"Balada clopotarului din stele" de Radu Gyr

 A plecat moţul cu gloata.

Pumnii-s tari şi paşii grei,

parcă toată Detunata

l-a-mbrăcat în piatra ei.

A plecat moţul la ţară

şi tot vine-n drumul lui,

nu fărină ca să ceară

şi nici milă nimănui.

A plecat moţul şi mere

şi tot creşte la răscruci,

nu cu cercuri şi ciubere,

ci cu furci şi cu măciuci.

Nu cerşind din poartă-n poartă,

nici flămând din loc în loc,

ci cu umblet ce nu iartă

în cumplite-opinci de foc.

Ziua tânără se scoală

mai devreme, dinadins

să se-mbete de răscoală

ca de-un crâncen vin aprins.

Nici Bihorului nu-i lene,

Dacă pleacă munţii toţi.

Tună gloatele crişene

şi Zarandul, lângă Moţi.

Răzmeriţa nesătulă

calcă zarea până-n fund,

cu ţuguie de căciulă

împlântate-n cerul scund.

Şi cum tot coboară ţara

când din stânci, când din copaci,

veacul dă-n genunchi, ca fiara

încolţită de gonaci.

Şi cum smulge crunta apă

putregai de răgălii,

strâmbătăţi răscoapte crapă

până jos în temelii.

Roşu taur de jăratic

cu văpăi pe bot,

soarele, zvâcnind sălbatic,

trece râu-not.

Fulgeră iconostasul

serii de mărgean.

Piatra tremură sub pasul

gloatei lui Crişan.

Sângerând cumplit de soare

pe tăişuri reci,

coase lucii şi topoare

spinteca poteci.

Înflorită-n noi veşminte,

printre meri şi pruni,

iese Târnova-nainte

tinerei furtuni.

Popa-n drum înalţă cruce

spre sărut sfios.

Ca o lacrimă straluce

trupul lui Christos.

-Domnul să te aibă-n pază,

oaste de iobagi.

Valea Târnavei e trează

pentru oaspeţi dragi.

Te-aşteptam, răscoală sfântă,

Să despici făgaş.

Nu mai geme azi, ci cântă

bunda pe clăcaş.

Cântă brazda şi iobagul,

cântă morţii-n glod.

Jos sub talpă, fierbe pragul,

fierbe mustu-n rod.

Fierbe-n mâini de rob lopata,

fierb fuior şi fus.

No, de-acum robie, gata!

Din cenuşă, sus!

Dinaintea asprei cete,

straşnic în suman,

flutură puţin din plete,

surâzând, Crişan.

Sfânt la chip şi-n răzvrătire

şi la vorba sfânt,

rupt din gresie subţire,

ars de ploi şi vânt.

Pupă crucea şi se-nchină.

Dar în faţa lui,

rotunjesc doi ochi lumină,

mari şi nesătui.

Nu-l privesc, îl sorb cu sete,

limpezi şi cereşti.

-Când te uiţi aşa, băiete,

parcă mă sfinţeşti.

Maica Domnului -minune-

ţi-a dat ochi din rai.

Ce porţi tu în suflet, spune,

şi în ochi ce ai?

-Sunt Călin, mai bade. Tata

crâsnic e în sat.

Pot să merg şi eu cu ceata,

Dârz şi răsculat.

Vreau şi eu să fiu cătană

oastei de ţărani.

Împlinesc, la Sfânta-Ană,

treisprezece ani.

Nu mai mi-e de-acum de zburdă

cu copiii-n stol.

ştiu să-ncarc cu plumbi o durdă

sau topor să scol.

Şi securi şi coase-aşteaptă,

şi privesc şi tac.

Surâzând, Crişan şi-ndreaptă

cuşma lui de dac.

-Dogoreşti de dor, copile,

arzi ca un cuptor,

dar eşti mic încă de zile

ca să scoli topor.

Nu ţi-e vremea de cătană,

fiu de clopotar;

doar bucoavnă, ghiers şi strană

potrivite-ţi par.

Stai la vatră ta şi-nvaţă

psalmi şi rugăciuni;

mâine, pentru-o noua viaţă,

clopot nou să suni.

Se-ntristează faţa mică.

Ochii mari se-aprind,

plini de lacrimi se ridică

spre Crişan cu jind.

-Lasa, nu ofta, Căline,

fii fecior ne-nfrânt;

lacrima ce plânge-n tine

lumineaz-o-n cânt!

Şi Crişan, domol, mângâie

fragedul obraz.

Vântu-i smirnă şi tămâie,

zarea e topaz.

Pomii vor şi ei s-alinte,

încărcaţi de flori,

chipul ars de plâns fierbinte,

ochii rugători.

Oacheşă la trup şi-nvoaltă,

seara de Prier,

creşte-atâta de înaltă

ca miroase-a cer.

În grădina lui Călin

toate păsările vin,

cântă mult şi dorm puţin.

Toate stelele se-anină,

toate crengile se-nchină.

Doar o pasăre străină

n-are cântec, nici hodină.

S-ar tot face pe tulpină

glas de om care suspină,

s-ar tot face dar nu poate,

până-i noaptea jumătate.

Şi Calin, în patul lui,

când e pasăre,când nu-i.

Când şi-ar face aripi dorul,

când nu poate să-şi ia zborul.

Şi când plânge, parcă scrie:

nu cu slove pe hârtie,

ci cu jarul inimii

scris pe fata perinii,

cu cerneala genelor

şi pana sprâncenelor.

-Mi-ai dat, Doamne, ochi senini,

dar trup mic de ani puţini.

Dacă pentru libertate

nu duc sac cu plumbi în spate,

dacă pentru-un colţ de pită

nu scol coasa ascuţită,

dacă pentru neamul meu

nu ridic toporul greu,

batăr fă-mă, ca pe tata,

clopotar pe toată gloata;

batăr daruie-mi putere,

să sun ceas de înviere!

Fă-mă crâsnic plin de vlagă,

Să bat clopot noaptea-ntreagă,

să dea zărilor ocol,

Neamul meu din somn să-l scol!

Suflă-n geamuri luna plină.

Perna-i udă de lumină.

Toate şoaptele din lună,

toate ca un freamăt sună,

toate vor ceva să spună.

Doar pe creanga din grădină,

Neagră pasăre străină

n-are cântec, nici hodină.

S-ar tot face, dar nu poate,

plâns de om care se zbate.

Spune glasul lunii pline:

-Hai, Căline, vin cu mine.

Duhul nopţii cheamă iară:

-Hai, Căline, pân-afară.

Crengile au viers pe gură:

-Vin' , Căline, pân-la şură.

Păsările vor să-l vadă :

-Vin', Căline, în livadă.

Numai pasărea străină

de pe ramura mezină,

n-are cântec, nici hodină.

S-ar tot face, dar nu poate,

ţipăt nopţii blestemate.

A ieşit cu paşi desculţi.

Luna îl urzica.

Şi-n nesomn sunt spini prea mulţi

pentru tâmpla mică.

Bozii înălţate-n cozi

îi pândesc cărarea.

Albi şi tineri voievozi

prunii-şi mişcă floarea.

Alb, în cămeşuica lui,

printre pruni răsare.

Parcă e şi el un pui

de cireş în floare.

Ce-i şoptesc şi ce-i tot spun

când o umbră-n cale,

când o ramură de prun,

când o rază moale ?

Ca pe creanga cum tăcea,

neagră în grădină,

prinde viers acum şi ea,

pasărea străină.

Prinde viers şi prinde grai,

Prinde glas cuminte.

-Pasăre cu negru strai,

parcă-ndrugi cuvinte.

-Măi Căline, suie-n tei,

printre ramuri dese.

Din pădurea Târnovei

vezi ce şarpe iese.

-Pasare cu-aripi de scrum

de prin alte crânguri,

mult a fost să taci şi-acum

taine multe gânguri.

-Măi Căline, nu auzi

umblete de fiară ?

Zăngăte şi paşi zăluzi

tot prin râpi coboară.

Aud, pasăre, şi văd

printre ramuri dese.

Văd năluci şi simt prăpăd,

luna vrăji îmi ţese.

Parcă sclipete de spăngi

cresc din râpi, pe coaste.

-Măi Căline, printre crăngi

nu-s năluci, ci oaste.

-Tulai , pasărea mea, nu-s

cuşme, nici sumane,

ci soldaţi crăieşti de sus,

falnice cătane.

Pasăre, parcă mi-a-mpuns

pieptul o frigare.

Oastea grofului pe-ascuns

îşi întinde ghiare.

Desprinzându-se uşor

de pe-nalta-i mladă,

pasărea cu negru zbor

piere în livadă.

Cine-o fi vândut, viclean,

oaspeţii şi satul ?

Vin să-l prindă pe Crişan,

cum abaţi vânatul.

Vin să-l smulgă din culcuş,

sub tăcerea lunii.

Ah! pândarii toţi dorm duşi,

nu sunt treji nici unii?

Nici o veghe de străjer

chiot nu ascute ?

Sări, Căline, jos din cer,

sări din tei mai iute.

Cui să-i ducă vestea rea,

pe Crişan să-l scoale ?

-Doamne, dă-mi fierbintea stea

a poveţei Tale.

Pune-n gândul meu zbătut

raza ta curată!

Şi lumină s-a făcut

în copil, deodată.

Parcă s-a cuminecat

mica lui făptură;

e mai mare, mai bărbat,

cu lumini pe gură.

N-o să-i deie grofului

robi pentru belciuge!

Alb, în cămeşuica lui,

fuge, fuge, fuge.

Trupu-i numai scânteieri,

paşii scânteiază.

Pe sub crangi de pruni şi meri

urma lui e rază.

O fi, măre, timp de-ajuns

satul să-l deştepte ?

În clopotniţă pătruns,

fulgeră pe trepte.

Bat în cuiburi, fâlfâind,

speriaţi, lăstunii.

Tinerele mâini se-aprind

vâlvătăi pe funii.

Cade-n noaptea fără fund

dangătul de-aramă.

Zările care-i răspund

ze zbârlesc în coamă.

-Scoală, satul meu iobag,

scoală-te, furtună!

Tunet braţelor ce-l trag,

cruntul clopot tună.

Bubuie arama grea

să trezească truda.

-Scoală, răzmeriţa mea,

că te vinde Iuda!

Sună, clopote, prelung,

şi deşteaptă gloata.

Crâsnic m-am legat s-ajung,

Clopotar, ca tata!

Mai năvalnic, mai aprins,

clopotul se-aruncă,

prăvălind în necuprins

luna, ca pe-o stâncă.

Munţii toţi se surpă-n gol,

ţăndări să se sfarme.

-Taică, dă-mi puteri să scol

Neamul care doarme!

Din ce spartă veşnicie

lespezi mari de dangăt sar?

Ce napraznic clopotar

trage veacul de frânghie ?

E de foc sau e de piatră,

alb în cămeşuica lui?

N-o să-i deie grofului

nici un rob culcat pe vatră.

Noaptea sare ca o uşă

smulsă straşnic din ţâţâni.

Satul de iobagi români

se ridică din cenuşă.

Somnul se preschimbă-n flinte,

pernele se fac securi.

Din răscruci la cotituri,

gloata-i trează şi fierbinte.

Turbă ciuda pe oţele

şi-n cătane-mpărăteşti.

-Inger eşti sau demon eşti,

clopotarule din stele?

Cin' te-a dus în turla naltă

vijeliile s-asmuţi

şi tot traznetul să-l muţi

dintr-o zare-n ceealaltă?

De eşti duh sau numai pleavă

de valah în turnul tău,

nu te-o judeca birău,

ci crăiescul plumb din ţeavă!

Pâlc de spăngi cărări îşi taie

tot pe brânci, pe după dâmb.

Răpăiala lor de plumb

Biciuieşte ca o ploaie.

Aşchii se desprind din lună

şi din turnul transilvan.

Clopotarul năzdravan

tot mai crunt prin stele tună.

Altă grindină. Alt ropot.

Aşchii noi din zid se rup.

Străluceşte micul trup

ca un crin legat de clopot.

Nu-i muiere, n-o să-şi plângă

Braţul drept rămas beteag.

-Clopot m-am jurat să trag.

Am să-l trag cu mâna stângă.

Mai grozav furtuni prăvale

din clopotniţă, din cer.

-Ticalos paracliser,

plumbii-ţi dau în van târcoale!

Puştile prind iar să bată.

Crăngi cu flori din pruni se frâng.

Cade frânt şi braţul stâng,

ca o creangă-nsângerată.

-Nu-mi da plânsul suferinţii,

ci dă-mi, Doamne, noi puteri,

ceasul marii învieri

să-l sun, chiar de trag cu dinţii.

Dinţii-n funie se-mplântă,

arde micul trup bălai.

Clopotul de lângă rai

nu mai tună sus, ci cântă.

-Lasa, nu ofta, Căline,

fii fecior ne-nfrânt.

Lacrima ce plânge-n tine

lumineaz-o-n cânt.

Cine-i spuse vorbe bune,

ieri, în rumenul apus ?

O să-nalte, cum i-a spus,

din durere, rugăciune.

Trage. Clopotul se roagă.

Lungul tunet din furtuni

cântă-acuma rugăciuni

pentru răzmeriţa dragă.

Dârzul crâsnic de-adineaur'

prins cu dinţii toţi de cer,

printre stele care pier

sparge cântece de aur.

Ca un zbor se-avântă-n spaţii,

spânzurat de ruga lui!

Jos, prin oastea grofului,

Sparg porţi negre răsculaţii.

-N-ai stârnit destul zăvozii,

diavole de clopotar?

Puştile crăieşti bat iar

şi se pierd, pe brânci, în bozii.

Dinţii încă vor s-apuce

funia de care-au tras.

Singur, lângă rai rămas,

clopot vine şi se duce.

Singur clopotul suspină

tot mai sus şi tot mai lin.

Trupul mic, de sânge plin,

parcă sângeră lumina.

Ochii de la Prea-Curata

cerul încă îl străpung.

-Crâsnic m-am legat s-ajung,

clopotar pe toată gloata!

Picurii ce-i curg pe faţă

tremură şi ei puţin,

dar se fac surâs senin,

limpezimi de dimineaţă.

-Lasa, nu ofta, Căline,

să nu plângi, fecior ne-nfrânt.

Toată lacrima din tine

urcă-n stele clopot sfânt.