"Ce ti-as face, dar nu pot..."

Ca opozitia comunista este nevolnica, asta e prea bine cunoscut. Axiomatic e si ca sunt niste derbedei fiorosi. Ceea ce se spune mai putin, desi nu e deloc lipsit de importanta, e ca sunt niste misogini impotenti. Ca si in viata, misoginii sunt niste frustrati, incapabili sa performeze, chiar daca se masoara cu o femeie. Intrati in politica de pe locurile 3-4, tinerii golani bolsevici nu-si gasesc locul pe bancile opozitiei; e si normal, doar in politica au intrat nu ca sa stea pe banca de rezerve la nesfarsit, ci ca sa se-nfrupte din „bucate” la fel cum au facut si golanii batrani anterior. Socoteala de-acasa nu s-a pupat cu aia din targ, Base i-a „ciuruit” si a pus o nedorita (de ei) stavila in calea hotiilor programate de ei. Contrar aparentelor, sa faci opozitie nu e deloc simplu si nici usor... Ca sa nu stea degeaba, derbedeii rosii, mai ieri camionagii, sculeri-matriteri sau lacatusi-mecanici s-au apucat sa-si arate „valoarea”. Prezenta la sedintele Parlamentului a fost redusa sau inexistenta, dar „pe sticla” – pana la saturatie (a noastra, ca ei ar si dormi in studiouri).

Dar si la tele-vizuini s-au vazut obligati sa presteze ceva... Ce? Cunostintele lor economice se ridica pana la genunchiul broastei, solutiile, chiar daca suna ispititor pentru urechile prostilor sunt iresponsabile sau utopice, legile le detesta pentru ca ele ii pot impiedica sa se desfasoare, asa ca mare lucru nu le ramane de facut. Si-au amintit de atmosfera de la „stadionul” comunal si au inceput sa se produca. Asa au pus bazele unei desavarsite impotente politice: au decis sa-si arate dispretul lor misogin prin minciuni de joasa speta.

Ani de zile, ei n-au facut politica, dar si-au aratat „tintele” predilecte. Cazane intregi de laturi le-au iesit pe guri zilnic. Obiectivul? Elena Udrea. Ce criza economica?! Ce economie nationala?! Cel mai important subiect al lor era sa minta sau sa mistocareasca pantofii, coafura, hainele etc. Elenei Udrea. A facut ea o piscina din bani europeni? Imediat, javrele de serviciu isi incepeau „jelania”: „din banutii sarmanilor romani ea face piscine”! A creat Elena infrastructura la Vulcan? N-au obosit in a lua in deradere proiectul: „iata, a facut telescaun si nu vine nimeni!” Treceau sub tacere ca ministerul nu are cum sa depuna o activitate nemijlocita de turism, ci doar creaza parghiile pentru ca investitorii privati sa poata desfasura o activitate turistica sau colaterala ei. Prin primarii lor, bolsevicii au hotarat sa faca proiectul un fiasco; partial au reusit. Partial, pentru ca proiectul ministerului a reusit pe deplin, dar beneficiarii potentiali, oamenii din zona n-au castigat nimic, ci din contra. Orice primar responsabil de soarta comunitatii pe care o pastoreste ar fi venit cu proiecte comunale sau private, cu fonduri europene sau macar cu idei. Nu si cand vorbim despre comunisti... Ei au primit ordin de la „centru” sa saboteze orice proiect al Elenei, de parca ea ar fi beneficiat de rezultate. Asa s-au si intamplat lucrurile, iar populatia din zona a devenit, din saraca – foarte saraca si lipsita de orizont. Sunt primari vinovati de asta? Desigur! Dar prostii ii voteaza... Fondurile europene sunt la dispozitia Romaniei, dar uriasa majoritate a primarilor usl nici nu vor s-auda de accesarea lor. Motivele sunt lesne de inteles, mai ales ca primarul „mai, animalule”, cum l-a „gratulat” ilici aproape ca a spus-o clar: nu se pot infrupta din ele, mai bine sa nu le ia; iar Cazinoul din Constanta a fost preluat de Elena Udrea spre reconstructie.

Daca ramanem la porcariile pe care niste neterminati le-au proferat la adresa Elenei, ajungem sa scriem o carte in 2-3 volume, asa ca sa trecem la un alt „dur” pe care derbedeii il au in vederile lor inguste: Roberta Anastase. Felul in care indivizii inteleg sa puna problemele in „pagina” este din nou revoltator. Fiinte lipsite de imaginatie, dar si de chef de munca, uslasii si-au inventat greva-protest ilegala si imorala. Obiectivul? Straniu... MRU s-o schimbe din functie pe Roberta. Desigur, niste barbati ar fi ales sa-l atace pe „buldog”, dar nu e cazul; cand aud de Blaga, infractorii usl devin brusc extrem de respectuosi, chiar servili... Stiu ei de ce... Ca sacalii, ataca las acolo unde cred ca e victima slaba. Si din nou aparentele i-au inselat...

Acesti infractori (si) politici sunt, spuneam, misogini. In impotenta lor, stiu ca si-au rupt dintii tragand in Presedinte si spera ca atacand femeile din PDL sa aiba castig de cauza. Proasta socoteala... Deja au dat cu piciorul accesului la guvernare sperand ca vor putea lua puterea la toamna. Si i-ar s-au socotit prost... Acum asteapta linistiti alegerile locale si pe cele parlamentare. In locul lor, n-as sta atat de linistit pentru ca Base doar i-a demascat, deocamdata, dar mai urmeaza ceva; si nu ceva marunt. Ce va urma, am convingerea, va marca sfarsitul carierei lor politice. Pentru orice eventualitate, Presedintele le-a explicat clar cine va forma viitorul guvern: nu usl. Si astfel, impotenta lor va fi deplina; ca sa nu mai vorbim ca si misoginismul lor se va sfarsi la fel de lamentabil cum le-a fost si lor existenta in politica romaneasca.

Read More

Simboluri erotice in creaţiunile poporului roman

Dintre multele simboluri ale iubirii sexuale  în creaţiunile poporului nostru, cele mai răspândite sunt  mărul şi cucul. Mai puţin apoi nucul  şi măgheranul, în urmă cânepa şi buruiana clocotici. Mărul e  cunoscut ca simbol erotic  din  cele  mai  vechi timpuri.  Chiar  în  Biblie iubirea  sexuală e  simbolizată prin măr: Eva mănâncă din el şi apoi îndeamnă şi pe Adam să mănânce. Dintr-un măr se  naşte cearta  între luno, Venus şi Minerva, şi mărul rămâne al zeiţii voluptăţii. În toate literaturile  europene  de astăzi mărul e simbol al sexualităţii. În literatura noastră poporală întâlnim foarte des mărul, când e vorba de iubire. Toţi cunoaştem vorba: "Cât e  moşul de bătrân, tot  ar mânca măr din  sin",  şi în  colecţiunea lui  Alecsandri avem frumosul exemplu de simbolizare  în:

Aolică, ce văzui,

Colo-n deal la Călmăţui,

Fată mare, moş bătrân

Cere fetei măr din sân,

Merele sunt  lucrul  cel  mai  scump  pe  care îl  dă un flăcău iubitei;  şi de obicei când pleacă flăcăii departe, făgăduiesc să aducă fetelor, pe lângă scumpeturi, şi mere.

Unde te duci tu, bădică ?

Peste Olt, dragă Anică.

Dar Anicăi ce-i  aduci?

Fustă albă şi papuci

Şi-o cracă de mere dulci.

Se înţelege, lucrul acesta n-are nici un rost: s-aduci un măr, o nimica toată, de prin ţări străine. Dar îndată ce ştii că mărul simbolizează credinţa în iubire, ceea ce credeai proză în făgăduielile flăcăului devine poezie. În poveşti, faţa împăratului totdauna când are să aleagă pe placul ei vrun prinţ stă la fereastră cu un măr în mina; prinţii trec pe sub fereastră şi, în capul cui lasă ea mărul, acela are să-i fie soţ.

S-a rupse steaua din cer

S'părea că era un mer

De-şi căzu pe una fată

Laie ce-şi era muşată.

Şi-ntocmai cum în doinele noastre faţă zice flăcăului să o ia şi pe dânsa în ţări străine, că se va face luminare să-i lumineze unde va cina, se va face măr etc., tot aşa în Macedonia :

- Fă-mă me mer, baga-me-n sân, Sifterlu a meu.

- Va-mi m-agreşesc, va-mi te muşc, Porumba a mea.

Nuca a fost  simbol al iubirii sexuale şi la greci, şi la romani;  şi e şi astăzi mai la toate popoarele  din  Europa. Nucul era arbore dedicat Afroditei. La noi, frunzele de nuc au cea mai deasă întrebuinţare în  descântece şi vrăji de iubire. Celelalte simboluri erotice - măgheranul, cânepa  şi clocoticii - au un rol mai neînsemnat.

Cucul e însă par excellentiam simbol erotic. Codrul şi cucul sunt cele mai puternice două elemente ale  poeziei  noastre, dar din punct de vedere extensiv, cucul e în rândul întâi. Codrul simbolizează libertatea şi ura contra ciocoilor, şi iată tot sufletul românului  descris în trei versuri:

Cucule, seca-ţi-ar creastă !

Ce mi-e drag pe lumea asta,

Numai codrul şi nevasta.

Nimic din natură nu e cântat mai des decât cucul, nici altă pasăre, nici floare, nici copaciu. Şi e lucru de înţeles, căci iubirea sexuală şi în poezia poporală a noastră are întâietate, ca extensiune, asupra tuturor altor sentimente, iar cucul e simbolul ei. Se mai adaogă că firea tăinuită a cucului a dat românului prilej să-l facă simbol şi al altor sentimente. Astfel cucul a dat prilej la naşterea a zeci de  proverbe şi de zicători; el are o mulţime de legende, şi cântecele în cari se vorbeşte de el ocupă cel  puţin a cincea parte din doinele noastre de iubire.

Ca să înţelegem mai pe deplin pricinile cari au făcut din cuc simbol  erotic, e nevoie să arătăm mai  întâi cum a  ajuns  el simbol  al altor  lucruri  mai  lesne  de observat. Cucul  e  pasăre singuratică, de  felul  ei.  Ţăranul a văzut că toate  păsările călătoare au obicei să plece în stoluri mari şi, astfel, el ştie când pleacă.  Singuri  cucii au  alt  obicei:  ei pleacă unul câte  unul şi, după cum se crede, noaptea, aşa că nimeni  nu  ştie nici  când  pleacă, nici încotro  zboară, nici  când  şi  cum se  întorc.  Astfel, din  capul  locului,  cucul  e  pentru ţăran o  pasăre misterioasă, care umblă pe  căi tăinuite. De aci s-a născut zicătoarea: a trece prin vămile cucului,  adică dând bir cu fugiţii şi pierzându-ţi urmă prin ţări străine. În Ardeal şi în Bucovina se zice: a căta vama cucului în înţelesul: ce te-ncerci să faci  un lucru cu neputinţă, absurd. E o ghicitoare: "Cine n-are  vamă? Cucul. Şi cine trece prin vamă şi nu se băga-n seamă? Vântul."

Astfel  cucul e tipul contrabandistului, şi se potriveşte lucru că pe el îl  roagă toţi flăcăii cari iubesc pe ascuns vro nevastă :

Cânta cucu-n munte sus,

Ne-am iubit, bade, p-ascuns ;

Cine ne-a văzut ne-a spus ,

N-aibă parte nici de boi,

Nici de staulul cu oi.

Dragostea tăinuită are un capitol însemnat în erotica noastră şi doinele  cari o cântă sunt cele mai pătimaşe, căci :

Dragostea de fată mare

Ca o floare din  cărare,

Dar de drăgosti nevesteşti

Te usuci şi te topeşti.

Nevestele  cari  iubesc pe ascuns îşi încep doinele de obicei cu versul:

Cucule, să nu mă spui,

şi apoi continuă:

La izvor şi la fântâna,

Prins-a dorul rădăcină :

L-aş tăia să-l duc acasă,

Şase rădăcini nu-l lasă;

L-aş tăia să-l culc în sân,

Şase rădăcini mi-l ţin.

Alt obicei al cucului e că el nu-şi face cuib niciodată şi, prin asta, e cel  mai vădit exemplu al lipsei de seriozitate, e tipul omului fără căpătâi, iar românul, care ţine atât de mult să fie stător într-un loc cu ai săi şi să-şi aibă pământul şi casa lui, nu putea găsi mai bun simbol decât cucul pentru lucrul de care se teme el mai mult: de rătăcirea pe drumuri şi de negrija de soarta copiilor. De aceea mai în toate blestemele poeziei noastre se repetă versurile cari, fără îndoială, conţin cel mai  înfiorător blestem  pentru român: « Aibă casa cucului/ Şi odihna  vintului » - adică să rătăceşti vecinic, singur şi lipsit de ai tăi. Despre unul care crede că a  câştigat ceva, şi-n aievea e înşelat, se zice ironic: a găsit un cuib de cuc; iar când îndeamnă pe ţăran să mai  aştepte că va  găsi şi ceea ce caută (mai ales, d.ex. dreptate, în  procese) îţi răspunde sceptic: ce să găsesc! poate cuib de cuc.

Cucii trăiesc rău între ei, de aceea fiecare trăieşte pentru sine, singuratic, căci niciodată doi nu se sufer într-acelaşi loc. Şi, probabil, această duşmănie de frate merge aşa de departe, încât cucul bărbat nu suferă nici chiar pe femeiuşcă lângă el -după ce ea şi-a împlinit numărul de ouă - şi aşa e de explicat de ce ei nu au cuib, căci nu pot face casă împreună. Trăiesc ca cucii e o zicătoare cu acelaşi înţeles ca trăiesc ca câinii. Zicătoarea spusă însă numai în singular trăieşte ca cucul însemnează altceva: a trăi bine, nesupărat de  nimeni, fără să porţi grijă altora, căci aşa trăieşte cucul, nesupărat de alţi cuci şi că stăpân pe partea lui de codru. Cucul, neavând cuib şi pui de cari să poarte grije, e vecinic singur şi străin în lume. Iar străinului îi merge rău. Aceste idei au născut zicătorile: a rămas cuc, aplicată omului care a rămas singur; e singur cuc, are mila cucului, a  fi pui de cuc (fără părinţi, fără nici un ajutor). În doină: ‘’Străin sunt, un pui de cuc,/N-am  milă unde mă duc.’’ E un fapt vrednic de băgare în seamă că tocmai cucul a dat românului prilejul să exprime  metaforic pe abstractul nimic şi niciodată. Dacă o găsi cuib de cuc concretizează nimicul,  niciodată e  concretizat prin cât o fi cucul sau cât o cântă cucul. Aceste zicători îşi au originea în credinţa nemuririi  cucului: el, anume, va fi cea din urmă fiinţă vie care va peri la sfârşitul lumei, iar această perpetuare a lui se datoreşte faptului că toate păserile sunt datoare să se împerecheze cu cucul şi să scoată pui de cuci din ouăle lor. Ţăranul găseşte pui de cuci în cuiburi de mierlă mai ales, de graur, de sturz, de potârniche şi de grangur, şi, pornind de-aci, a generalizat cazul. Credinţa poporului e că toţi cucii au o singură mamă - legendara mamă a cucilor, din doine - iar ei toţi sunt bărbaţi şi toate păsările văzduhului, de parte femeiască, le sunt soţii. Astfel el a trebuit să devie pentru români tipul bărbatului donjuan al codrilor şi simbol al adulteriului.

E natural că românul să creadă în puterea fermecătoare a cucului: cum ar putea el să placă tuturor păsărilor femei, dacă n-ar avea un deosebit dar de a se face plăcut? El reprezintă deci pentru români puterea iubirei căreia nu te poţi împotrivi, el e însăşi iubirea. Astfel e simbol al oricărei iubiri sexuale. Cucul dă pildă flăcăilor pe cari îi caracterizează românul cu:

Vai de mine, n-am opinci,

Dar drăguţe am vro cinci.

Se găsesc şi printre ţărani flăcăi cari se ţin numai de dragoste schimbătoare, cari au maxima :

Pişc-o, muşc-o pe lelea,

N-aştepta să zică ea;

Nu zice că-i e ruşine,

Dac-o pişti, îi pare bine.

Ca  pasăre cu fire tăinuită şi cu atâtea daruri neobicinuite, cucul s-a  impus oarecum românului ca pasăre cu dar profetic. Corbul, coţofana, cucuvaia, cocoşul şi găina au darul de-a prevesti lucruri rele - multe altele prevestesc numai schimbările vremii - cucul  prevesteşte însă şi bune, şi rele. Două dintre credinţele noastre, referitoare la profeţia cucului, sunt de origină indo-germana şi astăzi există la toate neamurile Europei: întâi, că vei avea bani, ori nu vei avea, în cursul anului, după cum ţi s-a întâmplat să ai ori să n-ai bani când auzi de întâia oară cântând cucul primăvara; şi al doilea, cine aude cucul întâi cântând şi va număra de câte ori cânta, atâţia ani va trăi. Dintr-acest cerc de idei sunt zicătoarele: i -a  cântat cucul astăzi (a dat norocul peste om) şi: ascultă până-ţi cânta cucul (fă până e vreme, sau bagă de seamă până ce e vreme).

Cu mult mai  înrădăcinată e altă credinţă: că norocul ori nenorocul dă peste om, după cum i-a cântat cucul din faţă ori din dos. Mi-a cântat cucul în faţă, zice omul cui merg trebile bine. Când cucul cânta la spatele românului e semn de jălire, mai ales de despărţire, plecare de acasă. Credinţa asta e dintre cele erotice;

Pierit-ai fi, pui de cuc,

Tu mi-ai cântat să mă duc,

Mi-ai cântat mie de cale,

Şi mândrei de lungă jale.

Toate elegiile în cari se cântă despărţirea a doi iubiţi sunt adresate  cucului, ca blestem; la toate cucul e de vină. De aceea, românul, vrând să scape de efectul cântării cucului din dos, se întoarce repede şi aruncă după cuc: dacă-l fugăreşte şi-l sileşte să tacă, efectul profeţiei lui e zădărnicit; dacă însă nu poate să-l puie pe fugă şi dacă el cântă înainte,  românul e pierdut. În doină, românul aude cucul cântând a rău, se întoarce, aruncă spre cuc, dar:

Eu zic cucului să tacă,

El se suie sus pe cracă

Şi tot cânta de mă seacă.

Iar mai jos pe-o rămurea

Gurlu[ie] şi-o turturea:

Cucul cânta de pornire,

Turturica de jălire.

Dar trebuie de băgat bine în seamă că niciodată nu i se impută cucului că a despărţit pe flăcău de părinţi ori de prieteni; el desparte numai doi iubiţi, deci elegiile adresate cucului au caracter absolut erotic, şi oriunde vei întâlni o doină în care e pomenit cucul, să ştii dinainte că e vorba de o iubire sexuală şi înţelegi doina numai dacă ştii că "urgisitul" cuc e o simbolizare.

"Măria-sa cucul" are cele mai frumoase cântece în literatura noastră; într-unele, e blestemat, într-altele e glorificat. Şi atâta patimă e în câte unele cântece! S-auzi la câmp pe vrun flăcău îndrăgostit, ori vro nevastă, ori pe soldaţii însuraţi, în cazărmi, cu ce patimă cânta cântecul care începe cu:

Cucule cu pană sură,

Muşca-ţi-aş limba din gură.

Precum am spus, cucul e simbol al adulteriului, după credinţa că el se împărechează cu toate feluritele păsări ale văzduhului. Simbolizarea lui într-acest fel e veche. Latinii numeau cuculus pe soţul necredincios; englejii numesc cuckold, iar francezii cocu pe soţia necredincioasă. Latinii numeau ovum cuculi (ou de cuc) o faptă streină, care să atribuia unuia care nici nu visa să o fi făcut. O splendidă ilustraţie a credinţei în senzualitatea cucului o avem noi în balada cu fond indo-german (cum a  dovedit dl. Hajdeu) « Cucul şi turturica » : cucul, pătimaş, urmăreşte cu  îndărătnice turbată pe turturică, iar ea, simbol al credinţei în iubire, fuge necontenit de el. Forma noastră diminutivă cuculeţ (sau cucuiete) e anumit întrebuinţata pentru flăcăii îndrăgostiţi şi e pretutindeni  cunoscută de români vorba băiete cucuiete pentru băieţandrii ajunşi la vârsta adultă, când sunt necontenit preocupaţi de porniri sexuale; de aceea e cântecul:

Măi, băiete, cucuiete,

Ce ţi-e capul tot la fete.

Cetitorii colecţiilor de poezii poporale au să găsească adeseori doine erotice în cari se vorbeşte de mierlă şi de turturică. Mierla se crede că e între păserile femei ce e cucul între păserile bărbaţi, că ea se împerechează cu mai multe soiuri de păsări şi-şi bate joc de mierloi. Mai ales se iubeşte cu cucul. Mierla e tipul femeii de lume, al ‘’Mărioarei dintre  bălţi, Cu dragostea-n zece părţi’’. Mierla e totdeauna descrisă în doine ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nu pot să scape îndrăgostiţii. Mierla e nevastă cu bărbat, nu e fata, e deci simbolul adulteriului. Mierla şi cucul sunt tot acelaşi simbol. Turturica reprezintă credinţa în iubire; ea nu e simbol curat erotic, căci de ea se vorbeşte şi în bocete.

Aici mai putem lămuri un lucru. În poezia noastră avem şase păsări ale căror nume le întrebuinţăm ca epitete: păunul, turturica, rândunică, porumbiţa, mierla şi cucul. Cu unul dintr-aceste nume se dezmiardă iubiţii. Dar cele patru dinţii sunt mai rare. Păunaş li se zice mai ales haiducilor, în  balade; turturică şi rândunica se zice fetelor, nevestelor şi copilelor, în  bocete. Porumbiţa, deşi foarte rar, e nume dezmierdător în cântecele de joc. În doină însă numele de dezmierdat sunt mierlă şi cuc. Acum e de cercetat: de unde avem noi cel mai frecvent nume de dezmierdare, în erotica noastră: pui şi puică ? Din miile de exemple, aleg:

S-a dus puiul d-îngă mine.

Tuturor le pare bine,

Numai mie-mi pare rău,

C-a fost puişorul meu.

Aşa de deasă şi de generală a fost întrebuinţarea numirii pui ca dezmierdare, încât astăzi nu ne mai dăm seama de ea. Astăzi zicem copilului puiul tatei, fără să ne gândim că pui e dezmierdare erotică. Înţelesul vorbei pui s-a generalizat: pui e orice noţiune diminutivă, ceva mic şi puţin; de aceea vorbeşte românul despre un pui de chef, un pui de bătaie, un  pui de somn, şi înţelege vorba pui într-aceste expresiuni ca şi în pui de om, pui de român, pui de turc. E natural, ca în toate expresiunile, noţiunea pui să aibă caracterul drăgălăşiei şi al vredniciei. În dialectul macedoromân, pullu e şi mai frecvent decât la noi, ca formulă de dezmierdare erotică, dar pulliu însemnează, exclusiv pasăre (vorba pasăre a dispărut din dialectul macedonic). În limba latină pullus însemna numai pui de pasăre, nu ca la noi orice fel de animal de curînd născut (pui de lup, de iepure, de urs, de vulpe etc.).

Tipul cochetăriei în literatura noastră e cucul, tot el e şi al mândriei. Iar mândria e un dar al flăcăilor, cum e cochetăria al fetelor. Ceea ce exprimăm noi - nu ştiu cum şi de unde - "se umflă în pene ca păunul" se zice corect ţărăneşte, ‘’se umflă-n guşă ca un cuc".

O legătură, oarecum sufletască, între cuc şi iubirea sexuală e faptul că el e cântăreţul "lunii de miere" a naturii. Proverbul zice: Cucul până nu vede mugur nu cânta, iar după înverzirea deplină a pădurilor el încetează cu cântecul. Este apoi un fapt curios că românului nu-i place cântecul ciocârliei, al privighetorii etc. şi nicăieri în poezia poporului nu se vorbeşte despre aceste păsări cântăreţe. Cântăreţi pentru români sunt numai cucul şi mierla, probabil pentru că numai acestea cânta prin păduri. Cucul, aşadar, cânta tocmai în toiul redeşteptării naturii:

Vara vii, vara te duci,

Când sunt dragostele dulci.

În  primăvară, codrul n-are prieten mai bun decât cucul, iar românul n-are prieten mai bun decât codrul. În tăcerea şi singurătatea câmpiilor şi a pădurilor cântecul păsărilor e aşa de recreator pentru suflet; şi nici o pasăre n-are cântec răsunător şi puternic cum are cucul; ciocârlia are cântec slab, privighetoarea cânta numai noaptea. Apoi cucului îi plac numai pădurile cu frunză verde, iar frunza verde a codrului - mai  târziu generalizată la tot felul de plante, iar astăzi ajunsă de batjocură - îi este aşa de dragă românului, încât, vecinic preocupat de codru, şi-a început toate doinele cu o invocaţie a frunzei verzi din codru. Astăzi românii, în cea mai mare parte, trăiesc pe sub poalele pădurilor; în cursul vremilor însă au fost siliţi să trăiască şi cei de la şes pe la munţi, de groaza urgiilor ce le aduceau neamurile străine. Pribegia şi haiducia sunt trăsăturile cele mai caracteristice ale poeziei noastre - şi-n doină şi-n baladă - alături cu iubirea. În ţările austro-ungare pribegia românului e de altă natură - groaza de cătănie la străini - dar tot pribegie e. Haiducia are, la toţi românii, aceleaşi cauze.

Munte, munte, piatră seacă,

Lasă voinicii să treacă,

Să treacă la haiducie,

Să scape de cătănie.

Moldovenii şi cei din România mare au poezia cea mai coruptă de elemente nepoporale. La ei auzi  - fiindcă vorbim de începutul doinelor - de frunză verde apă rece, frunză verde doi claponi, frunză verde bolovan.  Iată din colecţia d-lui Canianu - una dintre colecţiile care au cele mai multe elemente streine în doinele adunate - modele: frunză verde tiriplic, frunză verde şi-un harbuz, frunză verde ş-un şalău, frunză verde ş-un lipan, frunză verde solz de peşte, frunză verde de chiper, frunză verde foi de pai, frunză verde şi-o măgură, frunză verde de-abanos.

Şi acest neam de oameni, românii, cari iubesc într-atâta codrul, au legat de noţiunea de codru şi noţiunea cuc, pentru că, la urma urmei, singur cucul e fiinţă vie în adâncimile codrului, fiinţă care s-apropie de om. Şi când cântă soldaţii prin cazărmi, şi voinicii pribegiţi în lume şi cei depărtaţi de munte spre şesuri, când toţi aceştia cânta despre cuc, îşi reamintesc codrii de acasă, iar de codri leagă toate sentimentele cele puternice ale vieţii lor - şi iubire şi ură - şi astfel cucul şi codrul se contopesc în inima lor. Şi orice sentimente ar zgudui sufletul, totuşi iubirea locului natal şi iubirea sexuală rămân cele mai puternice sentimente, iar cucul a fost ales ca simbol al sentimentului din urmă.

de George Coşbuc

Read More

Frunza, dolarii si bolsevicii

Am asistat la inceputul sinuciderii politice a lui Foaieverde. Emil Boc, vizibil afectat si-a asumat vina pentru promovarea fugarului in functii de conducere. N-as vorbi despre o vina... Nu Boc este vinovat ca in PDL exista tradatori. Este un fapt divers, atat si nimic mai mult. Un oportunist a decis ca va castiga mai bine; el, nu partidul. Ei si? Cred ca s-a pus prea mult accentul pe niste persoane si mai putin sau deloc pe principii. PDL n-a facut treaba apeland la membri de partid, ci aplicand principii de la care nu s-a abatut. N-a fost usor, a fost dureros (criza e dura oriunde), dar obiectivul a fost atins si Romania a inregistrat un progres neasteptat, confirmat si la nivel european. Nu, Foaieverde n-a avut nici o contributie la aceasta reusita. El a asteptat pe margine sa vina momentul pentru a se infrupta din fondurile pe care le dorea. Dar viata bate filmul si criza – economia... Cand vorbim despre principii, nici un foaieverde din PDL nu este important; poate din contra...

Nu, PDL nu a patit nimic prin tradarea/tradarile ce au fost si poate vor mai fi. S-a eliberat de balast si acum isi vede de drum. PDL n-are nevoie de politici conjuncturale, nici de satisfacerea intereselor personale sau de grup ale unor foaieverde; ei sunt „acasa” in orice partid care le face pe plac – sunt niste simbriasi politici, fiecare cu pretul sau. Cu totii avem nevoie de aceeasi fermitate pe care a dovedit-o Emil Boc si, azi, MRU. PDL a sprijinit Guvernul si cu un premier pedelist, dar si cu unul neangajat, dar care continua politica responsabila a primului. Ce va fi in alegeri? Eu cred ca vom asista la un succes al PDL pentru ca romanii nu mai vor sa fie prosti, sunt sigur; nu cred ca isi mai permit alegatorii o a doua Duminica a Orbului. Chiar si in eventualitatea ca la putere ar veni comunistii, PDL tot n-are de ce sa schimbe politicile si nu trebuie sa coboare stacheta. E de preferat un partid care pierde alegerile, decat unul care sa le castige prin orice mijloace si prin sfidarea sigurantei nationale. Eu vreau un partid la fel ca si pana acum: si-a asumat sarcina de a scoate tara din mlastina unde o dusesera bolsevicii, n-a facut concesii, nu i-a aparat pe infractorii din interiorul partidului. Asta vreau eu de la PDL si pe mai departe. Alegerile sunt ceva trecator; castiga sau pierd, asta e determinat si pasager. Altceva e important: speranta!

Hai sa presupunem ca ne plasam in trecut, in anul 2000, de exemplu. Suntem dupa o guvernare dezastruoasa cdr-psd. Vin alegerile si toti oamenii sanatosi la cap vor sa schimbe aceasta penibila administratie Constantinescu; ok, dar cu cine? Cine va fi capabil sa redreseze ceea ce altii au stricat? CDR iese din discutie ca fiind o struto-camila contraproductiva. Raman doua optiuni, una mai nenorocita ca alta: psd sau prm. Si omul, romanul, membru sau nu al vreunui partid politic, el ce poate sa spere? Nimic. Nici un element nu are pentru a spera ca va fi mai bine. Nici un partid nu manifesta vreun interes pentru mult incercata tara si pentru locuitorii sai. Au urmat patru ani de dezmat inimaginabil, o distrugere fara precedent, un furt oganizat si coordonat de primul ministru de atunci. Bulanel lua mita cu un cinism urias, acolitii sai il secondau. Nu erai membru psd? Nu aveai acces la nimic, iar asta nu era doar indus, ci ti se spunea in fata. Multi au uitat, dar eu nu. Si speranta? Speranta era pe catafalc, iar bolsevicii faceau planuri de viitor, schelalaind de bucurie ca ei, o mana de netrebnici, au ingenunchiat o tara intreaga. Dar a aparut ceva neasteptat: Traian Basescu. Derbedeii rosii au hohotit de ras... Cine era primarul Basescu, ca sa le strice lor planurile? Un primar si atat. Dar n-a fost asa... Base i-a tras presul de sub picioare lui Bulanel si a devenit presedinte. Partidul care l-a sustinut a fost PD, dar si o parte din pnl care, formal, era de aceeasi parte a baricadei. In realitate, pnl era „calul troian” din Alianta DA. La un anumit moment dat, liberalii/rosii si-au dat arama pe fata si au eliminat PDL de la guvernare, dar speranta deja reinviase si oamenii n-au mai disperat. De asta avem acum nevoie de PDL: pentru ca prin el, noi toti putem lupta impotriva secaturilor rosii.

Daca alegatorii vor fi destul de imbecilizati incat sa-i aduca din nou la putere pe golanii care n-au pregetat sa-si desfasoare batalioanele de asalt mineresti impotriva propriului popor si care au jefuit sistematic tara, atunci va trebui sa acceptam, dar chiar si asa, PDL va ramane partidul de care avem nevoie. Desigur, acest scenariu este greu de presupus  pentru ca nici romanii nu sunt prosti, nici usor de manipulat. Romania a evoluat atat de mult, mai mult decat le convenea bolsevicilor, incat sunt sigur ca electoratul va inclina balanta in favoarea responsabilitatii, nu in cea a promisiunilor desarte. Unde ar fi fost azi tara daca alegerile trecute le-ar fi castigat „rosii”? Ar fi dus-o in faliment pentru ca bucatile rezultate sa le rotunjeasca lor veniturile, pentru ei, copiii si nepotii lor, iar la noi am fi auzit din nou Kazaciocul.

Trebuie sa ramanem fermi pe pozitiile castigate prin sacrificiu si sa eliminam din PDL orice manifestare stangista sau de „apropiere” fata de comunisti. Tuturor ne-a fost greu in perioada taierilor bugetare si de restructurare a tarii, dar a fost un sacrificiu necesar. Daca unii vor ca aceste eforturi ale fiecaruia dintre noi sa se duca pe apa sambetei, atunci ii vor vota pe comunisti si in 8-10 luni vom reveni la „performantele” economice din 2004, dar PDL va fi castigat razboiul pe care l-a inceput. Roadele se vor vedea si in plan economic, dar si in plan politic, chiar daca nu imediat. Cred totusi ca partidul va avea capacitatea de a trece peste orice tradare fara spasme si ca va arata ca nimic nu-l poate opri din drumul pe care el si Romania au pornit.

Cat despre Foaieverde si altii ca el... sunt perdantii istoriei care, cel mult, mai castiga un consiliu local sau judetean. La nivel de tara ei sunt cei care vor pierde si vor cadea intr-o uitare meritata sau vor ajunge subiect de bancuri (Foaieverde mi se pare ideal pentru asa ceva, mai ales ca verde e si frunza, dar si dolarii pe care el ii viseaza, cei 30 de arginti moderni).  

Read More

Foaieverde matostat/ usl e de... ras!

Toata lumea se da de ceasul mortii ca un pedelist s-a vopsit in galben ; mai are timp sa se « coaca » si sa redevina portocaliu daca DNA n-o sa aiba un alt punct de vedere. Asa cum stim, povesteste Wiki, Foaieverde s-a facut remarcat prin prietenia si intelegerea fata de opozitie. De multa vreme el se plasa pe pozitii de stanga, asa ca mi-a fost greu sa inteleg ce cauta in PDL. Am considerat ca este o ratacire, o « gripa » trecatoare, dar nu… A fost suficient sa i se refuze fonduri alocate preferential, ca « greul » PDL a si devenit « usorul » pnl. E bine…

Deloc nu mi se pare ca in acest Foaieverde-loboda statea PDL. Cat despre un alt dezertor, Darius, el a vandut crezand ca va putea arunca nerealizarile proprii in carca partidului. Amandoi au facut alegerea potrivita, alegerea cea mai buna pentru limpezirea apelor pe partea dreapta a spectrului politic. Aceasta polarizare a pramatiilor in jurul javrelor rosii este un act de insanatosire a mediului politic. Nu stiu care au fost meritele lui Foaieverde in PDL… A fost laudat la extrem de catre tele-vizuini, ceea ce m-a facut sa fiu circumspect atunci cand a fost pus numarul doi in partid. Poate ca a avut merite, nu zic, dar ele s-au indreptat majoritar spre o coalitie « mai larga », un « guvern de uniune nationala » etc. Lipsea doar « pluripartidism in cadrul usl/ CFSN » si ilici ar fi fost fericit.

Nu ! Foaieverde n-avea ce sa caute intr-un partid fata de care s-a comportat miseleste. Cum a putut el, din calitatea sa de lider marcant al PDL sa vorbeasca despre un asa-zis stat politienesc ? Asa a primit discursul ? Nu realiza ca el este o importanta rotita in acel stat ? Era hipnotizat sau idiot ? Mirajul bolsevic i-a atras pe multi ; unii s-au alaturat comunistilor plecand din partide onorabile, altii au intors in mod decisiv spatele haosului pe care bolsevicii il propun Romaniei si s-au centrat pe actiunile necesare si obligatorii pentru progresul tarii. Iar Foaieverde a ales prima tabara, partida filorusa, partida anti-nationala. In mod clar, alegerea lui a fost excelenta ; pentru noi toti. Dar pentru el a luat decizia buna ?

Pai, sa vedem… Comunistii i-au dat functie, fara de care nici un activist care se respecta nu poate trai. I-au promis marea cu sarea ; era normal (nici nu e greu sa promiti ceea ce nu ai si, mai hazliu, nici nu vei avea). Va avea succes, poate, in alegerile locale. Apoi ? Eeee ! Apoi are mari sperante… Se viseaza in viitorul guvern usl… In ce ? In guvernul din umbra usl ? Oare Foaieverde n-a priceput care sunt perdantii de la parlamentare ? Nu e nevoie sa fii analist ca sa intelegi ca partida rusa nu-si va gasi locul decat in opozitie ; a spus-o clar Presedintele, iar asta n-a facut-o ca Mafalda, ci pentru ca asa spune Constitutia : presedintele numeste premierul, iar probabilitatea ca acesta sa fie de la usl e zero. Visul lui Foaieverde va ramane un vis si-i va ocupa inca patru ani, dar pe bancile opozitiei. Nu si-a pus problema ca Felix va fi condamnat, Nastase – la fel si sa mai asteptam, ca vor aparea si noutati picante si la fel de interesante pentru DNA ca si cazul sau. Supradimensionarea eului l-a facut sa uite ca nu el detine controlul, iar cine il detine nu va admite ca infractorii si complicii lor sa acceada la putere ; e o datorie fata de tara indeajuns furata si exploatata.   

Mai vor si altii sa-l urmeze? Perfect! Asanarea PDL trebuie facuta rapid. Poate ca si "monarhistii" sau cei care schimba zambete si papioane cu usl vor sa comita aceleasi fapte. Fie! Dar repede. Cu totii, membri, simpatizanti sau neimplicati politic avem nevoie de un partid curat, un partid care sa umeze calea dreptei, iar liderii lui - aceeasi cale. Un partid cu optiune declarata de dreapta si cu politicieni de stanga nu va inspira incredere nimanui. Si sa nu pierdem din vedere ceva: daca Romania are azi o protectie economica deosebita, in timp ce Ungaria (cea mult laudata nu demult de catre Pic si Poc ai usl) isi declara falimentul, daca noi putem sta linistiti in fata crizei, in timp ce Olanda trage sa moara, astea i se datoreaza unei aliante PDL-UNPR care a inteles ca interesul national vine inaintea celui electoral. Foaieverde n-a inteles sau ii pasa deloc; el stie ca trebuie sa-si conserve statutul de baron local si pletora de clienti. Sa-i uram "drum bun si cale batuta...".

Read More

Conservator si revolutionar

Sînt unele triburi australiene a căror limbă evoluează fără sfîrşire, în scurt timp şi într-un chip radical,  aşa că o generaţiune actuală nu mai poate înţeleg limba vorbită de o generaţiune treoută. Aceste limbi, cari îşi schimbă necontenit şi fondul şi forma, sînt limbi ideale, aşa cum, ar trebui să fie toate  limbile. Despre adevărul acestui lucru se străduieşte Max Muller să convingă lumea, în prelegerile sale. Dar, cu toată cuminţenia lui Max Muller, spusele sale prea sar în ochii lumii. Protivnici învăţăturii lui Muller, alţi filologi sînt cu totul de altă părere, şi mai ales A. Darmesteter, în toate lucrările sale, susţine că limbi ideale sînt numai cele conservatoare, cari îşi ţin cît pot de mult statornică forma  şi neschimbat fondul.  Numai acestea pot ajunge la o dezvoltare deplină, iar exemple de acest soi de  limbi sînt latina şi elena. Faptul că Max Muller se sprijineşte pe întunecatele limbi rudimentare ale unor triburi sălbatice, şi că, dimpotrivă, Darmesteter cu ai săi se reazimă pe splendidele limbi  clasice ale celor mai culte popoare din vechime, acest fapt nu ajută, nici nu slăbeşte dovezile celor două păreri. Şi limbile primitive ale  barbarilor şi  cele dezvoltate ale neamurilor civilizate sînt supuse aceloraşi legi psihologice şi aceleaşi puteri le stăpînesc pe toate deopotrivă.

Limbile se nasc, trăiesc şi pier cîrmuite fiind de două puteri, una conservatoare şi alta revoluţionară. Una tinde la ţinerea statului-quo, apără cu îndărătnicie formele din trecut şi se sileşte să le lase neştirbite viitorului, ca un fel de "fond inatacabil", şi se împotriveşte Înnoirilor cari pot zgudui temelia  limbii şi-i pot schimba caracterul. E o putere refractară şi are caracter exclusiv etnic şi naţional, căci se fereşte de tot ce-i pare strein ca fond şi nou ca formă. Cealaltă putere tinde spre necontenită primenire, distruge formele vechi şi creează altele; de o parte uniformizează excepţiunile, iar de alta împrăştie ceea ce a fost unitar, primeşte cu uşurinţă ceea ce e nou şi oricînd e învoită cu schimbările  radicale, fie acestea în conformitate ori nu cu progresele culturale ale poporului. Puterile acestea totdauna există în limbă deodată, merg totdauna paralel, controlÎndu-se reciproc, făcîndu-şi concesiuni ori piedici.

Duşmanii cei mai puternici ai tendinţei conservatoare sînt spaţiul şi timpul. Depărtarea în spaţiu a unui popor -adică marea extensiune teritorială a lui- e o depărtare de centru, de unitatea obiceiurilor  şi de-a limbii. O limbă vorbită de un popor întins ori răzleţ se desparte foarte lesne în dialecte şi, orişicît ar fi de conservator geniul limbii, dialectele tind spre ruptură şi emancipare. Aşa o păţeşte necontenit  limba  poporului chinez şi asa poate să o pată limba germană. Desi într-această limbă spiritul de conservare e mai puternic decît într-alte limbi germanice, deşi la germani  sentimentul naţional e dezvoltat pînă la extrem; şi cu toate că literatura lor, aşa de veche, de bogată şi pătrunsă absolut de un spirit şovinist german, ţine ca în gheare toate mişcările sufleteşti ale germanilor, cu toate acestea se simte în limba lor o distrugere, căci unele dialecte ameninţă să se rupă de limba comună şi să devie  limbi proprii. Dealtfel acest lucru se observă, mai mult ori mai puţin, şi într-alte limbi;  căci, în parte, acestui fapt i se datoreşte naşterea feluritelor limbi dintr-o limbă comună.

Alături cu spaţiul se luptă timpul, adică progresele omenirei, evoluţiunile sociale, reformele politice şi etice, descoperirile ştiinţei şi înaintările artei, precum şi contactul vremelnic cu neamuri streine. Limba, cu toată împotrivirea, e silită să primească deodată cu ideile noi cuvinte şi forme noi şi astfel e tîrîtă spre revoluţiune. Limba latină a fost una dintre cele mai conservatoare limbi -şi acest lucru a fost într-adevăr scara înălţării ei- dar, ceea ce i-a făcut rău a fost că tendinţa ei de conservare nu cunoştea nici un fel de concesiune. Latina n-a voit deloc să-şi schimbe cărarea; niciodată ea n-a putut  să fie tîrîtă, ca să cedeze tendinţelor revoluţionare. Craacterul mîndru şi inflexibil al romanilor, apoi literatura lor, i-a ţinut pe loc: limba lor era de bronz. Şi pe cÎnd limba literară dispreţuia cuvintele şi formele noi şi, deci, nu-şi făcea evoluţia la pas cu progresele vremilor, limba  poporului se dezvolta mereu cedînd tendinţelor revoluţionare. Şi deodată limba latină s-a pomenit că e moartă, iar limba  rustică s-a afirmat ca limba proprie, dînd naştere neolatinismului. Mai mult ori mai puţin, tot aşa a păţit elena. Hebraica însă a păţit-o şi mai rău. Ea e model de o supremă îndărătnicie; ea, ca "limbă sfîntă", nu poate primi forma nouă şi străină, cari tocmai din această cauză numai "sfinte" nu pot fi [sic]. Şi pe cînd latina şi greaca au murit născînd limbi vii, hebraica n-a născut nimic, i-a fost cu neputinţă să nască o limbă nouă, şi de aceea ovreii n-au limba  lor -care, natural, ar fi o hebraică modernă- şi sînt siliţi să vorbească diferite limbi ale neamurilor.

Tendinţa revoluţionară e stînjenită în drumul ei de tradiţie şi de literatură. A păstra obiceiul din părinţi şi strămoşi şi a nu clinti nimic din ce-ai moştenit, ca să laşi întreaga ta avere sufletească nepoţilor, asta o face tradiţia. Iar popoarele, şi azi ca totdauna, se silesc să fie  mîndre de originea şi de continuitatea lor într-acelaşi loc -căci trag şi foloase materiale dintr-aceste titluri de nobleţe- şi caută să aibă totdauna mărturii pentru dovedirea şi motivarea mîndriei lor. Cel mai doveditor martor însă şi cel mai lesne de a-l avea e limba şi obiceiurile. Astfel, lăsînd la o parte pietatea pentru cei morţi, iubirea de ţară şi alte sentimente, popoarele ţin nu numai de dragoste ci şi de vanitate şi de interes la limba  părinţilor şi se împotrivesc Ia înnoirile ei şi la introducerea elementelor străine. Tot atît de mîndru se ţine un popor nomad de pe stepele Asiei de originea sa dintr-un  popor războinic şi cunoscut, cît de mîndri se ţineau grecii că sînt născuţi din Zevs, ori romanii că sînt născuţi din grecii Troiei, ori francezii şi italienii şi noi că sîntem născuţi din romani.

Dacă spaţiul e un duşman al conservării limbii, tradiţia e cel mai de temut duşman al spaţiului, căci ceea ce îndepărtarea tinde să risipească, obiceiul din străbuni tinde să adune şi să împreune. Mînă în mînă cu tradiţia, conservînd popoarele şi limba lor, merge literatura. O literatură pune piedici curentelor, revoluţionare prin fixarea formelor limbii şi prin stabilirea ideilor şi aspiraţiunilor etnice.  Gradometrul cultural al popoarelor e literatura, căci ea reprezintă averea sufletească a lor. Scriitorii de valoare dau o valoare limbii lor, sau valoarea unei limbi creşte în proporţie cu literatura ei. Poţi trage un folos, fie material fie moral din cunoaşterea oricărei limbi; dar cine va avea mai mult folos: cine învaţă limba negrilor papuas, ori limba franceză -punînd cazul că n-are nevoie să fie în contact nici cu unii, nici cu alţii? Limba latină şi cea elenă, deşi moarte, au şi astăzi o mare valoare din cauza literaturii lor; şi, dacă s-ar găsi într-o bună zi o superbă literatură africană -cum s-a găsit cea sanscrită- acea limbă africană ar ajunge deodată la preţ. Şi fiindcă literatura reprezintă prin ea însăşi o valoare şi dă valoare şi limbii poporului, de-aceea popoarele sînt împinse de dorul de-a-şi mări întruna valoarea lor, adică să aibă o literatură din ce în ce mai puternică. Dar ea trebuie sa fie masivă: limba ei să fie una, continuă şi omogenă. într-o carte budistă e pasagiul acesta: "Iar poporul cel puternic s-a  despărţit în trei, şi s-au certat cele trei ramuri, fiindcă preoţii lor au scris în trei feluri sfintele învăţături. Şi s-au dus unii la dreapta şi alţii la stînga şi au trăit cu cărţile lor." Dacă preoţii nu şi-ar fi scris sfintele cărţi în trei dialecte, poporul acela nu s-ar fi despărţit în trei popoare deosebite.

Cît timp limba literaturii e una, ea stăpîneşte toate curentele centrifugale, nu lasă să se depărteze şi  nici să se altereze formele, căci aşa şi nu altfel sînt scrise în carte. Tradiţia şi literatura au fost lanţurile cari au ţinut strîns pe poporul elen, cel aşa iubitor de ceartă şi lacom de-a face, rău vecinului; tot ele sînt stavila care împiedecă astăzi răzleţirea limbilor culte din Europa. Tradiţia literară la Academia franceză a ajuns de spaimă; în Germania e cea mai mare insultă să ţi se zică Kauderwelsch, care te abaţi de la tradiţiile literaturii; în Italia eşti ameninţat cu bătaia pe stradă, dacă nu respectezi "divina  limbă a lui D ante", iar în Anglia eşti expus să fii dat pe mîna tribunalului căci ţi-ai bătut joc de "Majestatea-Sa limba engleză". Noi avem puţină tradiţie literară, dar cu toate acestea e de ajuns ca să se împotrivească din răsputeri contra tendinţelor revoluţionare cari ar voi să ne aducă neologisme fie chiar şi din limba poporului  celui mai iubit de noi, dintr-a francezului.

E de netăgăduit că lipsa unei literaturi e cauza că triburile de cari vorbeşte Max Muller îşi schimbă limba în 50 de ani atîta încît nu o mai cunoşti. Dar şi dimpotrivă: la acele triburi nu se poate naşte o  literatură din cauza prefacerii necontenite a limbii. Literatura însă nu e nici ea o putere nebiruită, şi ea cedează curentelor revoluţionare şi se supune reformelor. Ea le înfrÎnează numai şi le abate. Dacă ar fi putere absolută, atunci cele mai stabile limbi ar trebui să fie cele cu o literatură mai veche şi mai puternică. Dar nu e aşa. Limba franceză e foarte revoluţionară; cîtă distrugere vezi, dacă o compari cu limba latină -"distrugere" numai din punctul de vedere al tendinţelor de conservare, căci din punctul  de vedere al tendinţei, revoluţionare e o "dezvoltare" - şi, cu toată literatura ei, franceza îşi schimbă mereu formele şi sensurile vorbelor, aşa că limba de acum 300 de ani are nevoie de comentarii. Şi dimpotrivă, limba română, cu puţintica ei literatură bisericească, a rămas statornică, aşa că limba de acum 300 de ani, spre mirarea cui aude, e tocmai pe tocmai cu cea de azi, fiindcă limba noastră e foarte conservatoare, lucru pe care-l poţi vedea din compararea ei cu latina şi franceza. Limba engleză dă un exemplu ciudat, dar lesne de înţeles, de puterea literaturii. In dezvoltarea ei, pînă a nu  avea o literatură, engleza a fost revoluţionară şi, potrivit caracterului englezului de-a fi scurt în vorbă şi expeditiv, şi-a îndesuit toate vorbele la o singură declinare, iar articolul şi l-a lepădat cu totul. Dar de cînd au literatura englejii au schimbat foarte puţin, şi mai ales numai în rostire -ceea ce nu e pricinuit de cauze psihologice, ci fiziologice- şi sînt aşa de pătrunşi de tradiţia literară încît şi astăzi păstrează ortografia de veacuri, cu toată enorma deosebire dintre rostire şi scriere .

de George Cosbuc

Read More

Plutasii de pe Bistrita

Probabil imensa majoritate a bautorilor de bere sunt cuceriti de o reclama care creaza impresia ca berea buna e cea amara. « Gustul puternic si amarui ». In realitate, calitatea berii e data de absenta notei amarui din fiecare marca. Astfel, cu cat berea e mai amara, cu atat ea e mai proasta. Dar asta nu-i impiedica pe producatorii de bere sa-si faca din calitatea inferioara un titlu de glorie, un brand considerat a priori de clasa.

La fel se intampla si in politica. Vedem zilnic niste rahati vorbitori, niste ciurucuri care in orice societate mai rasarita ar fi trimisi la cosul de gunoi, care ametesc de cap populatia cu tot ce e mai derizoriu ; iar asta este prezentat ca fiind un titlu de glorie, o atitudine absolut normala. Avem un crin somnoros care, dupa ce face ochi incepe sa debiteze golanii dintre cele mai fioroase, ofense aduse Presedintelui, calomnii adresate oponentilor politici si prezinta tendentios tot ceea ce se petrece in societate. Ceva foarte asemanator discursului maladiv al lui Jean Marie LePen… Colegul sau, micul bulevardier Ponta, in realitate un escroc marunt, se prezinta ca un justitiar fara cauza precisa. Discursul lui e unul diferit ; porcariilor misogine de tip poponautic, el adauga magariile comuniste de tip « fundamentalist », ca un derbedeu ce se afla. Nu-l intereseaza ca totul este grobian si obtine rezultate inverse in randul aderentilor potentiali, el trebuie sa-si faca numarul. Amestecul de Che si de hot de flori de pe morminte proaspete pare sa nu deranjeze multa lume, daca e sa ne uitam la « sondajele » de pe la tele-vizuini. Lor li se alatura o intreaga pletora de taraturi politice : Tariceanu, Vosganian, Nicolai, Hasotti, Nastase, Corlatean, Zgonea sau, cu voia dv., ultimul pe lista – ilici.

Cu totii vorbesc mult, nu spun nimic, dar fac zgomot. Inventeaza concepte noi (« greva parlamentara » dupa modelul imaginat de complicele lor, Mihai de Romania), injura tot ce este bun sau bine realizat, injura si Romania cand e nevoie (sa amintim cererea usl de sanctionare a Romaniei de catre UE), comploteaza in vederea rasturnarii ordinii constitutionale si, fara vreo jena, incearca sa se catere la putere cu orice pret si in pofida binelui general. Le pasa lor ca pensionarii o duc prost ? Ca profesorii au salarii mici ? Sau ca o multime de alte categorii se zbat din greu pentru o viata mai buna ? Fireste, nu ! Calauzindu-se dupa proverbul « satulul nu crede flamandul », ei si acolitii lor miliardari nu au nici o preocupare pentru binele general sau particular al alegatorilor. Ceea ce ii intereseaza este doar mentinerea mijloacelor ilegale care i-au facut din sculeri-matriteri sau lacatusi-mecanici – parlamentari, din arhitecti – multi miliardari, din scursuri ale societatii – vedete.

Ei sunt exemple vii (si inca in libertate) a ceea ce societatile europene condamna si indeparteaza din sfera politicii ; ei sunt componenta amara a societatii, acel compus pe care orice tara il considera nociv sau, cel putin, inutil. Cu toate astea, ei sunt un « brand »… Un « brand » al raului, unul al desertaciunii si al distrugerii, al vanzarii de tara si al ruinarii ei. Avem nevoie de asemenea jivine ? Desigur, NU ! Alegatorii vor avea ocazia s-o arate si sunt convins ca bunul simt romanesc, cel care a scazut mult in anii din urma, dar care n-a disparut, le va arata locul pe care merita sa-l ocupe ei in societatea romaneasca a sec. XXI.

Read More

Curiozitaţi de-ale limbii romaneşti

 Curioase lucruri are şi limba românească! După legile rostirii noastre, bunăoară, o silabă nu poate să aiba mai mult de cinci anumite consonante - dentale, rostite printre dinţi – iar acestea să fie aşa aşezate ca vocala să fie la mijloc. In vorba  crîng avem patru consonante, dar toate patru se pot rosti (dimpreună cu  vocala) printre dinţi. Probaţi s-o rostiţi, cu dinţii strînşi si cu buzele puţin desfăcute: nici buzele nu le veţi mişca deloc, nici dinţii. Cuvinte de o  silabă, cari au mai multe consonante, cinci, sînt în limba noastră puţine: strîng, strîmt, strîns, strîmb, strung etc. şi băgaţi de seamă că în toate trebuie să fie s şi r  la-nceput (sau ş ori z). Fără r nu se poate. Cu şase consonante n-ar putea exista o silabă, decît compusă din tot cîte doi s, t, şi r, deci un strîrst care s-ar rosti printre dinţii strînşi fără mişcarea buzelor.

Acestea nu sînt curiozităti ale limbii. Dar iată o curiozitate. Este în limba noastră un cuvînt de trei  silabe - cine îl caută, o să-I afle - sau din şapte litere. Acum, e natural că, dacă tai dintr-acest cuvînt două litere de la sfîrşit, au să-ţi rămîie cinci litere. Şi într-a-devăr rămîn cinci. Dar nu acelaşi lucru cu silabele. Dacă tai o silabă de la sfîrşit, în loc să ai două silabe în  urmă, ai patru! Vedeţi că trei minus unu este egal cu doi, e o lege adevărată numai în matematică, în limbă trei minus unul face patru, cîteodată! Ştiţi că în limba noastră sînt cuvinte care se pot ceti întors şi rămîn tot aceleaşi. Mai scurte sînt multe, ca sus, pup, coc, sas, rar etc. Frumoase sînt acele de două silabe ca potop, cazac, cojoc. Fraza eliptică atîta loc, ocol atîta! se poate ceti şi de-a-ndărătelea, ovreieşte. E curios însă un verb românesc. Acesta se poate ceti şi întors, dar ce ţi-e mirare e că, cetindu-l invers, în loc să ai un verb, ai trei ! Cine are vreme  poate  să-I caute. Şi iarăşi, sînt cuvinte curioase din care poţi tăia pe rind cite o literă, fie de la început, fie de la coadă, şi ce rămîne e alt cuvînt. Aşa d.e. drac. Tai pe d, rămîne rac, apoi ac. Tot aşa plac. D-voastră puteţi să vă căutaţi singuri exemple. Dar băgaţi de seamă: eu ştiu un adjectiv de patru litere, căruia poţi să-i tai litera de la început, ca să ai alt cuvînt. Pîn-aici lucrul e în regulă. Dar ceea ce nu e în regulă este că tăind o literă, în loc să scadă s-adaugă, astfel că se dublează: în loc să ai din patru litere trei, ai opt. Lucrul însă nu e de mirare, căci e bazat pe un chiţibuş gramatical, în special sintactic. Dacă aş scrie corect, ca sintactică, lucrul ar fi cu neputinţă. Fără îndoială, o să vă miraţi ce caută sintactica în scrierea unui singur cuvînt, căci cu scrierea cuvîntelor are de-a face ortografia. Dar, din capul  locului, vă spun că acel cuvînt e scris corect ortografic şi nu e nici o "şmecherie" ortografică în ce vă spun.

Ştiţi apoi că un scriitor bun se fereşte de cacofonii, adică de repetarea aceleiaşi silabe, în  şir, d.e. mama m-a măritat, sau a unui sunet prea ascuţit (d.e. ţ), d.e. ţin în dinţi, ascuţitul cuţit şi ţipă beţi etc., o  frază care parcă e ţiţăit de şoarece. In poezie însă, poetul de multe  ori imitează sunete de-ale naturii, şi atunci îngrămădirea aceleiaşi consonante sau vocale (afară de  ţ) în loc să fie cacofonie e o frumuseţe. Alecsandri zice, despre herghelia din Dan căpitan de  plai, că venea potop rotopitor, îngrămădind trei p, trei t şi cinci o, ca să imiteze  vuietele cailor. Acel to, repetat de trei ori, e sunetul galopului. Şi ca să facă această frumuseţe de sunete, Alecsandri a îndrăznit chiar să creeze un cuvînt: nu e româneşte nici un verb a rotopi, şi nu e vorbă existentă rotopitor. Dar e mai mult decît atîta. Alecsandri zice: "Deodată se  aude un tropot pe pămînt, un tropot de copite, potop rotopitor". Iată în două versuri îngrămădiţi: 10 t şi 8 p.

Dintre cîte cacofonii din repetirea silabei ştiu eu, fie citite, fie căutate de mine, cea mai frumoasă - şi urîţenia e frumoasă! - e: s-a întîlnit cucu cu cucuvaia. Cinci cu la rînd. Asta am cetit-o, era însă aşa: trăiesc acu ca cucu cu cu cuvaia, o frază în care te pierzi rostind-o rar, silabă cu silabă, căci ori pui prea multe silabe, ori prea puţine. Ca glumă, într-o zi, privind un lan cu rapiţă nu prea des răsărită, am zis unui prieten: "Ştii tu ce e româneşte ra ra ra ra ra ra?" Prietenul meu m-a privit cu mirare, văzînd că-i număr pe degete şapte ra şi-l asigur că e o frază cu înţeles ce-i spun dacă ultimul ra îl completez şi zic rapiţă. Eu mă gîndeam la fraza "Rar ar ara rara rapiţă ţăranii dacă..." etc.

Lucrul acesta e o jucarie; dar, oricum, o jucarie frumoasă, căci e curios să poţi face o frază în care să ai şapte ra unul după altul, şi jucăria aceasta e potrivită ca ghicitoare. Acum, pentru că trăiesc la oraş, eu nu mă cred mai deştept decît d-voastră care trăiţi poate la sat, şi ştiu bine că si d-voastră puteţi găsi fraze în care s-ar perinda cîte de cinci-şase ori aceeaşi silabă într-o  frază. O cacofonie straşnică, găsită de popor cu scopul şi de-a încurca dibăcia de rostire a vorbitorului, este aceea cu ouăle. Un  străin, care ştie puţintel româneşte, nici bătut n-o poate spune; înşişi românii se încurcă spunînd-o. "Cîte ouă vechi şi cîte nouă; cîte nouă, cîte vouă? Vechi sînt nouă, nouă două: două nouă, vouă nouă, nouă două ouă nouă, vouă nouă ouă vechi." Eu aveam de gînd să vă spun o curiozitate a cacofoniilor acestora. Dar o las pe altă dată căci v-am spus prea multe dintr-un răsuflet, şi nu mi-e că obosesc şi eu scriind, dar îmi e că obosiţi d-voastră cetind  şi nu mai luaţi bine seama la ce spui. Şi vreau să vă las şi vreme, ca să găsiţi curiozităţile pe care le-am pomenit mai sus, şi dacă le veţi găsi, să vă dea Dumnezeu sănătate; să v-o dea Dumnezeu, şi dacă nu le veţi găsi. Dar  dacă vă plac lucrurile acestea, atunci să ştiţi că n-aştept să fiu mult rugat. Mie îmi place să le spui şi ştiu destule.

de George Cosbuc

Read More

Dracul in zicatoarele şi proverbiile noastre

Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume: ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe Iehova al lor Adonai, Elohim,şi chiar citind în sfintele lor cărţi, cînd ajung la numele lehova, îl rostesc altfel de cum e  scris. Iar creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-l rostească cu numele adevărat. Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem:  Necuratul, Ucigă-l toaca, Ducă-se pe pustii, Mititelul, şi în multe alte  chipuri. Cauza de căpetenie, şi la  creştini şi la  ovrei, e frica. Cînd pomeneşti de lup, e lupul în curte. La creştini înţelegi noima lucrului: nu pomeni pe dracul, ca să nu te pomeneşti cu el în  faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu? Frica de a numi pe Dumnezeu ori pe dracul e pornită din superstiţiunea omului primitiv că  numele e o invocare. Un caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încît  te miri cum "ţi-a trăsnit prin cap" să te gîndeşti tocmai acum la dînsul, asta e semn că acel om îţi face ori îţi plănuieşte vrun rău. Tot analog e cazul cu sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimes sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa de el: cel ce sughiţă pomeneşte pe cîţi oameni îi vin în minte, şi cînd pomeneşte pe cel adevărat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă sughiţul. "Mă pomeneşte cineva", zice ţăranul, cînd sughiţă, şi apoi, la rîndul lui, începe el pomelnicul.La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc numele lui Iehova. Dar acestea nu ne mai privesc.

Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul, vreau să vă arăt cum înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile lui. "Nu e numai un drac pe lume", zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel! Dar ele sînt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sînt mulţi. De aceea zice supăratul: am să te bag în draci! Dar atunci mă mir de ce dăm pe om "dracului" unui singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur. V-ati dat d-voastră cu socoteală vrodată cam ce face dracul cît e ziua? Zice românuI că: dracul nu face biserici. Foarte bine, dar  eu aş vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat  că românul nu ştie ce face dracul cînd are de lucru, dar ştie ce face cînd n-are  de lucru, căci atunci "îşi cîntăreşte coada". Vezi, că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe neajunsuri. Unde  îşi vîră dracul coada se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vîre coada în toate. Şi mai ştie românul că "dracul nu şade la un loc degeaba". Fireşte, nu. El iese întru întîmpinarea oamenilor şi mai ales a beţivilor. "Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte." Iată dar cu ce se ocupă dracul: Să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo, şi să ademenească pe beţiv în cîrciumă, cum ademeneşti pe cîmpie calul cu căciula în care el crede că sînt grăunţe. Se vede că dracul îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă prostii.

Cite rele se fac prin el se fac, căci păcătosului "parca-i şopteşte dracul la ureche", iar bietul român cînd dă de pagubă, prin prostia lui sau prin întîmplare, se scarpină-n cap şi zice cu jale: "Dracu m-a pus  să fac" ! Dar parcă numai românul e aşa? Atîta rău! "Rîde om de om şi dracul de toţi", căci el are o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunioară aşa că "dacă te-a prins de un deget, îţi cere  mîna întreagă", ori te lasă poate prea des să-I mai "tragi de coadă", ba te lasă bucuros să-I apuci cîteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care "ziua fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul  de coarne". Tot dracii cei bătrîni fac acestea: cei tineri sînt mai fără experienţă. De aceea: Fă cruce mare că e dracul bătrîn, şi apoi bătrîn la bătrîn trage, de aceea şi dracul "îşi bate joc de om la bătrîneţe". E adevărat că "nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci", dar românul nu-şi pierde firea pentru asta, ştie el "că şi dracul are stăpîn", şi că la urmă "îşi sparge şi dracul opincile", ceea ce dovedeşte totdeodată că dracul poartă opinci. Cît o fi el de drac, rămîne de ruşine de multe ori, căci "Omul e dracul". Cînd zice românul cătră cel îndărătnic: "Am să scot eu pe dracul din tine", adeseori într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelasi raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpîn al dracului e femeia: nu mă întind la multe argumente, gîndesc că ajunge unul: "Femeia a îmbătrînit pe dracul". Dealtfel femeia şi dracul sînt prieteni buni şi tovarăşi: ştia bietul mocan ce spunea cînd cînta:

Sub călcîiul cizmei mele

Şade dracul şi-o muiere

Şi mă-nvaţă a face rele.

Multă frică are dracul şi de popă. Cînd vrea românul să arate că unul fuge de ceva, cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca de foc, dar mai ales "ca dracul de tămîe", sau "ca dracul de popă". Unul dintre cele mai plastice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoarea: "se uită ca dracul la popă" aşa de urît şi cu mînie, încît îl sfîşie cu ochii! Are dracul tată, mamă, copii? Are de toate. Cînd ni se cere un  preţ prea mare, zicem: cere cît dracul pe tată-său; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vîndă pe prea scumpul său tată cine ştie cînd. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pomenită. Cînd ai spus cuiva să se ducă la mama  dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că are copii, se vede din vorba: "pe unde şi-a înţărcat dracul copiii", căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are cîte un ban în scăfîrlie e lucru mai puţin ştiut: "banul e ochiul dracului". Dar ceea ce e curios de tot, un gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la gît. Asta e vorba cu "nepotul e salba dracului". Moldovenii spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămîia dracului. De obicei el e şchiop. Vorbim de "puiul de drac", de "drac  bătrîn", iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbătrîneşte, dar nu moare căci "drac mort ai văzut vrodată ?"

Dealtfel, dracul poate fi de folos omului. "Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea" o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întîi: "Bun e Dumnezeu, meşter e dracul". Cum e lumea rea de tot "numai cu dracul o scoţi la căpătîi", şi ca să ieşi la liman "trebuie  să faci pe dracu-n patru", că altfel, vorba altora, nu a românilor, "tragi pe dracu de coadă". Cînd pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi într-ajutor, ci scuipi şi: "scoate drace ce-ai furat"; iar ţăranul, cînd nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui Dumnezeu? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, şi bate boii şi iară înjură, şi iacă-te că scoate carul! Nu-i aşa? Să fim noi sănătoşi, românii, că Dumnezeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate? Cînd întrebi pe român de ceva ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că atotştiitorul Dumnezeu ştie? Nu, totdeauna: "Dracul ştie!" Va să zică dracul ştie toate; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om cunoscut de toată lumea: "numai dracul nu-l cunoaşte"? Tot e meşter dracul! Şi rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viţiile sînt "ale dracului". Mai ales inteligenţa, iscusinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre viţii, sînt "date dracului". Vedeţi că de omul răutăcios peste măsură se zice tot aşa de bine că e "omul dracului", ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că "e dat  dracului" ori "e tăiat din dracul". Mărunţelu e tot aşa de "dat dracului" cu crimele lui ca  şi Eminescu şi  Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi cînd voim să ne exprimăm admiraţia, zicem: "Ei, monşer, sînt daţi dracului". Tot respectul unor asemenea draci  !

Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decît „s-aprinzi dracului lumînări" ori să dai ceva "de sufletul dracului" că el nici sunet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare şi semn de iubire cînd zici unuia "fire-ai al dracului" sau "du-te dracului ". Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de cîte ori îl chemăm, ne-ar sta tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi cîţi îi sînt trimeşi, n-ar mai rămînea oameni în lume.

Să vă mai spui două feluri de întrebuinţare curioasă a vorbei drac în limba noastră: drac-gol şi tot un drac. Cel mai urît şi mai slut om e dracul-gol ca urîţenie, iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta? Iar povestea cu baba şi cu vînzătorul de icoane o ştiţi. "Cîte parale Sf. Gheorghe?" "Optzeci de bani!" Babei i s-a părut scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe Sf. Dumitru. "Da Sf. Dumitru cîte parale?" Iar vînzătorul: "Sf. Dumitru ori Sf. Gheorghe tot un drac". Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului cînd vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.

de George Cosbuc

Read More

Interviu cu Herodot

Citindu-l pe Herodot am realizat ca el n-a descris doar ceea ce a vazut in mod direct, ci si din auzite. Asa se poate explica plasarea alfluentilor Dunarii din sudul Romaniei de azi intr-o ordine gresita si in locatii geografice fara legatura cu amplasamentul real. Astfel, Muresul este corect descris ca izvoare si  varsare, dar Argesul, Oltul sunt plasate intre Prut si Nistru. La fel stau lucrurile cand vorbeste despre teritoriile de la nordul Dunarii… Spune ca zona este complet lipsita de vegetatie (iar noi stim prea bine contrariul) si ca scitii faceau focul cu… oase. Asadar, nu toate informatiile provenite din sursa Herodot sunt demne de increderea. O posibilitate ar fi ca ilustrul calator sa fi vizitat doar regiunea muntilor Haemus si cea de la sudul Dunarii, despre restul scriind din povestite. Informatiile sale despre asezarea si intinderea triburilor sunt la fel de imprecise. Dintr-o parte a scrierilor sale stim ca getii si dacii sunt triburi surori, dar nu sunt unul si acelasi trib. Ca asezare a lor, getii ar fi fost in sudul Dobrogei, iar dacii – undeva in regiunea Bucurestiului de azi. In acelasi timp, despre zona ulterior ocupata de romani, parte din Ardealul de azi, referirile sunt putine si vorbesc doar despre populatia/triburile ce locuiau acolo, agatarsii. Descrierea modului de viata pe care agatarsii il aveau este sarac si, pe undeva, straniu. Ne spune ca iubeau bijuteriile, mai ales barbatii (ceea ce poate fi real, stiut fiind ca in traditia poporului roman exista inelul ca podoaba masculina) si ca ieseau in evidenta prin coafuri neobisnuite. Asta ar avea o baza, stiut fiind ca motii isi trag numele de la o coafura mai speciala, o coada impletita si stransa ca intr-un mic coc pe o parte. Coafura nu se mai pastreaza azi, dar batranii inca o aveau la inceputul sec. XX. Mai multe, Herodot nu ne spune, pentru ca informatia ca agatarsii isi puneau femeile la comun mi se pare neserioasa. Cat despre Carpati, Herodot nu sufla o vorba ; nici nu pare sa stie ca exista, ceea ce atesta ca el n-a trecut Dunarea. De altfel, el a mai fost intr-o situatie asemanatoare cand le-a povestit tinerilor invatacei despre piramidele egiptene ; nu le vazuse, dar le-a spus ca ele sunt… rotunde.

Asadar, putem accepta ca fiind corecte informatiile generale referitoare la sciti, tracii de la nord si sud de Dunare, caracteristicile lor, obiceiurile si descrierile. General vorbind, teritoriul de azi al Romaniei se impartea in doua : in jumatatea sudica – scitii, in cea nordica – agatarsii. Scitii sunt considerati azi ca fiind doar inruditi cu dacii/getii, dar nici intr-un caz ca fiind stramosii nostril de la sud de Carpati. Ceea ce putem accepta ca informatie este absenta totala a caselor, despre care relateaza Herodot ; tot el spune ca invincibilitatea scititlor in fata persanilor era datorata mobilitatii lor permanente, ceea ce i-a impiedicat pe persani sa-i gaseasca. Se spunea ca scitii locuiau in niste carute, ceea ce le permitea sa se deplaseze continuu, dar mi se pare greu de acceptat ; popor sedentar, nu migrator, scitii aveau locuinte, foarte probabil acele bordeie sapate in pamant care s-au pastrat si ele pana cel putin in anii ’30. Aceasta poate sa fie o explicatie veridica pentru a motiva imposibilitatea persanilor de a-i gasi pe sciti. O alta caracteristica a scitilor si pe care o regasim reeditata de-a lungul istoriei noastre era parjolirea lanurilor in calea invadatorilor si otravirea apelor. Darius a avut ocazia sa se confrunte cu iarna romaneasca, dar si cu absenta totala a proviziilor si a apei. Finalul confruntarii dintre persanii invadatori si sciti a avut loc in conditii avantajoase pentru localnici, iar Darius a fost nevoit sa marcheze daca nu o infrangere militara, macar o campanie dezastruoasa, daca ne gandim cati soldati spune Herodot ca a pierdut din cauza malnutritiei si lipsei de apa. Asadar, Darius « cel venit sa ceara pamant si apa » nu cu dacii s-a confruntat, ci cu scitii. Tot ei i-au trimis celebra sarada : o broasca, o pasare, un soarece si o sageata, Desi interpretarea lui Darius a fost optimista, dar neadevarata, un apropiat al lui a interpretat corect mesajul : « daca nu va veti transforma in broaste si sa va bagati in apa, in pasari – pentru a va pierde in inaltul cerului sau in soareci ca sa intrati sub pamant, atunci nu veti scapa de sagetile noastre », mesaj dovedit ulterior ca fiind corect interpretat astfel.

Istoria noastra oficiala este parcimonioasa. Retine ca fiind real doar ceea ce convine din varii puncte de vedere. Astfel, se prezuma ca dacii si getii sunt sinonime si se extinde aria lor de raspandire in tot spatiul romanesc, si chiar dincolo de el. Aceasta presupune o ignorare paguboasa a celorlalte triburi surori si o deformare a istoriei. Stim ca in sudul Moldovei erau asezati carpii si ca siginii ocupau Oltenia de azi si pana la sud de Belgrad (cel putin) pe coasta Dalmatiei, in sud, iar in nord pana in zona Aradului si Panonia. Hyperboreenii, poporul din nord, este inca neclar unde erau plasati, multe surse indicand nordul tarii noastre si pana in Ucraina de azi, altele – in nordul extrem al continentului, ceea ce este nesigur ; la fel de imprecisa este localizarea bessilor. Inca neexplicata ramane posibilitatea ca micul trib dacic sa fi migrat spre nord in asa masura incat sa fi ocupat integral teritoriul agatarsilor. Asta ar fi insemnat ca tribul, desi cu un teritoriu initial redus, era destul de numeros ca populatie, dar ramane neclar cum ar fi putut ei ocupa un teritoriu pe care scitii, mult mai numerosi si cu o vasta experienta de lupta s-au temut s-o faca ; nici macar nu au avut curajul sa tranziteze teritoriul agatarsilor, chiar daca se refugiau din calea persanilor, asa ca au preferat sa se ascunda in teritoriul ce le apartinea, decat sa dea piept cu fratii lor, inflexibilii agatarsi.  

Ca o observatie pe care si azi o poate face oricine, in Ardeal (mai cu seama la nord de Carpatii Meridionali si in Apuseni) si in Bucovina (de la Piatra Neamt in sus, dar si in Moldova de peste Prut) o caracteristica fizica o reprezinta ochii albastri, parul blond sau rosu, iar in vorbire intalnim acelasi accent si in Tara Motilor, dar si in zona Sucevei. Spre deosebire de jumatatea nordica a tarii, jumatatea sudica are caracteristici complet diferite. Fizic, cei originari din Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei au caracteristica pielea inchisa la culoare pana la neagra, dar diferita de coloratura altor popoare venite de aiurea. Ei au ochii caprui pana la negri si pometi caracteristici, par castaniu pana la negru, de multe ori cret. Dar despre acest subiect voi reveni mai incolo…

Istoricii accepta ca mineritul aurifer la noi a fost inceput de catre agatarsi, cei care ajunsesera la un nivel de virtuozitate in prelucrarea aurului, lucru confirmat si de exporturile de produse finite catre popoarele nordice, dar si de legaturile lor cu fenicienii, ei insisi metalurgi cunoscuti, dar si comercianti vestiti. Printre motivele exportate si adoptate de catre importatori se numara si spirala ca semn al infinitului, motiv arian/indo-european ajuns in peninsula Scandinava intai prin intermediul comertului cu aur. Aceasta ocupatie a agatarsilor este confirmata, intr-un fel, si de catre Herodot, dar si prin descoperirile arheologice ale timpurilor moderne (in mina de aur de la Fizes, jud. Hunedoara a fost gasita o moneda de aur de 20g datand din vremea agatarsilor – inainte de sec. III - II i.Ch.). Acestea fiind zise, ramane nerealista paternitatea atribuita tezaurului de la Pietroasele… Ea ar putea totusi sa stea in picioare daca admitem si noi (popoarele germanice moderne au facut-o deja) ca intre geti si goti este vorba doar despre o transliteratie, altfel ele fiind unul si acelasi popor de baza, cu ramurile sale de est (ostrogotii) si de vest (vizigotii). In Evul Mediu, mai multe lexicoane si lucrari de specialitate atribuie autohtonilor din Romania de azi intemeierea de asezari din Britania, Iberia, Balcani, Grecia, Ungaria etc. Siginii erau un trib tracic despre care nu s-a vorbit prea mult, dar ei au dat primul nume al orasului Belgrad, Sigindunum/Singindunum, dar si orasul Szeged isi trage numele de la ei si la fel se intampla si cu un oras din Romania, Sighisoara, fost Singidava (dupa Ptolemeu si unele lexicoane, dar si Segethusa – dupa altele ; in epoca lexicoanelor, numele orasului era Segeswar); Sighet din Romania are aceeasi origine a numelui. Orase ce-si trag numele de la ei intalnim si in Spania (Segeda – doua orase in Castilia si respectiv in fosta Hispania Baetica, dar si Singilia in sudul extrem al Spaniei), in vechea Galia (Segedunum Rutenorum) si in Britania (Segedunum/Segedinum, in Northumberland, NE Angliei la granita cu Scotia). Care era numitorul comun al acestor localitati ? Istoricii romani accepta ca dupa cucerirea romana zona Apusenilor a beneficiat de niste colonisti dalmati posesori ai unei tehnici mult mai simple de extragere a aurului. Daca extindem aria raspandirii siginilor pe care ii putem considera ca fiind deplasati de catre romani in regiunile unde si-au lasat urmele onomastice asupra localitatilor, vedem ca exceptie facand Serbia si Ungaria de azi unde chiar locuiau, celelalte regiuni aveau importante zacaminte de aur si argint sau exploatari ale altor metale ; este cazul Hispaniei, Britaniei, Galiei, dar si al zonei Sighisoara.

Despre daci si/sau geti s-a tot vorbit uneori cam dupa ureche, dupa parerea mea. Ceea ce nu s-a spus este, cred eu, mai important ; stim cu totii inscriptia gasita pe un vas de bucatarie « Decebalvs per Scorillo », dar traducerea ei imi pare hazardata. De ce ar insemna « Decebal, fiul lui Scorillo » ? Intai, de ce un vas de bucatarie ar fi demn de o inscriptie regala ? Apoi, « per » poate insemna la fel de bine « p(at)er », caz in care Decebal ar fi tatal si nu fiul lui Scorillo. Dar aceste nume sunt ele neaparat ale ilustrului rege dac si al tatalui sau, sau pot fi foarte bine niste nume des uzitate ? In epoca, in cultura cartagineza erau nume celebre ca sonoritate (Hanibal, Hasdrubal, Hamilcar, Magon) dar care erau purtate si de persoane ce nu s-au remarcat prin cine stie ce fapte ; Hasdrubal era si ginerele lui Hamilcar, dar si un frate al lui Hanibal se numea tot asa, dar si un altul, mai tarziu, care n-avea legatura cu familia Barca si la fel Magon – un ilustru agronom, dar si, mai tarziu, un general si navigator cartaginez. Revenind la Decebal, « per » poate semnifica si altceva : « pentru », ceea ce ar insemna ca vasul a fost facut de catre un olar, Decebalus, pentru bucataria unui Scorillo. Daca acceptam zicerea lui Herodot, cum ca tracii detestau scrisul si nu-l cunosteau (nici macar in sensul unei scrieri proprii), inscriptia poate data dintr-o epoca ulterioara cuceririi Sarmi-Segetuzei (si aici radacina Sege/Sigi) de catre romani, de unde si sufixul roman aplicat numelui traco-dac. Daca dorim sa plasam inscriptia in timpul vietii lui Decebal, trebuie sa avem in vedere si alte detalii, cum ar fi : contactele dintre autohtoni si diversele triburi grecesti erau mult mai apropiate decat cele cu romanii sau latinii, dovada si inscriptia de pe colanul apartinand tezaurului de la Pietroasele, tezaur ulterior, se pare, sec. III d.Ch., iar alfabetul « latin » s-a nascut relativ tarziu din combinarea alfabetului feniciano-libico-punic cu alfabetele grecesti in Sardinia, asadar fara vreo legatura cu traco-dacii care au avut o identitate proprie bine stabilita. Stiu ca se vorbeste azi despre tablitele de la Tartaria ca fiind mai vechi decat scrierea de la Ugarit, dar si aici se face o confuzie : la Ugarit a fost descoperit un alfabet, nu o scriere, primul alfabet consonantic cunoscut. Scrieri hieroglifice sau cuneiforme existau si chiar extrem de vechi, in Egipt, China sau Mesopotamia, asa ca putem considera (daca se doreste neaparat) ca si Tartaria se numara printre marile civilizatii ce foloseau ideograme.

Multe sunt omisiunile si inadvertentele referitoare la istoria noastra veche si voi reveni asupra lor mai amanuntit. As vrea sa ridic, totusi, cateva semne de intrebare referitoare la o alta parte de istorie la fel de neclara. De ce Pontul Euxin s-a transformat in Marea Neagra si de ce ? De ce negrul este culoarea care intervine atat de des in istoria si cultura Munteniei/Valahiei ? Ceramica de la Cucuteni are figurine cu siluete ce amintesc de niste trasaturi negroide, daca nu chiar negre, iar la Hamangia sau Marginea ceramica este neagra. Legenda Tarii Romanesti pleaca de la Negru Voda, prima stema a Valahiei infatisa trei capete de negri, iar a doua – doua siluete negroide in pozitie dorsala (foto). Abia apoi apare stema cu un corb (pasare neagra), simbol utilizat si de Iancu de Hunedoara mai tarziu, dar si de catre Basarabi, inaintea lui. De ce corbul a fost preferat ca simbol heraldic, facand sa cada in uitare multa vreme vulturul roman ? Ce cautau negrii in Valahia ? Dar numele de Basarab de unde vine ? Initial, Basarabia, nume ce se extinsese asupra Valahiei si doar mai apoi, in timpul lui Mircea cel Batran se reduce la teritoriul de la nord de Marea Neagra, intre mare si Republica Moldova de azi. « Bessarabia », numele initial, ma duce cu gandul la Arabia, cum mentioneaza numeroase surse din Evul Mediu si cum o spune si Cantul Niebelungilor – « Arabia pontica » sau « Arabia cealalta ». Sa aiba vreo legatura « Bess » cu tribul bessilor, cel despre care stim atat de putine ? Au sau nu legatura bessi-traci cu libienii, avand in vedere ca numele de familie al dinastiei de imparati ai Romei, Severii era Bassianus, ei insisi fiind cu caracteristici semi-negroide si cu parul cret ? Ceramica de Horezu o intalnim si in Ifriquia folosind aceleasi motive, tot asa cum scoartele oltenesti le gasim si in tinutul garamantilor ; modele, materiale, stil de tesatura, culori – toate isi gasesc locul in peisaje culturale atat de diferite si de indepartate. Acelasi talent deosebit al prelucrarii aurului si al metalelor, in general, aceleasi motive si tot acelasi stil in redarea stilizata a vietii. Asemanari sunt multe si frapante, dar si diferentele sunt notabile. Au toate astea legatura cu bass/bess ? Bassarabia si Bassianus ? Oare ?

Poate sa para ca as pune la indoiala originea noastra tracica, dar este doar o impresie. Apartinem unui mare popor, poate nu atat de agrar pe cat vor unii sa-l prezinte si nici atat de pastoral pe cat il ridiculizau ungurii in Evul Mediu. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa credem si sa acceptam fara sa ne punem intrebari cum de dacii si romanii au nascut un popor nou, varianta lansata de Scoala Ardeleana pentru a lupta mai eficient impotriva maghiarizarii fortate, teorie care si azi ocupa o pozitie oficiala, ignorand ca ocupatia romana (nu latina) a durat doar 160 de ani la noi si ca tari ca Grecia sau Britania, dupa ocupatii romane de sute de ani nu au produs asa ceva. Noi nu avem schelete in dulap, asa ca nu suntem in situatia ungurilor, spre exemplu. N-avem problem identitare; tot un mare popor ramanem, tot tracic, doar ca trebuie sa ridicam hotarat coltul covorului si sa scoatem la lumina acele detalii de care n-avem a ne feri si care, pana la urma, ne caracterizeaza ca popor. Nici nemtii, francezii sau spaniolii nu sunt urmasii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui sa fim ? Nemtii sunt germanici, dar poate ca o parte dintre triburile ce au vietuit aici sunt si ele germanice, popoare ce au vietuit si s-au contopit in fiinta nationala a unui popor, al nostru. Spunem ca gepizii erau germanici ; poate… Insa lexicoanele vechi ii mentioneaza cu numele de « getopides »… Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) si vizigotii sai ca erau traci, dar noi negam, desi inca nu ne-am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare (desi o migratie permanenta a existat si in sanul triburilor tracice, dar asta iar omitem sa o spunem. Avem un mai mare prestigiu national daca spunem ca toata Romania de azi era locuita de un singur popor ? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai putin. Triburile erau inrudite, surori, dar asta trebuie sa o spunem cu subiect si predicat si in detaliu. Cine ne va lua in serios cand noi sustinem o teorie care nu sta in picioare nici la o analiza simpla a unui elev de liceu ? Poporul Romei n-a existat, doar un popor latin in jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau traci. Asta nu este o teorie fantezista ; izvoarele antice o confirma. Argonautii au venit dupa lana de aur nu undeva in necunoscut, ci pe malul Pontului Euxin, in teritoriul traco-dacilor, iar legende si poeme ale Antichitatii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o gradina a Raiului. Intre folclor si arheologie, aici trebuie sa ne miscam si sa incepem sa spunem tot adevarul despre noi, nu doar o poveste, o legenda cu iz de scenariu prost, aceea a latinitatii poporului roman. Nu, eu nu cred ca noi suntem latini, ci latinii erau un popor trac, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densusianu. Nu sunt dovezi ? Cum sa nu ?! Trebuie doar sa le acceptam. Incepand cu sec. XIX, cultura romana s-a umplut de dovezi evidentiate in lucrarile unor importanti oameni de cultura romani, dar si straini, iubitori ai culturii noastre. Sa ne aplecam mai atent asupra scrierilor lui N.Densusianu, Hasdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga si sa ne rescriem istoria acolo unde ea este inca neclara. Nu se poate doar sa-i nominalizam pe cei care au lasat lucrari importante in urma lor, dar ceea ce ei au scris sa admitem doar partial. Popoarele germanice moderne (flamanzi, sudezi, danezi etc.) vorbesc despre « originea noastra comuna » - noi despre alte alea… In acelasi timp, berberii au si ei Barsa lor (colina de la care a pornit Cartagina), iar « fota » n-o poarta doar tarancile din Romania, ci si femeile berbere ; iar numele este comun celor doua popoare. Asadar, gasim la nord, dar si la sud, in est, dar si in vest destule elemente comune cu acelea pe care le-am avut sau pe care inca le mai avem, cu acelea care constituie fundamentul marii culturi romane. Ajunge sa ne dorim limpezirea trecutului nostru ; sa ne dorim si sa o si facem.

Read More