Baba Dochia

Este o legenda cunoscuta pretutindeni intre romani, a babei Dochia cu nora-sa. Am vazut-o pana acum culeasa de vreo opt ori si totdeauna absurd redata. Baba trimite pe nora sa – zice povestea – cu o lana neagra sa i-o inalbeasca. Ii mai da apoi sa faca alte doua lucruri cu neputinta. Dar cu ajutorul unui sfant, nora le face. Atunci baba imbraca noua cojoace, pleaca la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbraca rand pe rand cate un cojoc, pana ce ramase in camasasi ingheta de frig.

Toti culegatorii simt in ei puterea de a explica legenda. Zic ei ca Dochia – fie fata, fie tara lui Decebal – ca sfantul care ajuta nurorii e Traian-imparatul si asa mai departe. Pe scurt, ca legenda e o inchipuire a cuceririi Daciei. Fereasca Dumnezeu !

Legenda, cum o vad publicata, e absurda. Explicarea ei – si mai absurd.

Intai. E nefiresc lucrul spus de legenda. Cand e vremea calda pleci mai usor imbracat si, daca esti cuminte, iti iei cu tine o haina pentru vreme mai racoroasa. Cine e nebunul sa se-mbrace cu cojoace cand e vremea calda; iar cand da zapada cu viscol si ger, sa se dezbrace aruncandu-si hainele ? Baba Dochia pleaca imbracata cu noua cojoace pe timp cald, si cand o ajunse gerul isi leapada cojoacele. De ce ? Nu e asa povestea ; e nenatural asa. Povestea cea adevarata spune tocmai dimpotriva: baba, cu cat o razbeste gerul, cu atat se imbraca mai bine, tot luand un cojoc peste altul – si totusi ingheata. Asa stiu eu povestea, nu numai auzita de la mama, ci asa am citit-o ca o spun litvanii, sarbii, bulgarii, rusii, polonii si chiar ungurii.

Al doilea. Povestea nu e romaneasca – vreau sa zic, nu e numai a romanilor – si, dupa cat e dovedit pan-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt asa : baba, rautacioasa, trimite pe nora-sa sa-i faca neagra lana cea alba. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi sa-i toarca fir alb din lana neagra. Iarasi ii ajuta Sf. Petru. Ii da apoi o creanga uscata s-o inverzeasca si s-o infloreasca. I-o aduce. Baba atunci pleaca cu oile, dar da gerul, ea imbraca pe rand noua cojoace si totusi ingheata. Nu e bine sa caute insusi culegatorul a da explicatii legendelor. A explica o legenda e lucru mai greu si cere multa-multa intelepciune si multe cunostinte despre legendele altor popoare. Si mai ales sa nu ne silim sa vedem in oricare legenda pe Traian si pe nepotii lui Romul(us). Noi tot romani ramanem, chiar si daca marturisim ca cutare legenda e sarbeasca ori bulgareasca ; nu e nevoie sa tragem cainele de coada, ca sa scoatem din fiecare legenda un obicei roman ori o traditie romana.

Sa stam la legenda noastra. Adica Dochia. Zor-nevoie sa fie Dacia ? Si de ce ? Pentru ca vorbele astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia ? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sanul cu gheata si nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste simpla povestea asta a Dochiei. Eu n-as admira niciodata o legenda ca asta si mi-as face o idee proasta de poporul care ar spune doua mii de ani o poveste asa de banala si fara nici o licarire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adanca, are un rost uimitor de frumos, si de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de doua mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, daca nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Si tocmai fiindca o spun atatea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia si cu Traian. Ce-or fi avand de impartit ungurii cu Traian ? Legenda Dochiei exista, probabil, si la arabi si la persani si la popoarele de pe langa Gange ; ce-au avut astia cu Traian ? Si inca cum ii de ani inainte de-a fi Traian pe lume…

Legenda « Dochiei » e una dintre cele mai vechi povesti ale lumii, nu a romanilor, si una dintre cele mai vechi pretutindeni cunoscuta. E o poveste solara. Poveştile solare  se ocupă cu fenomenele naturei, cu ploile, cu vînturile, cu schimbările lunei,  cu nourii, fulgerele,  curcubeul,  cu rotirea soarelui, cu  anotimpurile,  cu stelele  etc. Lucrurile  acestea  au  zăpăcit întîi  pe oameni, iar  ei şi le-au  explicat  în chip miraculos.  Ţăranii tot  aşa fac  şi azi.  Cînd se întunecă soarele, îl mînîncă vîrcolacii, cand  tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, cînd se  cutremură pămîntul, se  mişcă peştii pe  care  stă pămîntul, şi  cîte  nenumărate! Toţi ştim lucruri  de acestea măcar cite un leghion  la număr. Ce  sînt San Toderii ? Prorocul  Ilie ? Atanasie al Ciumii ? Moşii? Haralambie  cu  aripi  de foc?  Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Păliile? Ce  sînt  ielele,  vîntoasele, Făt-F·rumos, Ileana  Cosinzeana?  Şi ce  e  în  urmă baba Dochia ? Toate acestea  sînt  întrupări ale fenomenelor  din  natura.

Credeţi că e  întîmpJare că de la Sf. Gheorghe pînă la  Sf. Dumitru e tocmai atîta vreme ca  de  la  Sf.  Dumitru  pînă la Sf.  Gheorghe? Şi că sfîntul Gheorghe  e tanăr şi  omoară balaurul,  iar  Sf. Dumitru e  bătrîn cu barba  albă şi-l ţin ţin închis în  Sîn-Toderii de toamnă? Sf. Gheorghe e tanăr, căci el începe  primăvara, omoară balaurul întunericului  iernii; Sf. Dumitru e bătrîn, căci de la el începe  toamna  cea  cu zăpezi, şi e  închis cum e soarele peste  iarnă. E întîmplare că începutul  primăverii e  tocmai  în  zilele  babei  Dochia?  Că începutul  toamnei  e  tocmai  la Sf. Măria-mică ? Nu. Toate  sînt chibzuite  şi potrivit  aşezate şi au un rost  solar.

Baba  Dochia  reprezintă timpul răutăcios şi vecinic schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel  poate  să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, cîmpia  cu  ierburile, codrii cu  frunzişul etc. Ginerele  poate  să fie, ori să nu  fie, în  poveste el n-are  a face.  Sfîntul Petru  e  soarele.

Restul povestei e acesta: E  iarnă. Pămîntul e  acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lînă albă - cerul  e acoperit  de nouri  negri, ca şi cu o  lînă neagră. Se apropie  de  martie.  Baba  cere nurorii sale să-i facă lîna cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpada, ca să se vadă pămantul care e negru. Nora  (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sfîntul Petru. Acu cere baba: să-i toarcă fir alb din caier  negru. Ce e asta ? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămîie cerul senin, alb (seninul  e înţeles ca alb, contrar negrului ; aşa zice ţăranul : e senin ca laptele). Nora nu poate  face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind  topită şi cerul  înseninat, cere nurorii  să-i înverzească şi să-i înflorească creanga  cea uscată. Sfîntul Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzuirea cîmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin "zilele babei" cu ger, cu viscol (lucru ce se întîmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rînd nouă cojoace. Ce sînt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de  soare : tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe  partea sudului. Aceste treceri  ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de  vreme, vÎnturi şi ploi. Cele nouă cojoace sînt cele 9 zile răutăcioase.

de George Cosbuc

De ce e vorba de o babă? Pentru că babele sînt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce noră sau  fată vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu cîmpiile, la începutul  primăverii, ca o mamă cu fata vitregă, sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia?  La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschide-l : ce sfînt cade pe ziua de 1 martie, ziua întîi a lunei de primăvară? Sfînta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au  aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele  bisericei creştine, desigur  nu s-a[u] gîndit la Dacia şi la Traian şi nici la români, şi n-ar fi zis  doar: haid să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda  babei. Nu. Intîmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele  au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am  luat-o ca "babă" a legendei. Dacă o  chema altfel, baba noastră nu s-ar  fi numit  Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu  Dacia  lui Traian.

Read More

Anul Nou

Toate  popoarele  creştine de pe faţa pămîntului încep anul la 1 ianuarie, adecă la o săptămînă după Crăciun. Turcii şi ovreii şi popoarele păgîne încep anul lor la felurite alte zile ale anului. Lucrul e limpede: fiecare popor  şi-ar putea  începe anul la o anumită zi, care-i place lui, păsîndu-i puţin de ceea  ce fac alte popoare. Ziua de  la care începem a număra un an nou, poate  să fie volnică, precum  volnică ni se pare a noastră a creştinilor. De ce începem  anul la Sf. Vasile, şi nu la Sf. Gheorghe, ori  la Sf. Dumitru, ori la altă sărbătoare mare? Care e pricina că tocmai la mijlocul  iernii  să începem  anul şi nu la mijlocul  verii, la începutul  toamnei, ori altcîndva ? Ce să ştii răspunde la asta ? Iată ce.

Din pricina învîrtirii pămîntului şi-a felului cum stă el în faţa soarelui, nu toate zilele şi toate nopţile de peste an sînt asemenea de lungi. Toţi ştim că iarna sînt zilele mai scurte, iar nopţile foarte lungi şi, dimpotrivă, vara sînt nopţile scurte şi zilele lungi. Nici zilele, nici nopţile nu stau pe loc, ele scad mereu  şi cresc  mereu aşa că tocmai cu cit scade ziua, cu atît creşte noaptea, şi aşa o duc ele  întruna  anul întreg. Sînt ca o balanţă. Abia apucă să stea bine cumpănite, adică noaptea să fie tot aşa de lungă cit ziua, şi iarăşi încep să ciupească una din cealaltă. Astfel se întîmplă că în vreme de un an ziua stă bine cumpănită cu noaptea în două răstimpuri: o dată primăvara, tocmai în ziua celor patruzeci de  mucenici (9 martie) şi o dată toamna, cu trei zile după Sf. Mărie-mare, sau cu trei zile înainte de Ziua Crucii (11 Septembrie). Intr-aceste zile, noaptea e deopotrivă de lungă cu ziua. Aceste răstimpuri se zic echinocţii; unul dintre ele e începutul primăverii, celalalt începutul toamnei. Oamenii, chiar cu mii de ani înaintea noastră, au băgat de seamă acest  lucru. Au mai băgat de  seamă în care răstimp e ziua cea mai lungă şi în care ziua cea mai  scurtă. Cea mai lungă zi e la 9 iunie, adecă la Sîn Toaderul nostru, tocmai cu două săptămîni înainte de Sînziene; iar ziua cea mai scurtă la 9 decembrie, în ziua Sfintei Ana, sau trei zile după Sîn-Nicoară (Sfîntul Nicolae). Aceste două răstimpuri se numesc solstiţii, unul de vară, altul de iarnă; cel dintîi e începutul verii, al doilea al iernii. Avem, aşadar, în  cursul unui an, patru  anotimpuri vrednice de băgat în seamă - patru popasuri ale soarelui - două echinocţii şi două solstiţii, cari răspund la cele patru schimbări de vreme, ale anului: primăvara, vara, toamna şi iarna.

Acum să ne întoarcem la lucrul dintru-nceput. Oamenii , în afacerile lor cu alţi oameni, îŞi numără anii  de la o anumită zi, oricare. D.e. o poliţă pe cinci  ani îşi începe anul de la ziua iscălirii ei, nu de la 1  ianuarie. Dar statul, în afacerile sale cu particularii, ori popoarele în afacerile lor cu alte popoare trebuie să aibă o zi statornică de la care să înceapă anul. Care să fie ziua aceea? Nu poate fi o zi oricare, cum a lăsat-o Dumnezeu; ea trebuie  să aibă un rost, aşa că toţi să o ştie care e. Astfel, oamenii  s-au învoit să înceapă anul de la echinocţiu ori de la vrun solstiţiu, zic s-au învoit, deşi erau siliţi să facă aşa, căci numai aceste patru zile cad deodată pentru toţi, sînt îndeobşte cunoscute  şi  uşor de găsit. Grecii cei vechi şi-au început anul de la solstiţiul de vară (9 iunie), adică din ziua în care începe  soarele să scapete. La început şi romanii îşi începeau anii de la solstiţiul de vară, dar mai tîrziu  au venit la alt gînd şi şi-au început  anii de la echinocţiul de  primăvară (9 martie). Aşa, la ei martie era  întîia lună, aprilie a doua etc. Septembrie a şeptea, octombrie a opta, noiembrie a noua, decembrie a  zecea. De aceea, azi nu se  potrivesc, ca în latineşte, numele lunilor cu numărul lor în  an, căci bunăoară septembrie vrea să zică "luna a şaptea", octombrie "a opta"; la ei, într-adevăr, septembrie era luna a şaptea, la noi însă e a noua, fiindcă incepem anul de la ianuarie, nu de la martie, ca ei.

Alte popoare, cari trăiau pe vremea naşterii lui Christos , şi mai ales germanii, îşi începeau anul de la solstiţiul de iarnă, de la ziua în care soarele începe să se ridice pe cer, şi sărbătbreau începutul  anului cu mare alai, căci ziceau ei "această zi e ziua biruinţei soarelui asupra întunerecului  şi a frigului".

După ce a început să prindă aripi  creştinismul, părinţii bisericii au fost siliţi să stabilească o zi de la care să se înceapă anul. Să-I înceapă de la martie, ca romanii ? Popoarele păgîne nu voiau în ruptul capului să se lepede de obiceiul lor; iar părinţii bisericii, vrînd să încreştineze pe păgîni, au trebuit să le lase neatinse obiceiurile, să le mai treacă cu vederea multe de-ale  lor. Deci, ca să-i poată face mai primitori de creştinism, au hotărît ca anul să înceapă în chipul păgînilor, de la 9  decembrie. Dar totuşi le era oarecum silă de acest lucru: să cadă sărbătoarea creştină deodată cu cea  păgînă. Au găsit o scăpare. Serbările Anului nou la germani ţineau 9 zile : părinţii bisericii au lăsat pe păgîni să-şi serbeze  şi după încreştinare aceste 9 zile, dar a zecea zi să o serbeze ca An nou creştinesc. Şi iată de ce Anul  nou al creştinilor cade a zecea zi după solstiţiul de iarnă, în loc să cadă chiar la solstiţiu.

de George Cosbuc

Read More

Sufletul dupa moarte

Sufletul după moarte

Mortul acum e întins pe laviţă, acoperit cu pânză pe obraz, iar femei despletite îl bocesc la cap. Casa e plină de fum de tămâie şi de fum de lumânări. Oamenii intra în casă şi sărută crucea de pe pieptul mortului ; oamenii ies făcându-şi cruce şi rugându-se pentru sufletul mortului. Pentru bietul suflet !

Ca o rândunică întârziată toamna târziu şi apucată de nopţile cu brumă, aşa se zbate bietul suflet trei zile de-a rândul, cât stă mortul în casă, negăsind astâmpăr şi alinare. El a ieşit din trupul în care a stat închis o viaţă întreagă şi acum rătăceşte singur şi străin pe lume, ca un copil pierdut prin păduri. Îndată ce a ieşit sufletul din trup, în chip de vânt şi luând apoi chip de porumbel nevăzut de ochii omeneşti, el zboară puţin pe deasupra mortului, fâlfâind din aripi. Ţăranii ştiu, şi îndată ce a închis mortul ochii, deschid fereastra ca să aibă pe unde să zboare sufletul. Dar el, orbit de lumină şi neştiind unde se află, dă din colţ în colţ de odaie şi în urmă, se aşează de se odihneşte puţintel, într-un colţ al casei sus, pe lângă grindă. Iar când dă de fereastra deschisă, zboară afară.

Nedumerit, vede acum Sfântul Soare şi cerul lui Dumnezeu şi larga lume cu veşnica frumuseţe a Celui ce toate le-a făcut. Şi aleargă de ici până colo, cu teamă şi cu mirare şi iarăşi se întoarce şi zboară pe lângă casă, speriat de bocetele plângătoare ale femeilor şi, trist şi tot mai trist, începe să-şi aducă aminte cine este şi de unde a ieşit. Se-aşează în urmă pe un capăt de bârnă la chiotorea casei şi şade aşa.

Dar îl chinuieşte setea amar, căci sufletul are, totdeauna după ieşirea din trup, un foc cumplit într-însul. Şi caută apă. Dacă vede o fântână în curte, aleargă ca turturica rămasă singură de soţul ei şi bea apă din găleata plină, ori din oala cu apă curată pusă anume de oamenii casei, care s-au îngrijit să umple de cu bună vreme găleata ori oala neîncepută, ca să aibe sufletul să bea şi să se scalde. Căci după ce bea şi se răcoreşte, sufletul se scaldă în apa aceea. Apoi se întoarce iarăşi lângă casă.

Dar nu ştie bietul suflet că oamenii casei s-au îngrijit să aibă apă nu la fântână, ci mai aproape în calea sufletului, pe fereastră. Aici i-au aşternut o bucată de pânză albă şi pe ea au pus un colac, o oală cu apă curată şi o făclie aprinsă. Şi tot aşa au făcut la capătul mortului, ca să poată bea sufletul apa numaidecât, sufletul însă, în zăpăceala cea dintâi, n-a văzut nici apa de la căpătâiul mortului, nici cea de pe fereastră. O vede şi el mai târziu. Că nici pe chiotoarea casei nu stă mult şi iarăşi dă ocol pe lângă casă, ca fluturele nopţii pe lângă zarea luminii, şi vine şi pe la fereastra deschisă. Şi acolo iarăşi bea apă şi stă pe pânza aşternută, apoi zboară pe deasupra mortului, stă la căpătâiul lui, zboară pe o icoană sfântă dacă este în casă şi de acolo se uită la ce se petrece prin casă.

Şi aşa stă sufletul trei zile pe lângă casă şi în casă, până ce duc mortul la groapă. Atunci zboară şi el pe deasupra cosciugului şi când se fac stările stă şi el, iar când nu se fac Podurile legiuite pentru mort, se întristează şi plânge. El e de faţă şi toate le vede, toate le judecă, veselindu-se când vede că mortul e plâns din inimă curată de ai săi, şi se mâhneşte când rudele şi cunoscuţii mortului uită cele cuvenite morţilor.

Iar după ce toată lumea a plecat din cimitir, sufletul rămas singur şi fără de nimeni pe lume, se aşează pe crucea mormântului şi plânge. Dar dacă a murit omul fără lumânare, sufletul n-are voie să se aşeze nici pe cruce, nici pe nimic, şi-l dor aripele şi nu mai poate şi atunci deznădăjduit zboară sub streaşina bisericii. Dar nici aici n-are loc de stat şi astfel se chinuieşte o zi şi două şi multe zile, alergând fără astâmpăr între cer şi pământ. Şi numai făcliile aprinse în ziua de Rusitori şi lipite de uşile bisericii pentru toţi cei ce-au murit fără lumânare, numai acestea îi dau linişte şi pace şi voie să se aşeze undeva să se odihnească. Dar soarta asta o au numai sufletele celor muriţi departe de-ai lor, în călătorii şi războaie şi ale celor cu moarte de năpraznă. De aceea aprind creştinii la Rusitori lumini pentru sufletele acestea chinuite, iar la Moşii de primăvară şi la cei de toamnă li se răscumpără sufletele şi ale acestora şi ale tuturora prin ulcica plină cu apă curată ori cu vin şi cu lumânări lipite de toarta ulcelei.

Dacă pe câmp ori în pădure vei întâlni om murind şi n-ai lumânare să i-o aprinzi la cap, atunci, în clipa când îşi dă sufletul, să-i pui palmele la gură şi să-i prinzi sufletul în palme – că e vânt – şi închis aşa în palmele tale strânse să-l duci până la biserică şi acolo să-i dai drumul sub streaşina. Căci aşa măcar nu se zbate în largul cerului, fără ţintă şi fără ştire, şi-şi aşteaptă pe lângă biserică lumina lui Dumnezeu pusă într-o făclie de ceară.

Iar după ce s-a făcut noapte, sufletul mortului se ridică de pe cruce şi neştiind încotro să plece prin întunericul nopţii, se întoarce pe drumul ştiut şi vine la casa omului. El şase săptămâni nu poate părăsi lumea asta, ca să se ducă acolo unde se-adună sufletele tuturor ca să plece pe cealaltă lume. Iar aceste şase săptămâni le petrece umblând pe locurile pe unde a umblat până ce-a fost în trup şi-şi aduce aminte de toate câte le-a făcut în viaţă şi de unele se mâhneşte şi de altele se bucură, pentru că acum are putinţă să le vadă toate limpede, prin ochi dumnezeieşti şi judecată sfântă.

În cele dintâi trei nopţi, deci, după înmormântare, el temându-se de întunerecul nopţii vine la casa mortului şi caută să intre în casă şi se izbeşte pe la ferestre şi pe la uşi. Atunci, ca semn că a sosit, pocneşte de sine-şi câte-o icoană în casă. În urmă, el se aşează pe pragul casei unde se află aşternută o bucată de pânză albă, o ulcică cu apă şi mucul rămas din lumânarea ce-a ars pe pieptul mortului, în mână. După trecerea acestor trei nopţi, el se duce în lume şi nu mai vine îndărăt decât la zilele când se fac legiuitele pomene după mort, la şase zile după moarte, ori la două săptămâni. Atunci vine acasă şi gustă câte puţin din toate mâncările şi băuturile şi din când în când mai vine pe puţină vreme şi numai aşa, ca să ia parte la bucuriile şi la durerile celor din casă.

Iar dacă nu i se fac pomenile legiuite şi el vine şi nu află nimic pentru el, atunci ia nisip şi cenuşă în gură şi pleacă mânios şi nu se mai întoarce niciodată pe-acasă, dus fiind pentru totdeauna. Iar după şase săptămâni, când i se fac pomenile el lasă pământul şi – dacă nu e duh rău, ursit să chinuiască lumea ca strigoi – se duce la sorbul pământului şi acolo se adună cu gloata de suflete ce purced prin văzduh spre apele Sâmbetei până la Mărul Sfântului Petru, unde stă Sfânta Marie şi arată cărările cătră Rai şi Iad.

de George Coşbuc

Read More

Calusul

Dimitrie Cantemir despre moldoveni

"...Osebit de jocurile acestea ce obicinuiesc pe la veselii, mai sunt si alte jocuri cu eres, alcatuite cu numar nepotrivit, adica 7, 9, 11. Si jucausii se cheama calusei si se aduna o data intr-un an, se imbraca in haine femeiesti si pun pe cap cununa de pelin impletita si impodobita cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc si, ca sa nu se cunoasca, isi invelesc fata cu panza alba, si in maini poarta sabie goala, ca sa taie cu dansa ori si pe cine ar cuteza sa le descopere fata ; caci puterea aceasta le-a dat-o lor un obicei vechi, asa incat nimeni nu-i poate trage la judecata cand fac vreo ucidere intru acel chip.

Povatuitorul cetei se cheama staret si cel de-al doilea primiceriu si are datorie sa intrebe ce fel de joc pofteste staretul si apoi sa spuie celorlalti in taina, ca sa nu auda norodul numele jocului pana cand nu-l va vedea cu ochii, pentru ca ei au mai mult de o suta de sarituri, si unele asa de potrivite, incat aceia care joaca se pare ca nici nu se ating de pamant, ci se poarta in vazduh. Si cu acest fel de urmari, cu jocuri si sarituri prin toate targurile si satele se petrec acele zece zile dintre praznicul inaltarii si al pogorarii Sfantului Duh. Si intru aceasta vreme nu se culca ei nicaieri, fara numai sub strasinile bisericilor ; si zic ei ca de se vor culca la alt loc ar fi cazniti de strigoaice.

Cand se intalnesc pe drum doua cete de calusei, bat razboaie una cu alta si ceata cea biruita este supusa celeilalte noua ani. Si intamplandu-se sa se omoare vreunul la acest fel de bataie, atunci nu se incape judecata si nici judecatorul nu intreaba pec el ce a facut uciderea. Si cel ce intra intr-o ceata dintr-acestea, trebuie noua ani in tot anul sa se afle adunat dimpreuna, iar intamplandu-se sa nu se arate vreodata, atunci zic ceilalti ca este caznit de duhuri rele si de strigoaice. Si prostimea cea ereticeasca crede cum ca ei au puterea sa goneasca acel fel de boale. Caci ei fac vindecarea intr-acest chip adica : astern la pamant pe cel bolnav si incep a sari ; la o nota anume a cantarii il calca fiestecare de la cap pana la calcaie. Mai pe urma ii zic la urechi niste cuvinte alcatuite de dansii inadins si poruncesc betesugului sa se departeze. Si dupa ce fac ei aceasta de trei ori in trei zile, apoi urmeaza lucrarea care o nadajduiau ei si asa, intr-acest chip cu prea putina osteneala se pot vindeca boalele cele mai grele care se impotrivesc mestesugului doftoresc. Asemenea lucrare are si nadajduirea in farmece."

Read More

Despre lene si superstitie

Ce poti sa vorbesti despre zilele saptamanii ? Ca sunt sapte, si ca le cheama asa si asa, ca intr-una nu e bine sa torci, intr-alta sa speli, intr-alta sa framanti (tot lucruri femeiesti, saracele femei !) ca una te apara de foc, alta de boli, alta de traznet ?

Iata, chiar de n-ai avea alta de vorbit, ti-ar ajunge si-ar si intrece sa vorbesti cu de-amanuntul chiar numai despre cele ce le-am insirat. Iar femeilor lesne-crezatoare si mai ales celor lenese, atata le trebuie, s-auda ca in cutare sat a orbit vreo Sanda ori vreo Manda pentru ca a prins cu acul intr-o Vineri o spartura in camasa copilului, ori ca Sitei i-a cazut vitelul in put pentru ca n-a tinut Joile ! Atata le trebuie, ca sa jure pe Sfantul Haralambie, cel cu aripi de foc, si pe marele Trofim, care face-n Rai caldari pentru Gheena, sa nu mai puie mana pe ac Vinerea, nici pe sita – Miercurea, nici pe matura Joia, nici pe fus Martea, nici pe pieptene Sambata, fereasca Dumnezeu ! Cum sa faca biata femeie una ca asta ? Da’ n-are barbat, n-are copii, n-are catel ori purcel pe langa casa, ca sa li se traga raul din negrija ei ? Ma mir numai ca femeile care se jura ca n-au sa puie mana pe ac, pe sita ori pe fus, intr-o anumita zi, nu s-apuca sa jure, cele de la oras ca in cutare zi n-au sa puie mana pe suliman, iar cele de la sat ca n-au sa puie mana pe clondirul cu tuica !

Bat-o Dumnezeu de munca ! Nu poti tu, crestine, nici cu gandul sa gandesti, cata pacoste e pe-o femeie ! Ar vrea sa munceasca si n-are cand, ca in fiecare zi e “legat” cate un lucru cu “legatura mare”, iar cu legatura mica sunt legate mai toate. Singura biata Duminica e zi cu ingaduiala. Vinerea n-ai putut carpi ceva la haine, ca e cu primejdie, nici Sambata n-ai putut sa te speli si sa te lai pe cap, ca « scormonesti mortii din somn », dar Duminica, de… mai cosi ici-colo, caci Dumnezeu doar stie ca ai copii si trebuie sa le carpesti petecile, si te iarta ; si te speli si te lai si te piepteni, binenteles, pe vremea cand e popa la biserica – dar cand vrei ? ca dupa sfanta slujba trebuie sa fii gata la carciuma ca se-aduna crestinii si-ncepe hora.

Lunea e capul saptamanii. Nu e bine sa dai nimic din casa, ca e pocinog si-ai sa dai saptamana intreaga. Nu e bine sa lucrezi nimic afara din casa. Nici sa sapi, nici sa seceri, nici sa aduni fan, nici macar sa aduni surcele. Vai de mine ! nu stii ca Lunea e rea de apa ? Aduce ploaie si inecuri si de lucrezi Lunea nu-ti mai creste parul, de esti fata, si-ti cade de esti nevasta. Nu stii ca Tudora, fata, lucra Lunea si-ai vazut cum i-a plouat la nunta, de n-a fost nici hora, nici veselie, nici nimic. Degeaba i-a fost plansul si necazul. Si-apoi ce sa mai lucrezi Lunea ? Nu esti destul de obosita de hora de ieri si nu ti-e capul ca oala sparta de puiul de chef ce s-a incins cu basamac la carciuma ? Las’ ca e mare saptamana, este vreme de lucrat…

Martea nu e bine de plecat la drum, nici sa iesi la camp, ca e rea de boli si de lupi. Sa ma fi taiat, eu n-as fi crezut ca vine Martzolea si ia mintea si glasul nevestelor care torc Martea. Te pui cu necuratul ? Ba si Muma-Padurii se tine de tine, si Dragaica, ba te umfla Rusaliile si ramai oloaga. Bata-te pustia, furca ! Da’ sa nu vezi fir de ata in viata ta si sa n-ai camasa cu ce te-mbraca cand vei muri, si mana pe furca sa n-o pui Martea.

Sa traiesti, cinstita Miercuri, ca esti zi mare si mijloc de saptamana, si esti zi curata ca de aceea este Miercurea sfanta-vaduva curata. Cine-o pune mana pe sita sa cearna, focul lui Dumnezeu pe capul ei. Si bube pe cap, albe ca taratele ce raman in sita si junghiuri prin cruce si sa n-aiba astampar ca faina cand o cerni si framantata sa fie de necazuri si de rele ca aluatul din albie cand il framanti. Nu e bine Miercurea nici sa bati porumb, nici s-alegi fasole ca s-o pui la foc, nici sa speli haine, nici sa intinzi panza la soare, ca toate asa ti se-ntampla, cum le faci, pe semnul lucrarii, si batuta ai sa fii de draci in Gheena ca porumbul in saci si intinsa pe carbuni aprinsi ca panza la soare si zolita in caznele iadului ca o camas ape care o zolesti in maini ca sa scoti murdaria, si cum storci camasa uda invartind-o sul, asa te-or stoarce balaurii din ceea lume intre maini !

Joia e zi legata. Cine fierbe camasi ori face lesie Joia, ori cine pune closca ori ia ouale din cuibar, vai de ea si de satul ei ! Ca peste capul ei aduce junghiuri si sagetaturi, iar peste sat – piatra cat nucile, si traznete si fulgere ! Cine se spala Joia isi aduce boala in oase si urat in casa. Numai cheful e bun Joia, si petitul si logodnele si nuntile si ospetele. Cine-o stie altfel, s-o spuie, si cine-o zice ca n-am dreptate – sa dea Joimarita peste el !

O, d-apoi Vinerea ! Sfanta sfintelor si ziua luminilor. Vinerea nu e bine sa lucrezi nimic pe sfanta lume, ca toate relele din lume stau in mana Sfintei Vineri. Cine coase – isi coase gura, cine toarce – isi intoarce matele, cine tese isi scoate singura ochii pe ceea lume ; ei, dar astea sunt nimicuri ! Cine sparge oua Vinerea -  face culcus moroilor in casa ei ; cine-si taie unghiile – isi pune spini pe drumul pe care-o merge desculta la judet ; cine se spala pe maini – n-are parte de coliva, iar cine atata focul – isi atata flacara de sub cazanul in care va fierbe ea in Iad. Mai poftim, daca esti femeie cuminte, de lucreaza !

Sambata e ziua mortilor. Cine matura prin casa, cine asterne patul, cine aduce apa – ii supara pe morti, caci ei cred ca le stai cu matura de paza, sa-i alungi si ca nu le dai voie sa se odihneasca in casa ta si in patul tau. Sa nu te puie Dumnezeu sa pleci la drum Sambata, ca si Martea, caci intr-aceste doua zile a fost urzeala lumii : Martea s-a pornit lumea si Sambata s-a incheiat, si e rau sa te pui cu Dumnezeu la intrecere. Moarte de naprazna iti vine, daca te apuci sa cosi camasa Sambata ! Nu e bine Sambata sa porti camasa cu gura la piept, ci numai intoarsa cu gura la spate. De cinstit e bine sa te cinstesti Sambata, ca de bei ceva, bei pentru sufletul mortilor, incolo

              

             Sambata de-o lucra moasa,

             Oi lucra si eu si nasa.

Asa e cu poznasele astea de zile… Ai lucra si n-ai cand. Lunea nu e bine sa umbli cu sapa si cu secera, Martea cu fusul si cu furca, Miercurea cu sita, Joia cu albia de spalat, Sambata cu matura, iar Vinerea cu nimic. Dar doua lucruri sa le tineti minte de la mine : nu e bine sa cosi si sa te speli. Lunea, ca de esti fata iti ploua la nunta, de esti nevasta iti moare barbatul. Martea, ca de esti fata nu-ti creste parul, de esti nevasta iti cade. Miercurea de esti fata, ramai nemaritata, de esti nevasta ramai vaduva. Joia, de esti fata te ia unul urat, de esti nevasta – iti ingropi norocul. Vinerea, ori de esti fata ori nevasta, te poceste Sfanta Vineri, iar Sambata, de esti fata o sa te deoache, de esti nevasta ai sa nasti copii morti. Duminica nu e rea de lucrat, ca n-are nici o putere, dar vorba aia : de-o lucra popa, oi lucra si eu…

Si asa… Acum, ca femeile noastre cele harnice nu pun mana pe ac nici intr-o zi a saptamanii, nu e lucru mare. Si bine fac… Las’ sa coasa calicele si cele ce vreau s-o pat ape ceea lume ! De ! Parca nu pot copiii pana sunt mici sa umble pe uliti dupa vorba cantecului « imbracati si invescuti, cum din mame-au fost nascuti », iar celor mari si barbatului si tie, cinstito gospodareaso, nu va puteti cumpara de-a gata cusut tot ce va trebuie, din oras ? Iar daca se rupe camasa, ce sa umbli cu acul, poart-o rupta, mai incinge-o cu curmei si-o lega cu sfori de tei.

Si cu spalatul tot asa… Lunea nu te speli, Martea nu, si asa cate zile mai are saptamana. Da’ ce ? Dumnezeu a dat apa pentru alte cele, sa poarte morile de apa, sa rupa malurile si sa faca noroi peu lite… Alti oameni zic ca a dat-o Dumnezeu si ca sa ne spalam cu ea si s-o bem… Iarta-le, Doamne ! Dar atunci tuica si basamacul de ce le-ai dat ???

de George Cosbuc

Read More

Martisorul

Dintre simbolurile soarelui, cel mai des intrebuintat este banul de argint. Cei ce înlocuiesc banul alb cu unul galben de aur o fac din mîndrie si din nestiinta, ca nu e totuna a afuma cu tamie în ori cu usturoi. Banul alb închipuieşte soarele primaverii pe care toate popoarele si-l închipuie alb, cu cai albi, cu haine albe, cu arme albe, caci albul este al biruitorilor. Soarele verii, cînd e în toata puterea sa, e rosu, iar al iernii e închipuit galben, ba chiar negru. Cu toate ca metalul Soarelui e aurul, iar argintul al Lunii, obiceiul a facut  ca simbolul soarelui primăverii sa fie un ban de argint, numai din pricină ca trebuie sa fie alb. Lucrul trebuie sa-l intelegi asa ca nu banul intr- adevăr e simbol al soarelui, ci bucăţica rotunda de argint, un semn, o marturie de botez, un martisor, pe care îl puteti înlocui asa de lesne cu un ban.

Iata, tocmai martisorul de la luna babei Dochia este cel mai cunoscut simbol al soarelui. La orase e o sminteală mare a rostului ce-l are ca facem din aur ori din tinichea galbena, cand el trebuie fie numai alb de argint, si mai ales ca-i dam forma de inimă, de carte, de floare, de porc si de alt animal, cînd el trebuie fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume si sunt înşelătorii si ale pungii, si ale tradiţiilor. Pe la tara, pe unde n-au ajuns negustorii de martisoare sa fure ochii oamenilor cu sclipiturile lor de tinichea taiata în chip de purcei, mărţişorul nu se face altfel decat dintr-un ban de argint.

Mărţişorul se leagă cu un fir rosu - care insusi este un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui - ori la mană, ori la gat. Poporul nostru de pretutindeni îl cunoaşte si-l tine în mare cinste, desi acum nu-l mai poartă decît copiii, fetele si numai numai rar nevestele si flăcăii , fiindca el e crezut ca aducător de frumuseţe si de iubire. Mărţişorul se leaga ori Înainte de răsărirea soarelui, ori mai bine deodata cu roşirea , si scopul purtării lui este aduci o je:rftă soarelui, purtîndu-i cu tine chipul, cam cu acelasi rost cum purtam noi o cruce ori 'llIl chip al lui Christos în san. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci .binevoitor sa-ţi dea ce-i sta în putere, mai întîi frumusete ca a lui, apoi veselie si ănătate, cinste, iubire, nevoie si curatie de suflet. Taranii zic ca pun copiilor mărţişoare ca fie curaţi ca argintul nu-i scuture frigurile, ceea ce e adevărat dar cu mult mai limpede isi spun gîndul fetele care zic că-l poartă ca nu le arda soarele. Fireste că sta în puterea soarelui să le inegreasca fata, de aceea, cine poartă martisoare nu mai e pîrlit de soare; cine nu le poartă are să se ofilească, deci fetele trebuie poarte dacă vreau sa fie albe la fata. Poporul mai stie inca bine ca în purtarea martisorului este o adorare a soarelui, caci el crede ca trebuie purtat ca lucru sfant, nu asa ca podoabă , ori ca jucărie. Cine nu poate face aşa , ori cine uita ca poarta martisor, acela e mai rau în ochii soarelui decît unul care nu-l poartă deloc. Si mai departe, cînd lapezi ori arunci mărţişorul, sa nu te vada soarele, ca e păcat si-l superi, încît te pîrleşte peste vară.

Marţişorul se poartă de la baba Dochia - întîi martie, ziua care începe primavara – pana ce se arata neclintitele si neîndoioasele semne ale biruintei primăverii, adica dupa locuri si traditii, pana ce aude cucul cantand, pana ce înfloresc trandafirii, ori păduceii , ori cireşii , ori pană ce vin berzele ori rîndunelele, pana ce auzi tunand si asa altele. Atunci ori îl leaga de vreun trandafir, de vreun pom înflorat, ori îl arunca dupa cuc si dupa barză , ori il arunca pe apa - iar asta mi se pare la noi, romanii, cea mai cu rost lucrare - ori îl cheltuiesc ca pe orice ban. Pe lîngă această credinţă îndeobşte ştiută, mai sunt şi altele locale, tălmăciri mai mult ori mai puţin intelepte ale amanuntelor legate de martisor.


de George Cosbuc

Read More

Nimic nu e nou sub Soare...

In aroganta sa, Europa ignora tot ceea ce a contribuit la evolutia ei de azi. Candva, acum 15.000 de ani, in Africa aparea civilizatia in sensul modern al cuvantului. Pentru ca trebuia sa poarte un nume, arhologii i-au spus “civilizatia capsiana” (de la Capsa, numele roman al actualului oras Gafsa, din sud-sud-estul Tunisiei). Se hraneau cu melci, vanat si oua de strut, cunosteau focul si isi facusera asezari mai mult sau mai putin sedentare. Cu timpul, civilizatia capsiana e erupt in directiile nord si est-vest. Omul primitiv al acelor timpuri a evoluat si a descoperit manifestarile artistice care azi sunt marturii exceptionale ale vietii cotidiene ale primilor oameni. Cele mai importante centre «culturale » sunt azi in Libia (muntii Akakkus) si in Algeria (Tassili N’Ajjer), dar si in sudul tunisian in cateva locuri. Artistii din neolitic au facut dovada unei precizii extraordinare. Astfel, ei au lasat pe peretii pesterilor siluete umane stilizate sau nu, desene ale animalelor domesticite, dar si ale celor pe care le vanau.

Oamenii primitivi nu erau goi sau imbracati in piei grosolane ale animalelor vanate, asa cum am putea sa credem, ci aveau un port bine stabilit, in functie de regiune si de tribul din care faceau parte. In general, barbatii aveau pantaloni de in, tunica scurta sau lunga, in functie de anotimp, curea peste tunica si cojoc din blana animalelor vanate, atunci cand vremea o cerea. Femeile erau imbracate in rochii lungi, centura si o haina pe deasupra, deasemenea din blana, purtau coliere, cercei si bratari. Pe cap aveau caciuli, barbatii si un soi de bonete – femeile. Vanatorii erau echipati cu arcuri cu sageti, sulite si prastii. Dupa cum vedem, acum 7-15.000 de ani lumea nu era mult diferita sau macar nu atat de diferita cat ne gandim noi.

Picturile rupestre, unele de o frumusete exceptionala, chiar in marime naturala de multe ori, reprezinta atat animalele de pe langa casa omului (vite - unele disparute ca rasa, oi, caini etc.), dar si animale salbatice, multe dintre ele disparute din Africa de Nord (lei, pantere, girafe, elefanti etc.). Atat vanatoarea necontrolata de-a lungul mileniilor, cat si importantele schimbari ale climei au dus la extinctia speciilor ; ultimul leu nord-african a fost vanat in 1923, celelalte fiind déjà disparute in acel moment. Desertul a avansat continuu de la aparitia lui, iar acest avans se vede si azi. Desertul isi continua cucerirea terenului si un exemplu este oaza din Tassili N’Ajjer : in 1987 mai existau cativa palmieri, azi nemaifiind nici macar urme care sa aminteasca de existenta vegetatiei in acel masiv muntos.

Dupa episodul asezarilor umane ale civilizatiei capsiene a urmat impartirea tribala a populatiei, impartire ce poate fi vazuta la nivel subliminal sau constient si azi. Una dintre cele mai importante civilizatii desprinse din cea capsiana a fost cea a garamantilor (« oamenii oraselor », ne spune Herodot). Ei au construit acele « ksar » pe care le putem vedea si azi in sudul tunisian si cel libian. Herodot n-a lasat marturii privind vechimea acelor orase, dar ne asigura ca ele fusesera construite cu multa vreme inainte de calatoria lui in zona. Un « ksar » este o asezare fortificata cu mai multe nivele  (intre doua si sase etaje), cu piete publice in interiorul ei si cu locuinte propriu-zise individuale pentru fiecare familie si avand aceeasi alcatuire ca si apartamentele moderne. Reteta materialelor folosite ca liant s-a pierdut, dar rezistenta lor a fost verificata in timp. Am avut ocazia sa vad un apartament din Ksar Haddada, unul din locurile unde s-a turnat « Star Wars ». Am urcat scara zidita exterioara si am ajuns in holul de la intrare dotat si cu un pat pentru cel care statea de paza. In fata, in mod evident, este bucataria, in stanga – « sufrageria » sau camera unde se servea masa, iar din aceasta sufragerie se intra in doua dormitoare. Ksar Haddada nu mai este locuit, dar alte « ksour » (pluralul lui « ksar ») inca sunt locuite, azi fiind dotate si cu energie electrica si apa.

In nordul regiunii garamantilor (azi – Tataouine) se afla Matmata, regiunea « trogloditilor » (denumire improprie a celor care locuiau in case sapate in piatra). Marele merit al acestei zone este ca a dat numele continentului – Africa. Herodot aminteste de aceste case stranii, numite de locuitori « ifri ». Pornind de la numele berber al caselor, acesta numeste toata regiunea Ifriquia, nume schimbat mai tarziu de romani in Africa, pentru ca mai apoi numele sa se extinda la intreg continentul.  (va urma)

Read More

Un ultim apel catre lichele

E trist sa constati ca unii oameni nu au o corecta perceptie a realitatii  inconjuratoare. Foarte multi nu traiesc in simbioza cu restul, ci parazitar si izolati, imaginandu-si ca izolarea lor e o lume in sine. Tendinta lor e sa se supra-evalueze si sa se considere astfel de neatins. Realitatea bate filmul, deci si filmul lor… Natura umana e foarte diversa ; unii sunt intoleranti, altii – iertatori, altii – amandoua, in functie de situatie. Se spune, si asa e, ca-i poti prosti pe unii mereu, pe toti cateodata, dar nu-i poti prosti pe toti mereu. Cand cineva greseste si vezi ca a gresit, prima reactie e de furie, uneori necontrolata, dar apoi intervine educatia ; si religia, ca parte a educatiei. Devii iertator, ca si tu ai si vei avea greselile tale, asa ca le dai de inteles ca-ti doresti aplanarea unui conflict, real sau potential si ca asta e prima ta optiune inainte de a trece la abordarea dura. Aproape mereu preopinentul ori te ia de prost (din nou), ori se intepeneste in negationism ; neaga tot, el n-a facut nimic reprobabil, se simte cu constiinta usoara etc.

Majoritatea faptelor cu incarcatura negativa sfarsesc prin a fi pedepsite. Asta are la origini o cauza stupida : vanitatea. Oare de ce atunci cand cineva greseste, uneori grav, n-are puterea de a-si asuma faptele ? De ce cand e descoperit ca a umblat cu cioara vopsita spunand ca-i papagal nu vrea sa se elibereze de pacatul comis ? De partea cealalta este iertarea, este intelegerea… Cei mai multi culpabili prefera sa nege chiar si evidenta, starnind « pagubasului » reactii vindicative. De multe ori vrem sa iertam o vina asumata si de si mai multe ori reusim, noi ca oameni, sa ne (re)pozitionam si sa apelam la rezolvarile dureroase ale unei probleme. E pacat, dar majoritatea celor vinovati asta isi doresc prin atitudinea lor sfidatoare si deloc pigmentata cu regrete.

Sunt momente in viata in care o greseala ridicola iti poate influenta negativ toata viata. Interesul tau ar trebui sa fie conservarea situatiei actuale si evolutia spre una superioara, dar nu… Nu poti accepta ca ai facut o… nefacuta, nu te poti confesa, elibera, usura ; si rezultatele nu intarzie sa apara. Sa nu poti, oare, constientiza ca uneori te poti pune cu cine nu trebuie ? Da, e greu sa accepti ca preopinentul e mai inteligent si, uneori, mai puternic decat tine, asadar iti spui « nu ma « face » el pe mine »… Si iata ca viata arata contrariul… Ce vei face ? Ai vrut o viata frumoasa, o pozitie sociala si un mediu superior celui din care provii. Aproape ai atins aceste deziderate, dar naravul te-a impins la prostii. Nu te-ai putut abtine din cauza naturii tale prapadite ? Nu-i bai… Dar stii tu oare ca pentru o prostie oarecare poti plati greu ? Poate ca stii, pate ca nu… Pari mereu dispus sa verifici daca te poti « strecura » ; « oare acum voi putea iesi basma curata ? ». Si astfel te duci… Arunci tot ceea ce ai construit doar pentru ca nu poti si nu vrei sa-ti asumi faptele. Cand dai de cineva inflexibil pentru ca i-ai respins mana intinsa, abia atunci ti se strecoara  in suflet regretul ; ai vrea sa revii, sa ceri iertare si sa fii iertat, uneori chiar o faci… Inutil, de data asta. « Mai lung imi pare drumul, acum la-ntors acasa… ». Oare de ce le place oamenilor sa sufere ? De ce vor ei sa starneasca tot ce e mai dur in fiinta aproapelui lor ? Va ramane de neinteles pentru mine… Sa nu preferam vreodata intoleranta ; iertarea e mai buna. Da, « prietene », ai fost ticalos, ai fost o lichea si n-are rost sa te mint. Dar sta in puterea ta sa schimbi ceva. Vei schimba, oare ? Desigur, nu ; natura ta si poate o mostenire genetica pacatoasa te impiedica. Ar trebui sa-mi pese ? Poate, dar poate nu… Oricum, nu mai mult decat iti pasa tie. Ti-ai inceput gresit drumul. Vrei binele, dar il vrei uzand de ticalosii, poate si de o natura perversa. Nu vei reusi, iar asta ti-o pot spune clar. Nu vei reusi sa atingi ceea ce ti-ai propus decat caindu-te sincer intr-un caz particular. Stiu, n-o vei face si atunci vei suporta absolut toate consecintele. Apoi ii vei acuza de intoleranta, incapatanare si, poate, rautate pe cei care i-ai supus ticalosiilor tale si care azi iti intorc cu supra de masura « beneficiile » ; sau iertarea… Te vei juca in continuare ? Nu. De data asta cartile le face altcineva. Tu esti exclus de la masa de joc, « prietene »… Ia-ti un pic de timp si reflecteaza o zi si o noapte, apoi te vei decide si-ti vei continua sau nu drumul inceput.

Read More

Nostalgii de primavara

A venit primavara. In Tunisia a venit mai repede si mai brusc, acasa mai timid, dar primele semne sunt vizibile. Imi vine in minte primavara in Apuseni si dorul devine tot mai greu de suportat. Nu cred ca exista un loc mai frumos pe lume decat acela pe care-l stiu de cand am facut ochi : Stoeneasa. Aproape nimeni n-a auzit de acest sat pierdut in salbaticia muntilor, dar asta nu-i stirbeste cu nimic frumusetea absolut speciala.

Din punct de vedere istoric, neinsemnatul sat are o istorie importanta, cu toate ca ramane necunoscuta chiar si locuitorilor lui. Fondat in 1437 ca posesiune anonima (Keusd), Stoeneasa cunoaste mai multe schimbari de nume, in functie si de proprietarii lui. In 1505 se numea Kewesfalwa, ca proprietate a unui oarecare colonel Csanki, la 1760-1762 – Sztojenasza, iar la 1854 – Sztojenyasza. Satul este nominalizat in arhivele imperiale ca fiind printre primele asezari care s-au alaturat Rascoalei lui Horea, Closca si Crisan, dar si printre ultimele ce au fost determinate sa renunte la tulburarile contra stapanirii, dupa ce capii rascoalei au fost executati. Din centrul Tarii Motilor si-au gasit refugiul aici o parte a familiei Avram, cei care au dat Rascoalei trei "capitani de oaste". S-au ascuns in satul unde pare ca nu se intampla nimic fugind de potera imperialilor si aici au ramas. Ceilalti Avramesti au ramas in vatra de origine si ni l-au dat pe gloriosul Iancu, "craisorul muntilor". Dar istoria e istorie…

Spuneam ca nicaieri nu intalnesti peisajele pe care le poti vedea la  Stoeneasa si in imprejurimi ; e absolut adevarat. Nicaieri sublimul nu este mai bine exprimat, niciunde in alta parte padurea, muntele si vaile nu te pot coplesi la fel. Prima senzatie pe care mi-o amintesc din copilarie este privelistea asupra depresiunii de la Craciunesti, satul alaturat. Atunci aproape am auzit « muzica » locului, am simtit, asa copil cum eram, frumusetea fara seaman a peisajului. “Muzica” asta m-a insotit mereu pe oriunde as fi fost si ma insoteste si azi, pana in Africa; o “aud” cu urechile sufletului, o ascult cu inima. De langa crucea de hotar sculptata la comanda unui stramos se vede valea… Jur-imprejur e padurea la o altitudine de numai 800m, iar norii coboara pana pe crestetul copacilor ; deasupra e soarele, la 200m – « jgheabul » unde vin iarna caprioarele cautand fanul verii, iar in vale… in vale e "muzica"… Mai intr-o parte e copacul traznit si innegrit candva de un fulger si alaturi un altul ce a fost ales de viespi pentru a-si face aici stupul lor atarnand. Peste tot la marginea padurii sunt fanete intinse ce-si asteapta coasa, dar si locuri ce asteapta ploaia pentru a scoate la iveala buretii si celelalte ciuperci pe care atat de febril le cautam candva. In iarba, cosasii, greierii si licuricii au « muzica » lor, iar uneori vezi trecand repede, "preocupati", niste iepuri de padure.

Satul e mic, dar are animatia lui, nu mereu sesizabila de catre un ochi mai putin dedat. Sa mergi pe langa paraul ce traverseaza de-a lungul asezarea, sa te opresti putin langa « beserica » mereu descuiata si sa-ti continui drumul prin padure. Pe dreapta se face un drumeag ce poate nu-l observi, dar el duce chiar la izvorul cu apa cristalina ce iese direct din stanca. Sa bei din el, ca ti-o fi sete si nimeni n-are sa te retina. Nu departe o sa vezi si cea mai veche casa din sat, cea care s-a mai pastrat in picioare, datand de la 1826, cu o arhitectura pur romaneasca, o casa ce ar merita inclusa in Patrimoniul national ; dar cine sa stie ca ea exista in satul acela uitat de timp ? Fiecare nuc, cu nucile lui cu coaja subtire, tocmai bune de spart cu mainile goale, fiecare prun, cu prunele lui brumarii si fiecare mars au par, toate sunt elemente ale acestui imens si sublim puzzle care e satul romanesc.

Dar satul Stoeneasa trage sa moara… Nu ca asezare, ci doar ca locuire. Prin disparitia satenilor si continua inlocuire a lor cu oamenii oraselor ce-si cumpara aici case de vacanta, satul va deveni o mini statiune de weekend si de vacanta. Peisajele vor ramane aceleasi care mi-au marcat copilaria, dar atmosfera bucolica de atunci dispare incet-incet, odata cu batranii satului. Chiar si asa, Stoeneasa va ramane o atractie pentru cunoscatori, pentru iubitorii de liniste si armonie, un loc pe care daca-l vezi o singura data – vei reveni. Chiar si daca nu poti reveni, frumusetea locului iti va ramane in suflet si de fiecare data cand vei vedea un peisaj, inconstient il vei compara cu Stoeneasa si-ti vei spune : "n-are seaman… ".

Read More