Basm

A fost odată în basm, în baladă,

o fată mică de cer şi zăpadă . . .

şi-un tata trudit, un biet tată

cu umbre în ladă,

cu tâmpla de cântec brumată.

Au fost odată un tată şi-o fată,

şi fata scria cu litere mari, încete . . .

iar tata venea seara, -n buzunar

cu portocale şi comete

şi le răsturna pe abecedar

sau le-ncurca printre caiete.

A fost o fată cu slove domoale –

şi-un tată cu stele şi portocale.

A fost odată . . . a fost odată . . .

Fetiţa a rămas departe-n povesti,

cu mâini de icoana curată,

cu ochii ei prea mari, prea cereşti;

iar tata a murit de-atunci, nu o dată

de-o sută, de-o mie de ori;

de-o mie de ori a fost tras pe roată,

spânzurat de o mie de sfori . . .

De-o mie de ori pus pe cruce,

de-o mie de ori perpelit în dogori,

de-o mie de ori . . . de-o mie de ori . . .

Fata cu obraji de petală

de mult nu se mai duce la şcoală,

dar seara, când ploua mărunt

şi frunza tremura goală,

din fundul temniţei, crunt,

din moartea lui fără fund,

strigoiul tatii se scoală.

Din adânc, de sub bezna grozavă,

din smoală, din lună,

peste munţi şi păduri de otravă,

peste cetăţi şi genuni,

strigoiul tatii se scoală-n minuni

şi se-ntoarce cu urme de sânge

din lava-i străfiartă

pe uliţa moartă.

Şi-ntreabă şi plânge,

din poartă în poartă,

din uşă în uşă

şi din cenuşa în cenuşă:

-Unde-i fetiţa de-atunci ?

-Unde-i tăticul de-atunci?

şi-ntrebarea cumplită

se face muget de stânci

şi catapeteasmă trăznită

şi cutremur şi dinamită.

-Sparge-te, lacăte!

-Zidule, pleacă-te!

-Temnită, crapă-te!

acolo, departe-n poveşti,

o fată mică de şcoală

cu obrazul lipit de fereşti,

cu ochii ei prea mari, prea cereşti

aşteaptă o stea şi-o portocală

şi se roagă să plece puhoiul,

să vină acasă strigoiul.

Foto: lucrare de Daniela Adela Armega