile, doar din teama de a nu ieşi preşedinte un client al ospiciilor patriei, Vadim. Acest măscărici nu a fost niciodată un candidat real, ci el a rezultat din brusca şi „inexplicabila” retragere din cursă a lui Constantinescu. Vadim a fost mereu o fantoşă zgomotoasă, dar în realitate el a fost o slugă a „tătucului”, căruia i-a şi mulţumit public pentru că i-a permis să scoată imunda sa revistă şi, mai târziu, un partid de mucava, ceva foarte asemănător cu „partidul” lui DDD.

Aceste paravane politice nu au absolut nici o importanţă politică sau socială. În acest moment, în România nu sunt partide cu adevărat importante, ci doar o gaşcă de infractori, actualmente în Parlament, aceiași clienţi de 24 de ani ai fotoliilor de deputaţi şi senatori. Ei sunt aparatul de propagandă şi ei primesc de la „mintea limpede” de la partid temele pe care trebuie să le inoculeze populaţiei, în fiecare zi, minciuni odioase şi/sau manipulări grosolane. În acest timp, românii privesc destul de apatici ecranul televizorului şi cred orbeşte ceea ce văd şi aud acolo; n-au timp să discearnă, n-au timp nici să gândească şi nici măcar să pună ideile vorbitorilor cap la cap pentru a vedea că, de fapt, sunt din „piese” diferite care deloc nu se potrivesc. Şi din nou, aparatul comunist de propagandă a marcat un punct câştigător.

Acelaşi aparat le spune că liberalii sunt de dreapta, ignorând trecutul liberalismului în România. De unde să ştie românul că Eminescu, Haşdeu, Caragiale, Coşbuc sau Goga le spuneau liberalilor „roşii”, adică de stânga? De unde să ştie românii că liberalismul a dat naştere unei forme extreme a stangii în care se află plasat – marxismul şi monstrul născut din el, comunismul ? Pentru el are aparatul de propagandă instrumentele potrivite: liberalii sunt în grupul liberalilor europeni, iar aceştia se declară de centru-dreapta, aşa că prin simpatie, ar spune ilici, liberalii români sunt de dreapta, tot așa cum, probabil, partidul securistului Felix este... „consevator”. „Dreapta”, iată un alt cuvânt care e rostit zilnic, dar aproape niciodată înţeles, un cuvânt pe care românii şi-l doresc faptă, mai mult instinctiv şi ca reacţie viscerală la agresiunea stangii extreme, decât ca produs al gândirii sau al pregătirii. Acest partid născut la comanda politică a noilor-vechi comunişti joacă azi rolul pe care l-a jucat partidul social-democrat din România, cel absorbit de partidul comunist mai târziu; Ştefan Voitec, social-democrat, a fost paiaţa-președinte al Marii Adunări Naţionale până a murit, dar poziţia sa era simbolică în aparatul de partid. Acum se pregăteşte confiscarea dreptei celei insuficient articulate, prin plasarea formală în afară „partidului unic” a pnl, iar românilor nu li se pare nimic straniu nici în motivele „rupturii” usl şi nici în brusca democratizare a discursului anterior fascist al lui Căcărău, cum nu le atrage atenţia că mâine, psd nu va trata pnl la fel cum usl a tratat deja PDL după ce derbedeii roşii au preluat puterea, eliminând din deconcentrate toţi funcţionarii numiţi acolo de PDL. Democratizarea discursului pnl, recursul la legalitate pe care şi psd, dar şi pnl îl fac azi, contrastează fioros cu cinismul din aceleaşi discursuri din perioada când împreună încercau lovituri de stat de tip bolşevic, dar cine să-şi mai amintească de asta? Au trecut două luni de la ultimă tentativă de lovitura de stat, recunoscută ca atare şi de lumea civilizată şi democratică, iar românii par că deja au uitat episoadele...

UDMR este o „aceeaşi Marie, cu altă pălărie” comunistă... Partid constituit în 1990 de către Domokos Geza, fost activist comunist, prieten şi tovarăş al lui ilici, UDMR este continuatorul ideologic al MADOSZ, partid maghiar înfiinţat cu sprijinul lui Stalin. Fireşte, el este azi membru al PPE, partid european care n-a fost interesat să verifice ideologia anacronică pe care UDMR o promovează. Rămas intenţionat în nişte tipare caduce, acest partid este unul popular ca apartenenţă, dar bolşevic ca idei şi obiective şi care se prezintă ca un partid de serviciu al psd, mereu gata să trădeze alte partide, mereu prezent când trebuie să asigure guvernarea comunistă, indiferent cum se numeşte fracţiunea roşie aflată la putere. Şi din nou, românii cu o activitate cerebrală nu prea vizibilă cred că lozincile vetuste pe care udemeriștii le propagă reprezintă un pericol pentru „tărişoara” care altfel îi lasă atât de indiferenţi.

Din această „piesă” pusă în scena în 1990, românii n-au ieşit şi nici în viitorul apropiat n-o vor face. Cred în ceea ce aparatul de propagandă al psd le inoculează, iar formatorii de opinie se concentrează şi concentrează atenţia asupra părţilor derizorii din simulatul „divorţ” din usl. Ce este dincolo de aparenţe, nu văd, dar nici nu-i intreresează; important este că pot să exprime nişte idei nu tocmai fericite, dar care le asigură popularitatea. În acest timp, pe ecrane continuă să se perinde diverşi indivizi, mereu aceiaşi, care subliminal induc telespectatorilor ideile venite de la „centru”.

Timp de 24 de ani, românii au trăit pe o uriaşă scenă şi au fost figuranţi în această piesă cu scenarist moscovit şi cu regizori trădători, împreună – mari maeştri ai manipulării. Dacă ei îşi vor face jocurile şi vor impune ţării un preşedinte, apoi putem pune lacătul pe România şi putem pleca în lumea largă, că la noi nu se mai poate întâmpla ceva bun. Cu o constituţie mereu adaptată nevoilor lor, cu mâna aşezată pe Justiţie şi cu preşedintele pus de ei, „parlamentul roşu” nu va mai pierde puterea; nu în viaţa asta...