"Ultimul ecou" de Luminita Amarie

Ce răzbunat e cerul ăsta gri,

Iar tu cum taci și-mi hărțuiești dureri.
În veci poeme nu-ți voi mai cârpi,
Te voi lăsa pe tine cu tăceri.

Ce istoviți se plimbă pe poteci,
Doar îngeri goi cu aripi de-mprumut.
Puteam să nu te vreau știind că pleci,
Acum la gura nopții beau năut.

Cât vinețiu pe chipuri ce-ntâlnesc,
Plâng coșcoviți luceferi în gunoi.
Iar anii noștri trec, se risipesc,
Ne dăruim himerelor de sloi.

Bătrâni cu slavă parcă în priviri,
Întineresc văzânduse-n altar.
Doar ei mai poartă veșnicia-n firi,
Lucru văzut apoi doar de-un gropar.

Ce amăgiți se nasc în sere prunci,
C-o mamă și un tată virtual.
Și sfinții se uimesc și își dau brânci,
Văzând nevrednicia-n ritual.

Un cerșetor privește plictisit,
Știind că toată munca e-n zadar - 
Degeaba vile-n aur ne-am clădit,
Când sufletul ni-i negru și ogar.

Ce scandalos se știe azi "trăi"!
Ducând doar jertfă - carne - la guvern.
Și demonii în prin iad dau a codi,
Temând îngrămădeală în infern.

Ne cresc copii într-un regim sărac,
Lipsit de taine și de-nvățături.
În van ne este orișice zabrac,
Și ne purtăm ca niște acrituri.

E trist, e trist, mi-e trist of, oameni buni!
Ce surogați suntem și toți pierduți,
Și am uitat de vatră și străbuni.
Suntem săraci minciunilor vânduți!

Bolnavi, murdari de-atâtea-nsinuări,
Ca niște sclavi cerșind ultima zi.
Ne facem din iluzii alte țări,
Visând la împlinirea de-a trăi.

Ce îmbâcsit e cerul între noi,
Te duci și tu, te pierd în efemer,
Rămân în urmă îngeri triști și goi
Și-o lume cotropită-ntr-un ungher.