Naţionalism sau naţional-socialism?

Politica ultimelor decenii a dus la desfiinţarea ideii de naţionalism şi demonizarea termenului ca fiind ceva caracteristic comunismului. Naţionalismul este patriotismul, dragostea de ţară, dorinţa de a înfăptui acele lucruri care să facă din naţiunea ta una mândră de trecutul şi de prezentul ei. Ca să folosim un alt termen îl putem numi „conservatorism”, dar nu bătaia de joc pe care o reprezintă partidul de buzunar al turnatorului-infractor Felix. Naţionalismul n-are absolut nici o legătură cu comuniştii care au fost mereu anti-nationali; Internaţionala Socialistă chiar recomanda ca orice este naţional să fie ori desfiinţat, ori compromis, „naţiunea” urmând a fi cea comunistă internaţională. În istorie, comunismul şi lupta împotriva naţionalismului s-au confundat; la fel s-a întâmplat şi cu aceeaşi luptă împotriva simbolurilor naţionale dusă de fraţii gemeni ai comunismului, fascismul şi nazismul. Mai mult decât atât, în 1947, Lavrenti Beria expedia conducerilor ţărilor comuniste Directiva strict secretă care stabilea ce anume trebuie să facă acele tari pentru ca ocupantul sovietic să poată controla tot. Printre punctele directivei se afla şi cel care spunea: „luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională”.

De la apariţia lor, comuniştii au folosit idei şi concepte naţionale sau naţionaliste pe care le-au adaptat, manipulat şi distorsionat în fuctie de nevoia lor de a impune utopia comunistă. Conceptul de „muncă patriotică”, de exemplu, n-a fost inventat de comunişti, ci de legionari. Ei au militat pentru ajutorarea reală a celor sarmani printr-un fel de muncă în folosul comunităţii, dar benevola. Comuniştii au preluat ideea şi au compromis-o, munca patriotică devenind ceva obligatoriu. Nici „pionierii” cu uniformele lor nu reprezintă o idee a comuniştilor romani. Ei doar au preluat ideea pusă în practică în dictatura regală de inspiraţie fascistă a lui Carol al II-lea – „străjerii”. În anul 1942, Radu Gyr publica „Balada clopotarului din stele”, e excepţională poezie despre martiriul unui copil pentru libertate şi pentru demnitate naţională. Venind la putere, comuniştii au preluat ideea centrală a baladei şi au creat mitul lui Vasile Roaită ce trăgea sirena. Toată lumea cunoaşte versurile „În grădina lui Ion/ Toate păsările dorm/ Numai una n-are somn/ Şi zboară din pom în pom/ Tot strigându-l pe Ion”, dar nu ştiu câţi sunt interesaţi de autorul lor şi de forma pe care el le-a dat-o:

„În grădina lui Călin

toate păsările vin,

cântă mult şi dorm puţin.

Toate stelele se-anină,

toate crengile se-nchină.

Doar o pasăre străină

n-are cântec, nici hodină.

S-ar tot face pe tulpină

glas de om care suspină,

s-ar tot face dar nu poate,

până-i noaptea jumătate”. („Balada clopotarului din stele” – Radu Gyr, din volumul „Balade” apărut în 1943)

Naţionalismul nu e „limba de lemn”, nici discursul patriotard, mincinos şi manipulator ce aminteşte de discursurile mobilizatoare ale lui Hitler şi ale d-rului Goebbels, ci acel sentiment naţional onest exprimat. Naţionaliştii sunt oamenii de dreapta, cei care cred cu tărie că avem datoria să facem tot ce se poate pentru că ţara să progreseze, sunt cei care înţeleg ce este sacrificiul personal, nu neapărat cel fizic, ci, mai ales, cel asumat pentru ideea naţională care a fost şi va fi mereu de dreapta. Naţionalism nu înseamnă, aşa cum mincinos prezintă comuniştii, nici intoleranta (suntem creştini, deci suntem obligaţi la toleranţă), nici antisemitism, nici fundamentalism religios şi nici violenta; de altfel, antisemitismul şi violenta au fost mereu instrumentele national-socialistilor, dar şi al bolşevicilor. Cei care vor înţelege că nu poate exista o dreaptă reală fără ca ea să fie răsărita din ideea naţională, aceia vor fi cei care vor recrea dreapta românească. „Dreaptă” nu se naşte la ordin şi nici nu poate să apară de sus în jos. Mişcarea naţională porneşte de la individ şi se adresează individului, nu ca la comunişti – mulţimii. Fiecare om care simte româneşte trebuie să se alăture unei mişcări de dreaptă ce sper să apară. Mai ales în actualele condiţii, aderarea la o dreaptă sănătoasă este o obligaţie a fiecăruia care înţelege că pericolul în care ne aflăm este uriaş. Partidele existente şi-au probat „capacităţile”, dar şi-au şi arătat racilele: corupţie, ineficientă şi chiar rea-voinţă când a fost vorba despre interesul naţional, politicianism de clan sau de grup (deseori infracţional) etc. Dreapta care se va naşte nu trebuie să lase loc nici uneia dintre aceste manifestări ale actualelor partide neo-comuniste. Ea va trebui făcută de fiecare militant de dreapta care va merge la sate sau în oraşe şi va arăta oamenilor minciuna cu care sunt manipulaţi. Fiecare om trebuie să conştientizeze că pentru dreapta el este în centrul atenţiei, nu colectivitatea (termen ce relativizează orice acţiune concretă, dar care manipulează perfect populaţia de la sate şi nu doar).

Stema ţării este cea de pe vremea primei „domnii” a lui ilici. Înfricoşat, pe atunci, de spectrul reinstalării monarhiei, ilici şi clica sa au refuzat ca pajură de pe stema să poarte coroana, chiar dacă în heraldica ea simbolizează independenta, nu regalitatea; Rusia are ca stema vulturul bicefal cu câte o coroană pe fiecare cap şi cu o a treia deasupra lor şi nu se poate presupune că acolo se visează la monarhie. Să facem noi, cei de dreapta, tot ceea ce se poate pentru că simbolurile naţionale să-şi recapete atributele fireşti. Să le arătăm tuturor că dreapta, naţionalismul, conservatorismul nu înseamnă nimic retrograd, tot aşa cum comunismul nu mai înseamnă demult progres; cel puţin de 70 de ani încoace.