4 ian. 2013

"Balada clopotarului din stele" de Radu Gyr



 A plecat moţul cu gloata.
Pumnii-s tari şi paşii grei,
parcă toată Detunata
l-a-mbrăcat în piatra ei.

A plecat moţul la ţară
şi tot vine-n drumul lui,
nu fărină ca să ceară
şi nici milă nimănui.

A plecat moţul şi mere
şi tot creşte la răscruci,
nu cu cercuri şi ciubere,
ci cu furci şi cu măciuci.

Nu cerşind din poartă-n poartă,
nici flămând din loc în loc,
ci cu umblet ce nu iartă
în cumplite-opinci de foc.

Ziua tânără se scoală
mai devreme, dinadins
să se-mbete de răscoală
ca de-un crâncen vin aprins.
Nici Bihorului nu-i lene,
Dacă pleacă munţii toţi.
Tună gloatele crişene
şi Zarandul, lângă Moţi.

Răzmeriţa nesătulă
calcă zarea până-n fund,
cu ţuguie de căciulă
împlântate-n cerul scund.

Şi cum tot coboară ţara
când din stânci, când din copaci,
veacul dă-n genunchi, ca fiara
încolţită de gonaci.

Şi cum smulge crunta apă
putregai de răgălii,
strâmbătăţi răscoapte crapă
până jos în temelii.

Roşu taur de jăratic
cu văpăi pe bot,
soarele, zvâcnind sălbatic,
trece râu-not.

Fulgeră iconostasul
serii de mărgean.
Piatra tremură sub pasul
gloatei lui Crişan.

Sângerând cumplit de soare
pe tăişuri reci,
coase lucii şi topoare
spinteca poteci.
Înflorită-n noi veşminte,
printre meri şi pruni,
iese Târnova-nainte
tinerei furtuni.

Popa-n drum înalţă cruce
spre sărut sfios.
Ca o lacrimă straluce
trupul lui Christos.

-Domnul să te aibă-n pază,
oaste de iobagi.
Valea Târnavei e trează
pentru oaspeţi dragi.

Te-aşteptam, răscoală sfântă,
Să despici făgaş.
Nu mai geme azi, ci cântă
bunda pe clăcaş.

Cântă brazda şi iobagul,
cântă morţii-n glod.
Jos sub talpă, fierbe pragul,
fierbe mustu-n rod.

Fierbe-n mâini de rob lopata,
fierb fuior şi fus.
No, de-acum robie, gata!
Din cenuşă, sus!

Dinaintea asprei cete,
straşnic în suman,
flutură puţin din plete,
surâzând, Crişan.
Sfânt la chip şi-n răzvrătire
şi la vorba sfânt,
rupt din gresie subţire,
ars de ploi şi vânt.

Pupă crucea şi se-nchină.
Dar în faţa lui,
rotunjesc doi ochi lumină,
mari şi nesătui.

Nu-l privesc, îl sorb cu sete,
limpezi şi cereşti.
-Când te uiţi aşa, băiete,
parcă mă sfinţeşti.

Maica Domnului -minune-
ţi-a dat ochi din rai.
Ce porţi tu în suflet, spune,
şi în ochi ce ai?

-Sunt Călin, mai bade. Tata
crâsnic e în sat.
Pot să merg şi eu cu ceata,
Dârz şi răsculat.

Vreau şi eu să fiu cătană
oastei de ţărani.
Împlinesc, la Sfânta-Ană,
treisprezece ani.

Nu mai mi-e de-acum de zburdă
cu copiii-n stol.
ştiu să-ncarc cu plumbi o durdă
sau topor să scol.
Şi securi şi coase-aşteaptă,
şi privesc şi tac.
Surâzând, Crişan şi-ndreaptă
cuşma lui de dac.

-Dogoreşti de dor, copile,
arzi ca un cuptor,
dar eşti mic încă de zile
ca să scoli topor.

Nu ţi-e vremea de cătană,
fiu de clopotar;
doar bucoavnă, ghiers şi strană
potrivite-ţi par.

Stai la vatră ta şi-nvaţă
psalmi şi rugăciuni;
mâine, pentru-o noua viaţă,
clopot nou să suni.

Se-ntristează faţa mică.
Ochii mari se-aprind,
plini de lacrimi se ridică
spre Crişan cu jind.

-Lasa, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrânt;
lacrima ce plânge-n tine
lumineaz-o-n cânt!

Şi Crişan, domol, mângâie
fragedul obraz.
Vântu-i smirnă şi tămâie,
zarea e topaz.
Pomii vor şi ei s-alinte,
încărcaţi de flori,
chipul ars de plâns fierbinte,
ochii rugători.

Oacheşă la trup şi-nvoaltă,
seara de Prier,
creşte-atâta de înaltă
ca miroase-a cer.
În grădina lui Călin
toate păsările vin,
cântă mult şi dorm puţin.
Toate stelele se-anină,
toate crengile se-nchină.

Doar o pasăre străină
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face pe tulpină
glas de om care suspină,
s-ar tot face dar nu poate,
până-i noaptea jumătate.

Şi Calin, în patul lui,
când e pasăre,când nu-i.
Când şi-ar face aripi dorul,
când nu poate să-şi ia zborul.
Şi când plânge, parcă scrie:
nu cu slove pe hârtie,
ci cu jarul inimii
scris pe fata perinii,
cu cerneala genelor
şi pana sprâncenelor.

-Mi-ai dat, Doamne, ochi senini,
dar trup mic de ani puţini.
Dacă pentru libertate
nu duc sac cu plumbi în spate,
dacă pentru-un colţ de pită
nu scol coasa ascuţită,
dacă pentru neamul meu
nu ridic toporul greu,
batăr fă-mă, ca pe tata,
clopotar pe toată gloata;
batăr daruie-mi putere,
să sun ceas de înviere!
Fă-mă crâsnic plin de vlagă,
Să bat clopot noaptea-ntreagă,
să dea zărilor ocol,
Neamul meu din somn să-l scol!

Suflă-n geamuri luna plină.
Perna-i udă de lumină.
Toate şoaptele din lună,
toate ca un freamăt sună,
toate vor ceva să spună.

Doar pe creanga din grădină,
Neagră pasăre străină
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
plâns de om care se zbate.

Spune glasul lunii pline:
-Hai, Căline, vin cu mine.
Duhul nopţii cheamă iară:
-Hai, Căline, pân-afară.
Crengile au viers pe gură:
-Vin' , Căline, pân-la şură.

Păsările vor să-l vadă :
-Vin', Căline, în livadă.
Numai pasărea străină
de pe ramura mezină,
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
ţipăt nopţii blestemate.

A ieşit cu paşi desculţi.
Luna îl urzica.
Şi-n nesomn sunt spini prea mulţi
pentru tâmpla mică.

Bozii înălţate-n cozi
îi pândesc cărarea.
Albi şi tineri voievozi
prunii-şi mişcă floarea.

Alb, în cămeşuica lui,
printre pruni răsare.
Parcă e şi el un pui
de cireş în floare.

Ce-i şoptesc şi ce-i tot spun
când o umbră-n cale,
când o ramură de prun,
când o rază moale ?

Ca pe creanga cum tăcea,
neagră în grădină,
prinde viers acum şi ea,
pasărea străină.

Prinde viers şi prinde grai,
Prinde glas cuminte.
-Pasăre cu negru strai,
parcă-ndrugi cuvinte.

-Măi Căline, suie-n tei,
printre ramuri dese.
Din pădurea Târnovei
vezi ce şarpe iese.

-Pasare cu-aripi de scrum
de prin alte crânguri,
mult a fost să taci şi-acum
taine multe gânguri.

-Măi Căline, nu auzi
umblete de fiară ?
Zăngăte şi paşi zăluzi
tot prin râpi coboară.

Aud, pasăre, şi văd
printre ramuri dese.
Văd năluci şi simt prăpăd,
luna vrăji îmi ţese.

Parcă sclipete de spăngi
cresc din râpi, pe coaste.
-Măi Căline, printre crăngi
nu-s năluci, ci oaste.

-Tulai , pasărea mea, nu-s
cuşme, nici sumane,
ci soldaţi crăieşti de sus,
falnice cătane.

Pasăre, parcă mi-a-mpuns
pieptul o frigare.
Oastea grofului pe-ascuns
îşi întinde ghiare.

Desprinzându-se uşor
de pe-nalta-i mladă,
pasărea cu negru zbor
piere în livadă.

Cine-o fi vândut, viclean,
oaspeţii şi satul ?
Vin să-l prindă pe Crişan,
cum abaţi vânatul.

Vin să-l smulgă din culcuş,
sub tăcerea lunii.
Ah! pândarii toţi dorm duşi,
nu sunt treji nici unii?

Nici o veghe de străjer
chiot nu ascute ?
Sări, Căline, jos din cer,
sări din tei mai iute.

Cui să-i ducă vestea rea,
pe Crişan să-l scoale ?
-Doamne, dă-mi fierbintea stea
a poveţei Tale.

Pune-n gândul meu zbătut
raza ta curată!
Şi lumină s-a făcut
în copil, deodată.

Parcă s-a cuminecat
mica lui făptură;
e mai mare, mai bărbat,
cu lumini pe gură.

N-o să-i deie grofului
robi pentru belciuge!
Alb, în cămeşuica lui,
fuge, fuge, fuge.

Trupu-i numai scânteieri,
paşii scânteiază.
Pe sub crangi de pruni şi meri
urma lui e rază.

O fi, măre, timp de-ajuns
satul să-l deştepte ?
În clopotniţă pătruns,
fulgeră pe trepte.

Bat în cuiburi, fâlfâind,
speriaţi, lăstunii.
Tinerele mâini se-aprind
vâlvătăi pe funii.

Cade-n noaptea fără fund
dangătul de-aramă.
Zările care-i răspund
ze zbârlesc în coamă.

-Scoală, satul meu iobag,
scoală-te, furtună!
Tunet braţelor ce-l trag,
cruntul clopot tună.

Bubuie arama grea
să trezească truda.
-Scoală, răzmeriţa mea,
că te vinde Iuda!

Sună, clopote, prelung,
şi deşteaptă gloata.
Crâsnic m-am legat s-ajung,
Clopotar, ca tata!

Mai năvalnic, mai aprins,
clopotul se-aruncă,
prăvălind în necuprins
luna, ca pe-o stâncă.

Munţii toţi se surpă-n gol,
ţăndări să se sfarme.
-Taică, dă-mi puteri să scol
Neamul care doarme!

Din ce spartă veşnicie
lespezi mari de dangăt sar?
Ce napraznic clopotar
trage veacul de frânghie ?

E de foc sau e de piatră,
alb în cămeşuica lui?
N-o să-i deie grofului
nici un rob culcat pe vatră.

Noaptea sare ca o uşă
smulsă straşnic din ţâţâni.
Satul de iobagi români
se ridică din cenuşă.

Somnul se preschimbă-n flinte,
pernele se fac securi.
Din răscruci la cotituri,
gloata-i trează şi fierbinte.

Turbă ciuda pe oţele
şi-n cătane-mpărăteşti.
-Inger eşti sau demon eşti,
clopotarule din stele?

Cin' te-a dus în turla naltă
vijeliile s-asmuţi
şi tot traznetul să-l muţi
dintr-o zare-n ceealaltă?

De eşti duh sau numai pleavă
de valah în turnul tău,
nu te-o judeca birău,
ci crăiescul plumb din ţeavă!

Pâlc de spăngi cărări îşi taie
tot pe brânci, pe după dâmb.
Răpăiala lor de plumb
Biciuieşte ca o ploaie.

Aşchii se desprind din lună
şi din turnul transilvan.
Clopotarul năzdravan
tot mai crunt prin stele tună.

Altă grindină. Alt ropot.
Aşchii noi din zid se rup.
Străluceşte micul trup
ca un crin legat de clopot.

Nu-i muiere, n-o să-şi plângă
Braţul drept rămas beteag.
-Clopot m-am jurat să trag.
Am să-l trag cu mâna stângă.

Mai grozav furtuni prăvale
din clopotniţă, din cer.
-Ticalos paracliser,
plumbii-ţi dau în van târcoale!

Puştile prind iar să bată.
Crăngi cu flori din pruni se frâng.
Cade frânt şi braţul stâng,
ca o creangă-nsângerată.

-Nu-mi da plânsul suferinţii,
ci dă-mi, Doamne, noi puteri,
ceasul marii învieri
să-l sun, chiar de trag cu dinţii.

Dinţii-n funie se-mplântă,
arde micul trup bălai.
Clopotul de lângă rai
nu mai tună sus, ci cântă.

-Lasa, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrânt.
Lacrima ce plânge-n tine
lumineaz-o-n cânt.

Cine-i spuse vorbe bune,
ieri, în rumenul apus ?
O să-nalte, cum i-a spus,
din durere, rugăciune.

Trage. Clopotul se roagă.
Lungul tunet din furtuni
cântă-acuma rugăciuni
pentru răzmeriţa dragă.

Dârzul crâsnic de-adineaur'
prins cu dinţii toţi de cer,
printre stele care pier
sparge cântece de aur.

Ca un zbor se-avântă-n spaţii,
spânzurat de ruga lui!
Jos, prin oastea grofului,
Sparg porţi negre răsculaţii.

-N-ai stârnit destul zăvozii,
diavole de clopotar?
Puştile crăieşti bat iar
şi se pierd, pe brânci, în bozii.

Dinţii încă vor s-apuce
funia de care-au tras.
Singur, lângă rai rămas,
clopot vine şi se duce.

Singur clopotul suspină
tot mai sus şi tot mai lin.
Trupul mic, de sânge plin,
parcă sângeră lumina.

Ochii de la Prea-Curata
cerul încă îl străpung.
-Crâsnic m-am legat s-ajung,
clopotar pe toată gloata!

Picurii ce-i curg pe faţă
tremură şi ei puţin,
dar se fac surâs senin,
limpezimi de dimineaţă.

-Lasa, nu ofta, Căline,
să nu plângi, fecior ne-nfrânt.
Toată lacrima din tine
urcă-n stele clopot sfânt.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu