Maimuţa pe ştacheta psd

”Constat că domnul Mihai Răzvan Ungureanu a renunţat la ştacheta serioasă şi înaltă pe (s.m.) care eu voiam să purtăm discuţiile...”. Asa spunea Ponta intr-o declaratie in care se si preamarea considerandu-se „liderul opozitiei”; si Somnorila crede acelasi lucru, dar despre sine... Asadar amandoi stiam ca sunt bufonii imbracati in rosu ai usl. Iata ca nu e chiar asa... Ca Ponta e manevrat de catre „carpa kaghebista”, lucrul e de notorietate, la fel cum e si ca micul bulevardier n-are contact cu realitatea inconjuratoare. El e mereu pe sarma si, deseori, pe sarma de curent, ceea ce il face sa declare tot felul de enormitati.

Acum, Ponta vrea sa stea de vorba cu MRU... pe o stacheta, nu stiu care si nu conteaza. Asadar, Ponta nu e mascariciul lui ilici, dar sigur e maimuta de pe stacheta psd, iar ilici tine lantul. Scos la inaintare, Ponta nu e capabil de altceva decat de maimutareli. Maimutareste participarea psd la viata politica, batjocoreste Parlamentul, calomniaza oponentii politici sau il acuza pe Premier de tot felul de nazdravanii. E de notat ca MRU i-a sugerat sa mai puna mana pe carte ca nu musca si, as adauga eu, apoi i-ar folosi si o facultate de drept facuta pe bune.

Caracteristic maimutei este inteligenta aparenta. Ne-am obisnuit sa vedem spirit acolo unde exista manifestari susceptibile a fi incluse in procese cerebrale superioare. Vedem maimuta ca se cearta cu noi pentru o banana? O consideram inteligenta. O vedem ca se furiseaza si fura dumicatul de la gura unui copil? Radem si ni se pare desteapta. Daca face giumbuslucuri – e haioasa si ne face sa ne destindem. Dar toate astea nu transforma o maimuta in om si nici n-o putem inzestra cu spirit. Este doar un animal cu manifestari pe care si omul le are din cand in cand. La fel e si Ponta... Are o aparenta umana, spre deosebire de maimuta – vorbeste (dar nu spune nimic), face tumbe si cauta sa fie in gratiile stapanilor. Maimuta imita gesturile omului si o face exceptional; Ponta – si el imita activitatea politica, dar mult mai prost decat o face surata lui. Maimuta fura banana, Ponta – vila fiicei lui Petre Pandrea, altfel prietena de familie (s-o fi terminat procesul?). Cred ca Darwin acum e fericit: s-a descoperit veriga lipsa ce argumenteaza teoria sa a evolutiei speciilor: e chiar Ponta.

Semanand cu omul dupa anumite manifestari si cu maimuta dupa altele, Ponta este nefericitul intermediar dintre maimuta paleoliticului si omul de Neanderthal. Mostenind caracteristicile maimutei, dar nereusind sa se manifeste evoluat, micul bulevardier este un derbedeu. Ca orice derbedeu tarat de genele primatelor, el trebuie sa-si arate caracterele. Astfel, nefiind capabil de o activitate susceptibila a fi considerata utila, cea mai buna formula pentru a mima asta este atacul marsavla adresa dusmanilor (comunistii n-au oponenti, ci dusmani, eventual „dusmani ai poporului”). Cum n-are tupeul, la fel ca maimuta, sa se confrunte cu cineva, derbedeul ataca in lipsa preopinentului. A invatat bine lectiile predate de „profesorul” Felix, asa ca improasca in jur cu saliva veninoasa a varanului. Minciunile nu contenesc, calomniile cele mai joase impanzesc mass media, iar mascariciul e fericit ca porcul in noroi.

Atacurile sale predilecte (ca si ale acolitilor lui) se indreapta spre Elena Udrea, Nu e de mirare, pentru ca doar asa isi poate arata „barbatia”. Cat Elena a fost ministru au curs cele mai abjecte si aberante calomnii, dupa formula emisa ironic de catre Eminescu: „calomniati, calomniati, oricat de mult; pana la urma se va gasi cineva sa va creada” sau „conspira, calomniaza si vei ajunge om mare in Romania”. Apoi, Elena a fost schimbata si era de asteptat sa inceteze atacurile marsave ale secaturilor lui Ponta. As! Conditiile schimbate determina atacuri chiar mai murdare si mai josnice; atat pot sa dea tarii impotentii politici ce se viseaza la guvernare. Hienele, fie ele si cele politice asteapta intai ca subiectul sa-si dea duhul si abia apoi il ataca direct; pana atunci n-au tupeul. Din nou, socoteala lor nu se potriveste cu realitatea, asa ca e lesne de prevazut un esec al opozitiei la fel de rasunator ca si acela de la prezidentialele din 2009. De ce? Nu-i greu de ghicit: bolsevicii mizeaza pe prostia romanilor, de aceea si apleaza la mincini pe care nici copii nu le-ar crede; asa ii considera ei pe romani. Asta este o alta dovada ca sunt rupti de realitate... In 2009 au mizat la fel, iar Traian Basescu i-a „ciuruit”. Asa se va intampla si anul acesta: romanii le vor arata ca nu sunt prosti, stiu sa vada nu doar ca au avut candva salariile taiate, ci ca acest sacrificiu le poate garanta evolutia Romaniei pe picior de egalitate cu restul tarilor comunitare. E fals sa credem ca romanii au uitat jaful, saracirea si umilirile la care au fost supusi permanent in timpul guvernarilor comuniste si se va vedea raspunsul lor. La vot.

Read More

Andreea Pora, opinia separata de realitate; si nu singura...

Orice jurnalist are un punct de vedere, o opinie, dar si o pozitie clara, pentru si/sau contra. Candva, un celebru jurnalist lansa ideea ca ar trebui ca mass media sa critice puterea, indiferent de culoarea politica. Se schimba puterea, se schimba si sensul criticilor. Nu impartasesc o asemenea opinie pentru ca fiecare jurnalist, ca om, cetatean si profesionist al scrisului are un crez, un tel politic sau o opinie ferma ; sau asa ar trebui. Cu toate astea, unii jurnalisti se baga sa critice si in dreapta si in stanga, dar si judecand dupa aparente.

Spuneam undeva ca foarte mult sunt tributari manipularilor din presa tabloid-moguliana si cred ca toate ce se spun « pe sticla » se intampla in realitate. Andreea Pora nu face nici ea exceptie. Desi are la dispozitie experienta perioadei de dinainte de alegerile prezidentiale din 2009, cand si ea „canta” pe struna criticilor la adresa presedintelui, ceea ce nu l-a impiedicat pe Traian Basescu sa ia inca un mandat, Andreea are diverse „viziuni”, multe induse. „Vede” ca plecarea lui Frunzaverde-de-doi-lei arunca PDL in aer(?) si ca Elena Udrea s-ar face responsabila pentru o nu stiu care „degringolada” in acelasi partid, deja „aruncat in aer” intr-un articol nu foarte recent. Oare nu stie colega Pora ca plecarea unui oarecare din partid, fie si insotit de „n-spe” primari nu arunca deloc un partid in aer? Asemenea plecari s-au mai petrecut si judete intregi au migrat cu primari cu tot in barca UNPR. Si? A sarit usl in aer? Desigur, nu. Precis ca va obiecta ca Frunzaverde nu e un oarecare, ci numarul doi in PDL. Scriptic, asa e; negocierile dintre curentele din partid l-au pus in pozitia respectiva, dar el nu s-a remarcat prin nimic. Nu stiu ca Foaieverde sa fi facut ceva nici pentru partid, nici pentru cei care l-au trimis in Parlament. Practic, in afara de, poate, niste manevre pe sub masa pentru a atrage fonduri in proiectele judetene pe care le viza direct sau prin interpusi, proaspat „liberalul” nu s-a facut remarcat deloc. Cred ca pentru a merita sa fii numarul doi in principalul partid de la guvernare trebuie sa ai o activitate mult mai evidenta, ceea ce n-a fost cazul lui. A plecat sa construiasca „dreapta” intr-un partid de stanga si cu manifestari fasciste, partid aflat intr-o alianta cu aproape extrema stanga comunista. Pe Foaieverde il priveste ce va face, dar Andreea Pora ar fi trebuit sa gandeasca mai mult acest fapt divers si sa nu-i dea dimensiunea dorita de Felix si compania daca nu are legatura cu realitatea.

Nu sunt un „delicat” in exprimari, dar caut sa nu arunc cuvintele fara ca ele sa poata fi justificate. Andreea Pora nu face la fel si scrisul din nou i-o ia inaintea gandirii. Prin blogosfera s-au inregistrat ceva framantari odata cu numirea lui Prigoana la candidatura pentru Primaria Generala si, imediat, altele cand C.Preda a fost exclus din PDL. Oamenii s-au pozitionat functie de interese: unii, „intelectualistii” s-au basicat peste poate pentru ca un profesor n-a fost preferat, iar mai apoi a fost exclus. Ceilalti au pastrat un ton prudent, mai curand. Nu cred ca a fost bine cum a procedat PDL, excluzandu-l pe Preda acum; trebuia s-o faca de multa vreme. Deseori m-am intrebat ce cauta Klingo 2 in PDL, mai ales cand facea exces de „democratie” si critica pe la iRealitatea, ba partidul, ba colegii, ba Presedintele. In mod vadit, politica dusa de el in tara il apropia de usl, motiv pentru care e de neinteles de ce n-a plecat singur. Nu, am spus-o si o repet, Preda nu era bun pentru Primarie, asa cum nu era bun pentru vreo functie eligibila sau de partid. N-am contestat capacitatea sa de intelectual, dar asta e una si practica politica si administrativa – alta. Poate Ca Andreea Pora nu-l place pe Silviu Prigoana; poate cade in extaz cand aude de Preda, dar nu conteaza deloc. Ea trebuie sa aiba puncte de vedere argumentate perfect, ca nu e o oarecare in presa romaneasca.

Nu mi se pare eficient pentru imaginea jurnalistei Pora un titlu de articol care sa vorbeasca despre „colivareasa Elena Udrea”; cred ca e nedemn si futil. Reprosa Andreea Pora ca Elena s-a apropiat prea mult de UNPR; si de cine sa se fi apropiat? De pnl sau de psd? Tot un repros, tot al ei si tot la la adresa presedintelui PDL Bucuresti a fost o fantezista apropiere de partiduletul lui D.Diaconescu. De unde reiese asta? Stie Andreea Pora despre asemenea demersuri si nu spune? Eu n-am auzit asa ceva nici ca barfa. Ca primarele de sector 4 a stat cu fundul in doua barci, asta nu i se poate reprosa Elenei; cel mult, ea este o victima a manevrelor voiculesciene. In fond, ce s-a intamplat? Un candidat anuntat, nu inscris, s-a razgandit. Ma si bucur c-a facut-o (de ce, nu e momentul sa amintesc aici).

Poate ca PDL n-a manifestat o coerenta deosebita, nici o solidaritate a responsabililor la care m-as fi asteptat, dar de aici si pana la „colivareasa” e drum lung. Andreea Pora n-are dreptul sa coboare la nivelul lui DD, cel care afiseaza pe ecran minciuni nedovedite, fantezii ale imaginatiei sale bolnavicioase. Ce zice in partid Baconschi sau ce hlizeste tot acolo Paleologu, n-are sens sa discutam. Daca stie Andreea Pora ca PDL inseamna doar Preda, Macovei, Paleologu si Baconschi, atunci sa spuna. Desigur, partidul nu e Elena Udrea, dar asa ceva nici n-a sustinut cineva cu tiglele pe casa. Un ultim exemplu: iRealitatea a dat doua zile la rand acelasi „sondaj” IMAS: in prima zi anuntau „PDL in usoara crestere”, a doua zi – „PDL in cadere libera”. Daca as fi in locul Andreei Pora m-as feri sa le calc pe urme „jurnalistilor” de la iRealitatea. Altfel e pacat...

Read More

"Somnul ignorantei naste monstri"

Somnul ratiunii naste monstri

De multa vreme ne confruntam, nu direct, dar trebuie sa suportam sa vedem pe sticla, un "elixir" preparat in laboratoarele lui Felix cu ajutorul alambicului iliescian. Ii vedem fara placere pe homunculii rosii care vorbesc fara a spune nimic ; nimic bun pentru romani. Zoaiele cele mai scabroase inunda zilnic eterul si susura pervers si subliminal, serpeste, ca ei sunt singurii patrioti, singurii cinstiti si singurii capabili. De ce sunt capabili am vazut ; in plina criza europeana si cu o tara ce arde de nerabdare sa intre in mozaicul tarilor cu o situatie economica stabila, ei fac ce pot pentru binele « tarisoarei » : asa-zisa greva parlamentara. Dar cat de cinstiti sunt ? N-avem pagini ca sa aratam, dar memorie avem cu totii. Cat depre patriotism… Uita secaturile ca ei, singurii in toata Europa au fost cei care cereau… sanctionarea Romaniei de catre UE ; cu "patriotism"…

Despre fascistul Somnorila nu merita sa vorbim, asa ca n-o sa vorbesc nici eu acum; data viitoare. Complicele sau, Ponta e de presupus ca are serioase deranjamente psihice. Este singura scuza de care poate beneficia in ochii electoratului, deci nu poate fi votat; nimeni nu va vota un nebun periculos pentru tara. Dar daca totusi e cu tiglele pe casa, atunci Ponta este si un infractor de joasa speta, dar si un papa-lapte pus ca zvoner al stapanilor sai; un fel de caine care latra, dar nu musca. In iresponsabilitatea sa desavarsita, micul bulevardier aduce in discutie „teze” scoase de la naftalina. Ca orice buleandra in contact cu duhoarea respectiva... pute. Pute si „teza”, dar si raspandacul ei. „Nu ne vindem tara” ziceau muncitorii scosi de ilici in ajutorul minerilor (pe care nu-i ameninta nimeni), acelasi lucru il spune dupa 20 de ani si „carlanul” lui ilici, Ponta; nu ma mir ca o face pentru ca diferente de intelect nu sunt.

Tele-vizuinile debordeaza de minciunile cele mai groase, iar Ponta are spatii largi de desfasurare. Somnorila anunta ca saptamana asta VOR avea majoritate in Senat. Dupa el, bulevardierul pluseaza: „avem majoritatea in Senat si o vom avea si la Camera saptamana viitoare”. Minciuna ambilor e fioroasa si iresponsabila; la fel ca si motivatia oferita Parlamentului European cand cereau sanctionarea tarii pe care, chipurile, voiau s-o conduca (in realitate vor doar s-o jefuiasca de tot ceea ce romanii au cladit cu suferinta in anii din urma).  Tradatorii nu merita iertare, nici intelegere si nici mila. Trebuie calcati marunt in picioare, trimisi acasa si lasati sa dea piept cu DNA, cu Parchetul si cu Justitia.

MRU a aparut iar. Daca prima data a executat un vierme, azi a sters pe jos cu o soparla, Hurezeanu. Da, extrem de distractiv de urmarit cum preopinentul sau are cravata prea stransa, cum se balbaie si cum nu poate vorbi din cauza vocilor din casca, dar nu asta e subiectul. Primul ministru a facut o afacere buna: a vandut o gaura neagra a economiei si inca pe bani frumosi, adica de mai bine de zece ori pretul cerut de Tariceanu. Imediat ce au vazut ca o buna sursa de castig pentru buzunarele psd a fost vanduta, haita usl a si sarit cu plangerea; zic ei, penala. Mai mult, Ponta anunta si o motiune de cenzura. Il vrea pe MRU jos. Dar de ce a refuzat postul lui? Ca pana acum, ba „minte Basescu”, ba nu minte, dar nu au luat in serios oferta. Pramatiile astea cred ca a-ti asuma responsabilitati este o joaca, o mistocareala de cartier?

Se spune pe la institutele de „sondare” a electoratului ca bolsevicii trec de 40% popularitate. Nu, desigur, asta nu e real. „Sondajele” sunt facute tot de ei, dar nu doar de-aia nu sunt reale. Motivul principal este ca mi se pare imposibil ca atat de multi romani sa fie gangavi, paralitici cerebral sau idioti. Pe de alta parte, „sondajele” il aratau pe Geoana presedinte inca inainte de inceperea campaniei electorale, iar votul a aratat altceva. Nimeni nu a tras la raspundere tele-vizuinile care au raspandit asemenea „stiri”, nimeni n-a sanctionat institutele de „sondare” a opiniei publice. Asa cum nimeni azi nu-i sanctioneaza penal pe infractorii politici comunisti. E condamnabil ca au fost lasati sa incite pe fata populatia, sa o indemne sa iasa in strada pentru a-l da jos pe Presedinte, dar la fel de grav este ca li se permite sa obstructioneze adoptarea de legi. Ponta declara cu un cinism fioros ca dupa ce vor avea majoritatea in Senat se vor intoarce la treaba, dar numai in Senat; la Camera – doar dupa ce vor avea si acolo un vot mai mult decat alianta de la guvernare. Asadar, pe ei doar asta ii intereseaza, majoritatea parlamentara, ca restul... duca-se; Romania nu intra in obiectivele lor.

In conditiile astea, cu prosti si cu dereglati psihic, usl n-are sanse sa castige alegerile parlamentare. Au in schimb sansa de a testa capacitatea de a rabda a romanilor... Periculoasa activitate... Chiar si in eventualitatea improbabila ca secaturile astea ar veni la putere, le prezic azi un sfarsit mai trist decat anonimatul politic catre care se indreapta. Ei nu vor fi in stare sa conduca nimic, sunt perfect ignoranti si s-ar arunca hamesiti asupra a tot ce poate fi jefuit. Dar azi Romania e tara europeana si CE nu va permite ca o adunatura de bicisnici sa faca tot ce vor cu o parte din economia europeana. Nu ar avea bani, dar ar fi nevoiti sa ofere macar o parte din ceea ce azi promit. Daca vor da doar 10%, in maxim doi ani tara e pe butuci si primii care i-ar calca in picioare ar fi tocmai cei prostiti azi. Iar razbunarea lor ar fi crunta; se stie din batrani: „sa te fereasca Dumnezeu de prost si de copita calului”.

Read More

Tablouri pagîne

E o vorbă românească, veche: " A  prinde pe Dumnezeu de picioare". Mai des se vorbeşte de un singur picior al lui Dumnezeu, nu de amîndouă. "Parcă a prins pe Dumnezeu de un picior" se zice despre unul care are vreo bucurie mare, mai ales cînd n-o aştepta. Acum, ori vorbim despre amîndouă picioarele lui Dumnezeu, ori numai despre unul, lucrul e tot acelaşi şi cine e bisericos se zbîrleşte de vorba asta. Dar ce să-i faci? E vorba românului, şi-o fi ştiind el de ce-o spune. Adecă, nu ştiu de-o fi ştiind de ce-o spune, că într-adevăr e lucru cam cu păcat să te gîndeşti să apuci pe Dumnezeu de picior, cum ai apuca pe nenea Stan. Cum a ajuns românul la gîndul acesta ? Şi de ce a legat el veselia şi bucuria neaşteptată tocmai de piciorul lui Dumnezeu?

Dar, românul mai are şi altă vorbă: " La spatele lui Dumnezeu". Despre un sat înfundat între văi şi ascuns de lume, ori despre o casă îndosită şi la loc rău, se zice că e "la spate" sau "după spatele lui Dumnezeu". Vorba cealaltă, cu picioarele lui Dunmezeu, e mai lesne de înţeles; asta însă mai greu: nu e  Dumnezeu pretutindeni, nu le are toate în faţă? Cum poate să fie un sat, ori o casă, la spatele celui ce într-adevăr n-are nici picioare, nici spate, căci e duh fără trup? Aşa e. Duh pe care după legile bisericii n-ar fi iertat nici să-l zugrăvim măcar în chip de om bătrîn, cum se face cu toate acestea prin sfintele icoane. Şi, deşi e duh, românul văd că şi-l închipuie ca un om în toată legea, ba îl poate prinde şi de picioare. Mai mult, îl poate  prinde şi de piept, căci omul răutăcios şi arţăgos e în stare "să se prindă şi cu Dumnezeu de piept". E des întrebuinţată vorba asta. Iată-l dar pe Dumnezeu închipuit ca un om între oameni, pe care-l poţi ameninţa, că-I prinzi de piept. Ba, mai mult, sînt oameni cari "dau cu barda în Dumnezeu". De ce tocmai cu barda? O să vedem îndată de ce.

Dar pîn-atunci să mai îngrămădesc o vorbă peste celelalte. Despre unul peste care a dat un noroc orb se zice că "i-a pus Dumnezeu mîna în păr" sau "în cap". Asta e mai poznaşă decît toate! Să puie Dumnezeu mîna în capul cuiva! Şi e lucru sucit! Cînd pui mîna în capul cuiva, nu i-o pui ca să-l dezmierzi, ci ca să-l scuturi şi să-l înveţi minte: dar cui îi pune Dumnezeu mîna în cap omul acela se bucură, iese la liman. Cum se potrivesc lucrurile acestea? Inţelegi bine proverbele: "Dumnezeu nu bate cu ciomagul; "Dumnezeu e bun, dar nu bagă nimănui în traistă"; "pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii" şi altele. Dar cum să înţelegi zicătorile înşirate: a prinde pe Dumnezeu de-un picior ori de piept, a da cu barda în Dumnezeu, a sta la spatele lui Dumnezeu şi a avea norocul să-ţi puie Dumnezeu mîna în cap?

Expresiunile acestea sînt  păgîne. Nici nu se poate altfel: Cum i-ar da creştinului prin cap să vorbească despre Dumnezeu în felul acesta? D-voastră, cititorii, aţi auzit de atîtea ori vorbele acestea, le-aţi şi întrebuinţat, dar bănuiesc că niciodată n-aţi stat să vă gîndiţi ce vorbe sînt ele? De om cuminte iscodite ori de unul care dă cu barda în  Dumnezeu? Şi ce rost au? Acum, după ce v-am atras atenţia asupra lor, sînt sigur că începeţi să vă miraţi de ele, şi aţi vrea sa le aflaţi rostul. Am să mă încerc să vi-l spun eu. Toate cîte sînt, cinci, sînt de origine latină. In limba latină nu se găsesc, asta e adevărat, dar nici nu puteau să existe în limba asta, căci pentru latinii închinători ai zeilor ele erau vorbe de toate zilele, aşa ca şi cum am zice noi astăzi: a spart geamul bisericii, stă dincolo de biserică, a răsturnat idolul, a pus pe capul idolului o cunună, a frînt piciorul idolului etc.

Zeii aveau temple, şi în temple erau închipuiţi în statui. Templele erau sfinte, aziluri de  scăpare pentru toţi cei prigoniţi şi persecutaţi. Dacă un vinovat era gonit de oamenii legii, bunăoară, el năzuia spre vreun templu şi dacă apuca să puie numai vîrful degetelor mînii pe statuia zeului era mîntuit, nimeni nu-l mai putea prinde, nimeni nu-i putea face nici o silă ca să-I scoată din templu. El putea să stea în templu toată viaţa, căci nu avea nici o grijă de urmăritorii săi. Se înţelege, aceştia îl puteau sili să iasă din templu, cu foamea;  ba s-au întîmplat cazuri  că au zidit uşile şi ferestrele templului şi-au înmormîntat de viu pe vinovat înăuntru. Cel ce intra în templu, gonit, de obicei îmbrăţişa picioarele statuii zeului, căci statuile fiind  puţin ridicate pe pedestale, îi venea mai la îndemînă să cuprindă picioarele zeului. Oricine poate înţelege bucuria celui gonit, cind apuca să prindă "zeul de picioare". Acum nu mai avem obiceiul acesta, dar vorba a rămas din păgînătate şi de-aici e expresiunea, că "e aşa de vesel, parcă a prins pe Dumnezeu de un picior". La cei vechi fiecare oraş îşi avea anumit un zeu care îl protegea, un zeu patron; iar statuia zeului, fie că era într-un templu în oraş, fie afară de oraş pe-un deal, era totdauna cu faţa întoarsă spre oraş. Avem legende antice care povestesc că zeul (adică statuia lui) s-a întors singur pe soclul de piatră, cu faţa într-altă parte, cînd era supărat pe oras. Va să zică, se întîmpla ca zeul să întoarcă oraşului spatele. Tot ce era în faţa zeului era protegeat de el; dar puţin îi păsa de ce era la spatele lui. Ideea asta este ascunsă în moştenita noastră vorbă: a fi la spatele lui Dumnezeu.

Astăzi e fără rost vorba "a da cu barda în Dumnezeu", căci nu se poate întîmpla în realitate. Dar pe vremile vechi ale păgînătăţii se putea. Barbarul de astăzi îşi sfărîmă singur cu ciocanul ori cu toporul idolul (adică Dumnezeul) lui, cînd îi cere ceva şi nu-i dă, d.e. ploaie, vînat, peşte, soare la timp. Apoi îşi face alt idol. Grecii şi romanii, religioşi cum erau, n-ar fi  îndrăznit niciodată să necinstească o statuie a vreunui zeu, şi – bineînţeles - ţineau de mare nelegiuit pe cel ce-ar fi  sfărîmat cu voia vreo statuie. Dar se găseau şi de aceştia, fără îndoială, ori că erau necredincioşi si işi băteau joc de zei, ori erau furioşi pe zei ca barbarii de astăzi. Dar statuile fiind solide, ori de marmură ori de bronz, nu le puteai sfărîma decît cu ciocanul ori cu toporul. Şi astfel "a da cu barda în Dumnezeu" este totuna cu a da cu barda în zeu, în statuie, ca să-l necinsteşti ori ca să te răzbuni pe el. A călca poruncile lui Dumnezeu, a te abate din căile lui, a te ridica împotriva lui - toate acestea nu exprimă nici pe departe aşa de energic ideea de răzvrătire şi de nelegiuire, ca "a da cu barda" în el, căci aici avem un tablou plastic, şi apoi e energic şi gîndul de a distruge în mînie pe însuşi Dumnezeu, de a-l ucide cu o lovitură!

E lesne acum a vedea originea celeilalte zicători: a te prinde cu Dumnezeu de piept. Să ne gindim la statuia zeului, pe care ai voi s-o răstorni. Trebuie îndrăzneală nebună, ori furie grozavă, ca să te apropii de zeu cu gîndul nelegiuit de a-l răsturna de pe soclu, de la-l apuca de gît, făţiş ! Şi precum zeul -statuia- îşi·arată mînia şi supărarea prin semne aşa de lămurite, ca întoarcerea feţei, tot aşa îşi poate arăta deosebita bunăvoinţă prin semne, prin plecarea capului (chiar şi biserica creştină zice "şi pleacă urechea ta, Doamne" după psalmist, care tot la statuie se  gîndea) ori prin iluminarea feţei, ori prin ridicarea mînei şi aşezarea ei pe capul celui ce-l  ruga. Semnul binecuvîntării, după vechiul obicei al popoarelor, a fost şi este ori înălţarea braţelor orizontal şi puţin lărgite (înălţarea braţelor vertical peste cap este dimpotrivă semn al blestemului) ori punerea mînii drepte pe capul celui ce-ţi stă înainte. Prin urmare, dacă zeul a făcut minunea şi ţi-a pus mîna pe cap, cînd stai la picioarele lui şi te rogi este semn că eşti ascultat de el cu suprema bunăvoinţă, că tot ce ceri împlinit îţi va fi şi că norocul şi binecuvîntările lui te vor însoţi întru toate. Şi aşa, celui ce-i merg toate în plin, i-a pus zeul (sau Dumnezeu, la creştini) mîna pe cap. Eu cred, că dacă expresiunea este "mîna în cap" sau în păr, şi nu "pe cap" cum ar trebui, cauza este confuziunea dintre două tablouri. Cînd însuşi românul nu şi-a mai înţeles vorba cu  Dumnezeu care pune mîna pe capul cuiva (dispărînd noţiunea concretă, a dispărut cu încetul şi înţelesul ei), s-a  gîndit – poate - că e vorba într-adevăr de pusul mînii în păr, de apucatul părului, aşa cum se face cînd scapi pe un om de înecare.

 Iată, deci, cîteva exemple dintr-aceeaşi serie de idei, despre supravieţuirea zicătorilor. Zeii au dispărut de mult,  au dispărut statuile lor, a dispărut obiceiul vechi si credinţa, dar în limbă se mai găsesc încă mărturii despre toate acestea, mărturii pe cari  noi de multe ori nu le înţelegem şi ne mirăm de rostul  lor!

de George Coșbuc

Read More

Pricoliciul

Să-ţi spui acum ce e pricoliciul. Nu numai poporul nostru, ci multe-multe din lume, mai că aş zice că toate, cred că anumiţi oameni se pot preface în animale vătămătoare. Credinţa asta o au tot aşa sălbatecii de prin Africa şi Australia, cum au avut-o şi înţeleptele neamuri vechi ale grecilor şi romanilor.

 Dar e o încurcătură mare cu credinţa asta. Unii cred că numai vrăjitorii se pot face lup ori cîne, ori porc, ori bivol, ori alt animal; dar şi într-asta se despart, că unii zic că vrăjitorii se prefac aşa drept bătaia lui Dumnezeu pentru relele lor şi astfel aleargă cît e noaptea; iar alţii, că se prefac de bunăvoie în animale rele, ca să facă stricăciuni. Iar alţii zic că vrăjitorii se prefac animale nu cînd voiesc, ci cînd le vine sorocul, adecă "boala", care ar fi cam ca năpîrlirea la pasări şi ca schimbare a pelii la şerpi ori a coarnelor la cerbi. Apoi iarăşi sînt alţii cari ştiu că nu vrăjitorii se prefac animale, ci că tocmai ei prin vrăjile lor prefac pe alţi oameni, pe cari au ură, şi-i poartă în goană peste hotare. Apoi alţii spun că nu e nevoie să fie vrăjitor omul care se preface pricolici; poate să fie om cinstit şi cumsecade, şi se face ori lup, ori cîne fără să ştie, tocmai cum lunatecii umblă fără ştirea Ior pe acoperişul caselor. Dar de ce se face animal, nu se prea ştie, ori că l-a luat în stăpînire diavolul aşa tam-nesam, cum să zice, ori că are "boala" în el. Nu o spun toţi la fel nici cînd e vorba de animalul în care se preface  omul. Unii, că numai în cîne, alţii numai în lup, alţii că într-amîndouă acestea, iar alţii că în orice fel  de  animal răutăcios, alţii ca in orice fel de animal negru, iar o seamă zic că numai într-anumite animale, cam acestea: lup, cîne, pisică, bivol, porc, capră, cal, paianjen, muscă, scorpie, şarpe, broască. După credinţa îndeobşte a românilor, nu se poate preface in oaie şi porumbel, că sînt animale blînde şi sfinte. Iar după cît ştiu eu, nu se mai poate preface în animale cari au fost şi sînt sfinte în credinţele deşarte, în albină, arici, cerb şi rîndunică.

 Vezi d-ta ce lucruri de-a valma! Bunăoară, ştii că animalele negre alungă duhurile rele, că de-aceea se zice totdeauna în descîntece: "Du-te unde cocoş negru nu cîntă, cîne negru nu latră, vaca neagră nu mugeşte şi nici preotul nu toacă", şi totuşi omul se face pricolici în chipul animalelor negre. Asta nu se prea potriveşte, după firea lucrurilor, dar poporul nu-şi bate capul cu potriviri cînd are să născocească minuni. Ştii că ţăranii cred că dracul fuge de tămîie şi de cruce cu atîta spaimă, încît chiar şi o cruce făcută cu limba în gură îl scoate din sărite. Asta e cu lege. Dar cum se potriveşte că tot ţăranii se tem noaptea să treacă prin cimitir, iar să intre în biserică singuri noaptea, n-ar face-o pentru bogăţia lumii. Că e dracul în  cimitir, ba chiar în biserică. Se poate neghiobie mai mare? O cruce făcută cu limba sperie pe dracul, dar printre zecile de cruci din cimitir el se plimbă ca prin lobodă, ba intră în biserică şi nu se teme de toate acelea lucruri sfinte cîte le vede, cu toate că pe cîmp ori pe deal, cînd arunci după el nu-mai cu un fir de tămîie, fuge fuga orbului  de dă prin gropi. Nepotriviri de acestea ţi-am mai arătat şi-ţi voi mai arăta, că sînt cîţi peri în cap.

 Să ne întoarcem la pricolici. Trei lucruri ţi le voi pune în vedere ca să te luminezi. Dar mai întîi, să bagi de seamă şi să desparţi lucrurile, să nu ţii că strigoiul şi pricoliciul sînt una. Amîndoi se  prefac în animale, dar unul e suflet mort şi altul suflet viu. Pricoliciul e un om care trăieşte, iar  strigoiul e un mort care se scoală din  mormînt ca să ia ori să nu ia chip de animal, căci strigoiul poate veni şi în  chipul avut, al celui de om. Vezi că nu ştii care e minune mai mare: că se preface un om viu în lup, ori se scoală un mort din groapă, ca să-şi facă mendrele. Ţăranii cam amestecă lucrurile, numindu-i strigoi şi pe unul şi pe altul, ba numeşte strigoi -şi mai ales strigoaice- şi pe vrăjitorii cei ce se îndeletnicesc numai cu chiţibuşuri, cu luarea manei, cu furatul somnului copiilor, cu descîntece şi alte şolomonării mai lesne de făcut.

 Lucrurile acestea să le desparţi, strigoi e una, pricolici alta. De strigoi îţi voi spune cînd va veni rîndul. Acum, întîi de toate, poţi să bagi de seamă că firea cea deosebită a oamenilor are  lasemănare cu firea unor animale. Unul e blînd şi lesne de purtat de nas, are firea oii. Altul e lacom şi obraznic, are firea porcului. Altul făţarnic, care te muşcă pe furiş, deci are firea unor cîni. Altul e hrăpăreţ, răutăcios, vrea mereu să facă răul, are firea lupului. Unul are firea şarpelui, altul a caprei şi aşa mai departe. De aceea şi numim pe oameni cu numele unui animal, care spune mai mult cu o singură vorbă decît oricîte alte tălmăciri. Cînd zici: "e un cîne de om", "e un şarpe", "e boul lui Dumnezeu", "scorpie ce eşti !", "porcule !", şi cîte altele, nu-i aşa că ajunge ca să-mi arăţi omul?

 Dintre toate însuşirrile rele ale omului, răutatea este cea mai nepricepută. Că eşti zgîrcit, ori mîndru, ori lacom, ori stricat, toate sînt ale omului.  Dar să fii rău, să n-ai pentru nimeni vorbă bună, tot dosnic şi întunecat, hrăpăreţ, fără milă, zăvistnic, să loveşti pe la spate, numai tu să trăieşti şi toţi să piară, să-ţi vinzi fraţii şi părinţii - acestea sînt ale diavolului. De unde vine atîta răutate în suflarea lui Dumnezeu? Nici temei n-are răutatea de inimă, ca alte însuşiri rele, căci toate strică numai celui ce le are, dar răutatea strică tuturor, căci pustieşte şi dărîmă, sugrumă şi ucide. Iar asta e mai ales firea lupului şi a cînelui; lupul ca hrăpăreţ şi cînele ca duşman ce te muşcă pe furiş. De aceea, poate înţelegi acum  de ce pricoliciul, după credinţa poporului, se face mai ales lup ori cîne. Omul acesta aşa de răutăcios, viclean şi făţarnic, cu fire de lup, nu mai e om, ci lup, zic cei ce-l cunosc. Dar dacă el e într-adevăr  un lup în chip de om? E lesne s-ajungi pînă la credinţa că el, neputindu-şi sătura poftele răutăţii lui, ca om, din cînd în cînd se face lup ca să omoare si să facă răul după poftă. Să-I facă orişicum şi orişiunde, căci pricoliciul lup muşcă şi atacă nu numai pe cine are ură şi mînie.

 Se spune de o regină, de demult, că pe vremea unui război care a adus pustiirea ţării, după ce a văzut pe bărbatu-său mort în palatul lor, în care intraseră duşmanii, şi după ce a văzut pe  copiii ei morţi de sabie, şi-a pierdut mintea şi în faţa celei din urmă fete pe care a văzut-o străpunsă de suliţi, a început să latre în felul cînilor. Iar de un rege se spune că într-o nebunie ce i-a venit deodată, a sărit la nevasta sa care avea gemeni şi-i ţinea în braţe, i-a  apucat un copil şi ţinîndu-l de picioare l-a izbit cu capul de pereţi, iar biata nevastă-sa fugind cu celălalt s-a aruncat intr-o fîntînă. Vezi dintr-asta că în nebunie regina se închipuia cîne, iar regele leu.

 Gîndesc că ai priceput din toate că oameni cari să se facă lupi şi cîni nu sînt. E peste fire să se poată face. E numai o credinţă, al cărei temei e răutatea de inimă, peste  fire  de multă, a cîte unui om. Nu-l putem înţelege răutăcios într-atîta decît numai că e lup adevărat în chip de om. Deci, nu om care se poate face lup, ci lup care se poate face om. Cînd vin toanele prostului, face prostii întruna, cînd i s-abate unui om crunt din fire, bate şi omoară ca-n neştire. Aceste sînt "atacuri" ale "boalei". Atunci omul răutăcios se face lup sugrumător, şi apoi iarăşi îi trece. Se vede că dintr-aceste "atacuri", numite de învăţaţi paroxisme, au făcut popoarele "sorocurile" pricoliciului, şi-au luat ca adevărat ceea ce se spune numai ca pildă.

 Noi zicem "în furie omul devine fiară", cu apucături de fiară adică, să zicem de "lup", dar nu luăm vorba în înţelesul că într-adevăr omul se face cu  patru labe, cu păr pe el, mai scurt, fiară ca în pădure. Dar poporul aşa a luat-o. Asta e tot.

de George Cosbuc

Read More

Klingo-intelectualul sau supararea pe sat

Einstein spunea ca in lume sunt 5% destepti si 95% prosti. Nu comentez asta… In politica, la fel ca in viata, unii sunt mai adaptati, altii nu. « Clasa muncitoare » a lui Ceausescu era compusa din muncitori, tarani si intelectuali, acestia din urma lasati mai la coada intentionat. La comunisti, accentul cadea mereu, ca si azi, pe cantitate/numar si nicidecum pe competenta omului in domeniul in care evolueaza. Fiecare roman a cautat sa se integreze intr-una dina ceste categorii enuntate simplist si astfel s-au nascut « intelectualii ».

Nu intentionez sa ofensez pe nimeni, dar cred ca trebuie limpezite apele. Romania a dat intelectuali de o statura morala si profesionala exceptionale, dar a dat, in egala masura, oameni prestigiosi care nu erau deloc intelectuali. Candva, ilustrul nostru istoric, N. Iorga i s-a adresat lui Bratianu : « Ce pot eu sa invat de la un inginer ? », iar raspunsul a venit prompt : « Masura, d-le profesor ». Bratianu era inginer, deci nu un intelectual, judecand dupa meserie, ceea ce nu inseamna deloc ca asta i-ar stirbi din prestigiu. La noi, termenul a capatat un inteles gresit si toti care au terminat o facultate, nu conteaza care cred ca au devenit brusc… intelectuali. Nu. Au devenit absolventi de facultate si atat. Devenirea ca intelectual n-are vreo legatura cu meseria. Dan Barbilian (Ion Barbu) a fost un intelectual, dar nu pentru ca era matematician merita numele de intelectual, ci pentru restul activitatii. Istoria noastra e plina de exemple de intelectuali care ca meserie erau medici, avocati sau ingineri, dar si cu mult mai multi care si-au vazut de meserii, fara a trai cu complexul ca nu sunt intelectuali. Azi sunt mii de vanzatori de butic, muncitori sau altele care au diplome, iar asta nu i-a transformat in oameni de cultura.

Unii isi imagineaza ca politica este un domeniu in care « purii » se lupta cu « impurii » si ca trebuie sa fii cam ca Maica Tereza ca sa poti lupta de partea primilor. Gresit ! Politica n-are absolut nimic pur, este un domeniu in care fiecare slujeste unui ideal si unor interese, personale sau de grup. In politica nu exista intelectuali care lupta surd impotriva celorlalti si nici muncitori sau tarani care „sa-i incalece” pe intelectuali. Acolo toti sunt membri de partid (unii nu) si impreuna dau masura solidaritatii si a capacitatii lor politice, nu intelectuale si nici profesionale.

Ceea ce s-a petrecut de cateva zile incoace in PDL este o dovada ca nu mereu „intelectualii” au ceva de spus. Ei pot fi prea bine niste valori individuale, niste intelectuali de marca (desi in anumite cazuri asta chiar nu se vede), dar asta chiar n-are vreo legatura cu politica. Aerele de superioritate pe care le arboreaza unii cersind o apreciere nedovedita pana acum seamana mai repede cu frustrarea. Cristian Preda s-a propus la candidatura pentru Primaria Generala. PDL l-a propus pe Prigoana. „Intelectualii” au sarit in sus, aparent in apararea „confratilor lor, intelectualii” si au gresit. Asta arata ca intelectualul care se supradimensioneaza devine „intelectual” si se descalifica. Preda putea sa fie propus de cineva, de un coleg de partid, dar singur... suna ca dracu’. N-a fost preferat, pe buna dreptate, ci a fost ales colegul sau „cu pliciul”, ca sa citez si una dintre „argumentele” taberei „fine”. Alte argumente? „Prigoana nu e intelectual”, „intelectualii sunt marginalizati” etc., etc. Este socant cum oameni cu o anumita cultura in spate apeleaza la asemenea „argumente” demne de analfabetii de la iRealitatea. Asa isi arata cultura, intelectul, capacitatea? Cu discursuri normale pentru unul cum era Ceausescu, dar neasteptate din partea lor? Monica Macovei a sarit in apararea inutilului Preda. Sa inteleg ca si ea e tot o intelectuala? Sau alte interese, poate sorosiene, sunt la mijloc?

De ce merita Preda sa candideze si ce sanse avea el? Nu ma intereseaza sondajele interne si nici opiniile altora. As fi vrut sa vad performante, atat la el cat si la Macovei. As fi putut sa-l includ aici si pe Paleologu cel tanar, dar cred ca nu merita sa vorbim despre papioane; poate cu alta ocazie. Prigoana nu e un intelectual; el e avocat si om de afaceri si e bine ca n-a suportat ca unul ca profesorul Preda sa intreaca masura. El este candidatul PDL pentru Primaria Generala si cu asta basta. Partidele isi decid candidatii dupa o consultare interna care nu mereu ii convine lui „Gheorghe”, dar asta nu inseamna nimic. Daca alegatorii vor agrea sau nu aceasta alegere, asta se va vedea la vot, dar pana atunci cred ca trebuie sa pastram cu totii masura. Putem fi solidari intre noi ca romani, nu doar ca membri de partid (eu nu sunt membru al vreunui partid, de exemplu, dar asta nu ma impiedica sa fiu alaturi de cei care isi inteleg rostul politic)? Divide et impera a fost mereu tactica bolsevicilor; ei au asmutit categorii sociale, i-au invrajbit pe oameni pentru a putea pune mana pe putere, se stie de multi ani. Iata ca unii uita sau isi pun propriile interese inaintea acelora pentru care au intrat in politica. „Luati-l voi”, a zis Blaga... Si nu pot sa-l contrazic.

Nu m-am lamurit ce fel de politica a facut Cristian Preda, n-am vazut ce a reusit Monica Macovei in materie de politica interna (nu, despre Paleologu nu zic nimic nici de data asta; nu-l gasesc potrivit pentru candidatura recent primita, dar tot nu-l introduc printre nemultumiti. De ce ar fi?) si nu stiu daca vor parasi in corpore partidul. Daca o vor face, eu le urez „drum bun si cale batuta”...

Read More

De la "carpa kaghebista" la Ponta; o "gluma trista"

„Ceausescu a intinat nobilele idealuri ale comunismului”, spunea ilici cu patos „revolutionar” in 22 decembrie 1989. Dupa trei zile, acelasi Ceausescu vorbea pentru ultima data despre „agenturili straine” care fac si dreg in tara. Apoi – foc automat si ilici vine la manivelele puterii. In iunie '89 vin „batalioanele de asalt” mineresti, capete sparte, spinari cocosate si destine schimbate; si o tara in deriva politica si morala. In paralel, laboratoarele fasciste iliesciene imparteau manifeste „mobilizatoare” cu legionarii care au invadat tara sprijiniti de... agenturi straine. „Nenorocitii” urmareau sa puna mana pe sarmana tarisoara, sa o supuna la „perversiuni” economice si chiar sa faca economie de piata in Romania; cumplit, nu-asa?

Marota iliesciana a fost mereu economia de piata. Ea era similara cu „capitalismul”, „exploatatorii”, „anti-democratii” (ca „democrati”, se-ntelege, sunt doar comunistii) si cu alte cretinitati de extrema stanga. Desigur, ilici nu uita sa faca referiri la „agenturi”, dar mai cu fereala, ca se demonetizase conceptul, pe de o parte si pentru ca n-avea chef sa pomeneasca implicit despre tovarasii lui care l-au adus in fruntea bucatelor, pe de alta parte. Apoi, ilici a facut si altele... Consilierul lui, sol/trimis special la Moscova, se dadea de ceasul mortii de grija URSS, asa cum a si afirmat-o, fara a uita sa pomeneasca si ca „elemente dusmanoase, in legatura cu agenturi straine fac demonstratii pentru a aduce capitalismul in Romania”. Pascu nu uita sa asigure partea sovietica de tot ce trebuie pentru a tine sub control asemenea „orori”.

De-a lungul timpului (a se citi „a dominatiei rosii”), a mai aparut si proapat puscariabilul Bulanel care, fonfait si golanit mai amintea despre „elemente care sunt supuse unor autoritati straine”. Sigur ca era si un sambure de adevar, dar ei nu aminteau asta din grija pentru aceeasi „tarisoara”, ci pentru ca ii mai infrana din elanul dement cu care jefuiau tara la drumul mare, asa ca se mai fereau. Bulanel a fost tras pe linia muribunda; „Adriane, nici nu stii/ cat de mic incepi sa fii” l-a lasat cu ouale nesocotite.

Apoi a aparut pe scena micul bulevardier. Mincinos si infantil, Ponta isi alege cuvintele; nu ca si le-ar alege in sensul clasic al cuvantului, ci le sorteaza si le da drumul dupa criterii inca neclare, fara rost si cu o ruptura notabila fata de realitate. Nu i-au trebuit multe ocazii, si Pontalaul a si inceput „gherlele” („masina lor de furat a functionat mai bine ca a noastra”). Recent, „patriotul” mic-che guevara si-a luat in „serios” mandatul pe care ilici i l-a pus in buzunar, asa ca hop! la UE unde, tot „patriotic”, a cerut... sanctionarea Romaniei. In tara, „curajosul” bulevardier a negat complet si a ironizat o asemenea eventualitate ca fiind inspirata de „dictatorul Basescu”. Confirmarea a venit ceva mai tarziu: intr-un cadru organizat la Parlamentul European, Ponta si sluga lui Felix, acompaniati de tzutzarul de la Intact incep sa „argumenteze”. Butoaie de laturi s-au scurs din boturile lor, minciuni fioroase au infestat urechile auditoriului, porcarii inimaginabile (desigur, inventate) au contaminat un parlament si o tara (ca s-a mai si transmis in tara). Secaturile n-au avut nici jena, nici rusine, ca de normalitate psihica nu puteau fi banuiti. Faptele lor sunt, in orice tara normala, ori sanctionate ca tradare si subminare a tarii, ori ca niste cazuri de rezolvat de catre un spital de boli nervoase. Cu toate astea, anarhistii bolsevici si-au vazut de ale lor.

Iata ca infractiunile nesanctionate atrag dupa ele „hiperpatriotism”. Recidivand in minciunile sale infantile, Ponta il acuza pe MRU de tradare! A ce sau de ce? Nu e prea clar nici pentru el; „vorbi si Ion, ca si el e om”... Zvonurile mincinoase drapate in „situatii oficiale” (am citat din Ponta) au explodat. Fireste, acele situatii urmeaza a fi facute intr-un viitor apropiat si nu vor confirma elucubratiile individului; deocamdata, el fabuleaza, iar asta este singura politica pe care o pot construi comunistii (in afara de incitarea la nesupunere civica, subminarea economiei nationale si alte fapte de o gravitate deosebita comise de ei).

Acelasi derbedeu reia azi „teza” „noi nu ne vindem tara”. E drept, n-au vandut-o (nu ca n-au vrut, ci pentru ca URSS s-a destramat), ci au impartit-o: colosi industriali „privatizati” pe UN DOLAR, turismul transformat in afacere de partid, economia pusa pe butuci, dar si averi uriase pentru ei si acolitii lor. „Capitalismul fioros” repede le-a placut, ospatarii si camionagii de ieri au devenit afaceristii de azi, iar sculerii-matriteri si lacatusii s-au metamorfozat in parlamentari socialisti (si nici aia la munca, ci doar la golaneala pe bani grei). Azi, Romania are niste produsi expirati ce nu exista nicaieri: imbogatiti din bani publici, cu averi colosale care plang cu lacrimi de crocodil de mila bugetarilor pe care tot ei i-au adus in starea asta. Nu se gandeau la ei nici cand profesorii aveau cele mai mici salarii din tara, secondati la mica distanta de medici, nici cand dadeau Rosia Montana unui aventurier traficant de droguri si nici cand se faceau concesionari de masini de lux, proprietari de blocuri, hoteluri sau supermarket-uri. Dar limba de rumegus n-a murit...

„Hotul e primul care striga hotul” spune intelepciunea populara. Unde este acea intelepciune azi? Realizeaza romanii cu cine au de-a face? Alegerile vor demonstra.

Read More

Amintiri despre Caragiale

In vara cealaltă, cea din urmă a întîlnirii noastre, făceam amîndoi planul, prin colonadele din Carlsbad, să ne întîlnim la Dresda în vara asta care a fost să fie cea din urmă a vieţii lui, ca să supărăm pe un prieten al nostru din capitala Saxoniei cu primirea în gazdă pe vro două, trei zile. Era prin mai, şi el venise prin oraşul apelor fierbinţi nu de dragul acestor ape, pe care nu voia nici măcar să le guste, ci numai ca să se plimbe.

Pentru că sosise în Carlsbad, mai devreme ca altădată, medicul nostru român, dr. Vaida-Voievod, deputatul ardelenilor în parlamentul din Budapesta, şi lui Caragiale foarte mult ii plăcea în anii din urmă să se ocupe cu trebile politice ale românilor din Ungaria şi mai ales să puie la cale cu doctorul Vaida, mai în glumă, mai cu dinadinsul, soarta tronului habsburgic. Dar venise şi pentru c-a fost auzit nu ştiu de unde că sînt şi eu prin Carlsbad. Aşa am înţeles în cele dintîi ceasuri ale revederii, că ar fi venit anume ca să-mi arate un manuscris şi să-i dau o informaţiune, o foarte curioasă informaţiune: anume dacă pot  să-i spun care poet latin, afară de Virgiliu, a mai scris ceva despre relaţiunile lui Eneas cu Dido şi despre moartea tragică a acestei regine semite.

Mi s-a părut tot lucrul o glumă de-ale lui, dar spre destula mea uimire, mi-a scos din geantă un manuscris, de vro optsprezece pagini, şi cît am putut frunzări prin el, prin amurgul serii, într-o odaie a otelului Kroh, unde-şi stabili nenea Iancu reşedinţa, am văzut că într-adevăr avea ceva de lucru cu Dido. Patru pagini erau scrise fără nici o corectură, celelalte erau toate o neisprăvită de-a valrnă cu corecturi îngrămădite în cîte două şi trei caturi.

Manuscrisul era în versuri, şi versurile de felurite lungimi. Avea, pesemne, să fie o feerie, sau o melodramă scurtă, sau ştiu şi eu ce. Atîta ştiu că acţiunea se concentra întreagă pe lîngă arderea pe rug a reginei. Ce voia să facă, la urma urmei, cu moartea Didonei, nu ştiu; poate unul dintre directorii teatrelor noastre să ştie ceva, sau să ştie cei ce conduc societatea pentru crearea unui fond de teatru român în Ungaria. Mie nu mi-a spus altceva decît atîta că, la nedumerirea mea ce-ar putea el scoate dintr-un fapt atît de divers de nevoile noastre româneşti, mi-a răspuns apăsat:

- Vreau s-o fac patriotică, Ghiţă, vreau s-o fac patriotică!

Şi văzîndu-mi sporită uimirea cum ar putea face patriotism românesc împrejurul morţii unei regine din Cartago, a adăogat:

- Dar Virgil cum a îngrămădit atîta patriotism pe lîngă moartea Didonei?

Şi-a repetat de vro cîteva ori, cu mare respect, versul lui Virgil din Cartea a patra: Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor. Şi mi s-a părut că ar fi avut de gînd să facă într-adevăr ceva patriotic, judecînd după versurile din Virgil, pe care le-a scos din portmoneu şi le-a întins pe masă, în trei exemplare pe trei foi, rupte din cărţi, pe una textul original al lui Virgil, pe alta tradus franţuzeşte şi pe-a treia foaie versurile aşa cum le-am tradus eu. Acele cumplite versuri (584-630) pline de nepotolită furie şi de-o clocotitoare ură, şi din început pînă în sfîrşit numai durere şi blestem. Fireşte, e vorba într-aceste versuri de "roiurile Asiei" şi dacă avea de gînd Caragiale să publice ceea ce voia să scrie, după cum îmi spunea, în Românul din Arad, e de crezut că lucrarea aceasta o făcea anumit pentru românii de peste Carpaţi, pentru că, repeta mereu acele  versuri :

"Răzbunător de s-ar naşte oarecine din oasele mele, care cu fier şi cu foc să gonească ale  Asiei roiuri, azi şi de-a pururi şi-oricînd mai găsi-se-vor braţe prin veacuri! Maluri cu maluri în luptă, şi valuri cu valuri, să geamă; taberi cu taberi, şi-n veci să se bată şi ei şi nepoţii."

Dar poate să fi fost şi altceva. Pentru că dintîi bănuisem, şi nu mi-am pierdut nici la urmă bănuiala, că versurile au un caracter cu totul subiectiv, pe care caută să-I învăluiască cu o manta străină. Dar eu am puţin contact cu lumea şi nu ştiu multe feţe ale ei.

Acum, manuscrisul i se va găsi şi se va vedea ce intenţiuni a avut. Poate că aş fi ştiut şi eu de-atunci, dar vorba de-acel manuscris ne-a fost foarte scurtă, nici trei minute în odaia otelului, căci am ieşit din otel vorbind despre altele, şi-apoi trei zile cît a stat prin Carlsbad nu ne-am mai găsit vremea şi ocaziunea să mai vorbim de Dido, din cauza întîlnirii cu alţi şi cu alţi oameni şi din cauza soartei tronului habsburgic, pe care-l puneam la cale amîndoi cu foarte mult de el iubitul dr. Vaida.

Am fi putut vorbi în pace despre acel manuscris în vara asta, cînd aveam să ne întîlnim la Dresda. Să ne întîlnim! Doamne, şi pe vremea aceea, eu, din cauze neprevăzute, eram pe marea tyrhenică şi bietul Caragiale era mort...

de George Cosbuc

Read More

Babele sfinte in mitologia noastra

Eroul solar face în drumul său, popasuri la vro sfantă oarecare şi de obicei cere de la ele sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte: Vineri, Duminecă, Luni şi Miercuri reprezintă principiul binelui şi sînt blînde, bune şi totdeauna gata să ajute pe erou; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sîmbătă sînt răutăcioase, de aceea eroii solari le ocolesc, căci ele reprezintă principiul răului.

Toate aceste sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sînt personificări lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin ca pe un fel de hocus-pocus al basmelor cu cari te poţi juca după buna ta  chibzuială. Dar, pe cît de bine ştie cel ce se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu  altceva şi că stă acolo unde-l vede şi nu într-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele  din basme sînt anumite personificări, bine stabilite, cu însușiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine determinată şi cu rostul lor care e neclintit. A amesteca pe sfînta Luni cu sfînta Vineri, ca şi cînd ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a purta pe erou pe la toate sfintele pe rînd - şi mai ales în ordinea numelor zilelor din săptămînă - nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca şi cînd ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.

Sfintele noastre personifică timpul de la o răsărire de soare pînă la alta. Fiecare îşi are porţiunea sa de timp, iar insuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să corespundă, pe cît se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp. Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi privite ca egale. E, deci, natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de căpetenie ale  soarelui. Aceste două fenomene sînt reprezentate şi personificate în sfînta Miercuri şi sfînta Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri "zilele" cele mai sfinte din săptămînă. O să mă opresc acum la aceste două personificări înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc bine rostul şi fiinţa, mai întîi singure, iar mai tîrziu în legătură cu celelalte.

Numele Vineri n-are nevoie de demonstrări întrucît îi priveşte origina. Tot aşa Miercuri. Unul e Venus, altul Mercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică e una cu zeiţa Venus, iar Sf. Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini. Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vremilor tîrzii ale vieţii greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţiune, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă Hesiod, e neîntrerupt discutată şi multi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai  înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după cum aceste fenomene sînt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început s-a născut haos, apoi pămîntul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e noaptea întru care zace pămîntul: Hesiod spune că s-a născut pămîntul, într-adevăr însă el era. Din noapte s-a născut pămîntul şi tartarul. E o concepţiune a tuturor neamurilor primitive că pămîntul iese din noapte încetul cu încetul ca şi cînd ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar fi  în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pămîntul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se luminează, se deosebeşte pămîntul, acum îl vezi. Se naşte pămîntul tot din noapte. Dar Hesiod spune că se naşte pămîntul şi tartaruI. Acest tartar e întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiesc toate  popoarele. Cum se naşte el din noapte, deodată, cu pămîntul? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spuie că se naşte pămîntul şi (apoi) tartarul, ci pămîntul (deodată) cu tartarul. Căci, ziuă ori noapte, pămîntul are sub el un tartar.

Rămînem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele e un Eros cosmologic, e puterea creatoare a naturii, vecinicul imbold spre viaţă, personificat într-un zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi Eros nu sînt zei specifici greceşti. Intr-o epocă însă, mai tîrziu specific grecească, vremea care amestecă pe toate a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, spune Hesiod, s-a  născut cu mult în urma lui  Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aci nu mai e ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Să vedem întîi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că Uranos după ce a născut pe toţi zeii - adică se săvîrşise creaţiunea- şi-a tăiat mădularul bărbătesc şi l-a  aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul lui se adunase spumă, şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea se numeşte născută din spume. Fără îndoială, acest mit e născut tîrziu, probabil în Cipru, dar se explică prin felurile de concepţiune ale indo-germanilor. Cerul e privit ca o mare, ca o cîmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie de dovezi. La noi chiar, în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ca "o margine a cîmpiei". Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sînt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această spumă, prin comparaţie, a fost  personifioată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita. 

Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu al amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat  Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, pînă ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis - aşa cum o arată statuia din Neapol, într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirîndu-şi însăşi rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere platonică.

Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor. Poporul de rînd n-o ştia aşa, pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sînt cele "mai frumoase" fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întîi prin Venus şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes - tot ale ei au rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi – Apollo - ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blîndă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezinta zorile, dar le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brîu al ei, vestitul brîu în care stau toate frumuseţele şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucîndu-se prin nori, dar aceste raze (graţiile) erau vecinicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul care e protivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunerecului dar are parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a  trăit, cum am zice noi, necununată şi a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte  tîrziu, se vede că mitul lui s-a născut tîrziu, spre decadenţa mitologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de servitor şi sol al zeilor olimpici.

Eu am băgat de seamă că toate atributele sfintei Vineri care reprezintă în mitologia noastră Amurgul se potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curînd, toate spun lămurit că Hermes e personificarea amurgului şi a vîntului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes. Breal, în studiul său asupra lui "Hercules şi Cacus" s-a ocupat cu acest nume şi rezultatele sînt că Hermes într-adevăr e amurgul şi vîntul serii. Intr-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele) cu uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de cîni - în toate mitologiile indo-germane vînturile sînt personificate în cîni - de Sarama şi Sabala, biruie pe uriaşul care aruncă foc şi pară pe nări. E mitul nostru cu Făt-Frumos care ucide pe zmeul cu atîtea capete; cînii sînt, cum am mai spus: N-aude, Na-vede etc. Acum să lăsăm pe însuşi Breal să vorbească:

"Noi n-am vorbit pînă aici de o împrejurare a mitului, care se raportează la cea mai adîncă autenticitate şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei greceşti. Indra, cînd află că vacile-i sînt închise, trimite pe căţeaua sa Sarama, să i le caute - adică pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii. Sarama are doi căţei numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se numeşte Sabala nume care vine, fără îndoială după congecturile lui M.Weber, de la adjectivul  sarvara «negru». Intr-un imn către Jama (zeul  morţii), se spune că aceşti doi cîni, care sînt descrişi avînd fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boale: „Tu care alungi boalele, care protegi casele, care te poţi schimba luînd toate chipurile, fii-ne prieten’’...  Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri: el duce lui Phrixos lîna de aur, ajută pe Perseu contra Gorgonei, cercetează pe Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele Kerberos  (Cerber) în regatul morţilor la Pluto."

Aşadar, numele Hermes a ieşit din numele unui cîne care reprezintă vîntul furtunii. Acest cîne în mitologia vedică ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în mitologia greacă. Dar să lăsăm cînele şi să vorbim de ceea ce personifică el, despre vînt. Vîntul e întraripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu întraripat în toată mitologia greacă. Vîntul geme, urlă, dă sunete, vîjăie, e vecinic vorbăreţ, e vecinic pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruie cu gura; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E mincinos, lucru mare, e şiret şi se vîră pretutindeni. E meşter în toate şi nu oboseşte să alerge şi să flecărească. Vîntul cîntă; în amurg boarea e un cîntec dulce, de aceea  Hermes e cîntăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vînt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare (al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de vîntul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunerecul amurgului dă lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură de dinaintea ochilor noştri. Amurgul "fură" lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi cîmpie. Hermes? El e zeul tîlhăriei. Fură tot ce poate. Abia născut, i-a furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele.

Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vînt al nopţii, duce sufletele celor morţi în tartar. El are un băţ: cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi, cu cellalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lîngă acest fapt şi pe lîngă cellalte că el a născut cu Lumina (cu Venus) pe Hermafrodit, se mai adaogă unul: el are pe băţul său ca emblemă doi  şerpi încolăciţi ale căror capete se ating sus la mîner. Mitul spune că Hermes a văzut odată doi şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între ei, iar ei s-au încolăcit pe lîngă băţ, uitîndu-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decît fantazii şi visuri, oricît s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi "poezia" acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amîndoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating pacinice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe vremea cînd se lupta ziua cu noaptea.

După atîta digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi vîntul de pe-nserate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa le reprezintă în mitologia noastră Sfînta Vineri şi Sfînta Mercuri. Atributele, precum vom vedea, le sînt aceleaşi. Dar cu o osebire. S-au schimbat rolurile. Sfînta Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă dimpotrivă, amurgul, iar Sfînta Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat - ca două lucruri opuse să-şi schimbe  locul. E ceea ce se întîmplă şi în limbă; sema[n]tologia ne arată cum unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decît cel original. Iar schimbarea locului, adică trecerea Sfintei Vineri la apus şi a Sfintei Miercuri la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea "negură" cum am numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgîne, întunecîndu-le şi producînd confuziuni în mitologia noastră. Sfînta Vineri a noastră reprezinta zorile odată - şi chiar astazi simţi că ţăranul nu şi-a perdut cu totul conştiinţa despre  acest  lucru - dar intervenind legenda creştină, că Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri şi după cum Hristos s-aseamănă mai întru toate cu eroul  solar sau cu însuşi soarele cel adevărat, nu mitic, a trebuit ca mitologia noastră să simtă urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri şi astfel două idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţiune încă nu e deplina -aproape de 2000  de ani şi poate n-o fi niciodată - Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură: în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e Hermes, dar cîteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche, rar, dar foarte  puternic şi atunci ea e Venus în toată mărirea păgînătăţii ei.

Dacă legenda creştină a adus pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să puie la răsărit pe Sf. Duminecă, pentru că duminecă a reînviat Hristos; iarăşi o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului zilei. In basme, aceste două sfinte sînt cele mai de căpetenie. Drumul de la Sf. Vineri pînă la Sf. Miercuri e o pînză neagră – noaptea - iar îndărăt de la Sf. Miercuri la Sf. Vineri e o pînză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintîi sfîntă după Sf. Vineri e Sf. Sîmbătă. Nu e cestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu. Sf. Sîmbătă e un product al legendei creştine. Intîi de toate: sîmbătă toată ziua Mîntuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sîmbătă a cutreierat lumea morţilor, duminecă a înviat. Noaptea e lumea morţilor amurgul (Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sîmbăte. A doua: repulsiunea ce au avut-o creştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e sîmbăta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sîmbetei a cutreierat Hristos, cînd s-a scoborît din limb. De aceea, sîmbăta nu e într-adevăr sfîntă. Prin analogie i se zice sfîntă, dar numai în descîntece, în vrăji, în farmece, în toate acele întunecoase versuri recitative cari se raportă la duhuri necurate şi la ura şi aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi vecinic posomorîtă. În basme, sîmbăta n-are ce căuta.

E nonsens cînd culegătorii noştri de basme poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos şi pe la o Sf. Sîmbătă. Nu, ea nu e sfîntă decît de frică, adecă în imprecaţiile mistice, cînd vracii şi descîntătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul solar în imperiul duhurilor? Eroii sînt păgîni, concepţii mitice solare, ei se luptă cu puteri de ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri, nori, neguri, arşiţă etc., dar nu cu stafii, cari sînt concepţii ale credinţei în suflet. Sîmbăta nu e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită şi la dreapta şi la stînga de ele cu un rîu mare, numit Apa Sîmbetei. Sf. Vineri duce sufletele pînă la această apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sîmbăta, afară de simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei Sîmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de aceea femeile, aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De aceea avem sîmbetele morţilor. Dar nu singură sîmbăta e urgisită de Dumnezeu şi de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de rîu a Sf. Sîmbete. Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cîntători, vremea numită "pe la mînecate". Şi ea e stăpîna imperiului întunecat al duhurilor, ba a duhurilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor cari ies din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vîntoaselor. Dacă Sf. Sîmbătă e mai mult stăpîna morţilor, Sf. Marţi e stăpîna duhurilor rătăcitoare, a celor neîngropaţi, a celor ce se spînzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri prin Rîu-de-rouă. Roua e sfîntă şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea nu e sfîntă, dintr-aceleaşi motive ca sîmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.

Marţea şi sîmbăta, ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amîndouă sînt zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi aminti numai unele: 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori "pe nemîncate" cînd "se porneşte ziua", credinţa poporului este că începutul lumii a fost într-o marţi. Dumnezeu cel păgîn, al mitologiei noastre, soarele - a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel ariciu, pe care-l întîlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e însuşi soarele. In toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui; ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului; razele soarelui sînt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţiuni a ariciului alăturea cu Dumnezeu în  creaţiune: soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de "pe mînecate", e stăpîna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai potrivi cu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea vrun lucru mai de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. "Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate, nici a începe vrun lucru mai de căpetenie" şi " drept aceea româncele nu îndătinează nicicînd în această zi a începe vrun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoara: a urzi, a porni pînza, a croi o cămaşă ." Credinţa că pornirea la drum marţea aduce vrun rău e dintre cele mai  înrădăcinate în poporul  nostru. In general marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu face românul marţea. Pedepsele celor ce lucrează în felurite zile sînt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi joia, zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de tunet, de fulger, de arşiţă etc., va să zică pedepsele sînt atmosferice, din ele recunoşti pe Jupiter al atmosferii. Dar de alt soi sînt pedepsele Sf.Vineri: cine lucrează vinerea orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecingene, albeaţă etc., va să zică pedepse corporale şi tot de acelea cari distrug frumuseţea. Din ele recunoşti pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea totdeauna li se pune în vedere moartea. "Femeile să nu taie guri de cămăşi că e  semn  de moarte." "Femeile cari se lau sau fac leşie marţea, le moare bărbatul." Grăunţele sămănate marţea nu vor răsări niciodată. "Marţa şi sîmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se scot din casă într-aceste două zile."  

Dincolo de Rîu-de-rouă e locaşul zorilor, personficate în Sf.Miercuri. In grădina ei creşte bradul lumii. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf. Duminecă. Dubla personificare e datorită creştinismului. După concepţia păgînă, lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf. Duminecă, dar şi sfînta asta are dublă însemnătate, în descîntece şi în colinde e numită Maica Precistă. Intre Sf. Joi şi Sf. Duminecă e un antagonism vecinic. Ele sînt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar au felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor. Intr-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general, e personificată în Sf. Duminecă. Şi precum Hristos în colinde mai ales e reprezentat ca însuşi soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precistă, "cu veștmîntul mohorît, lung din cer şi pînă în pămînt". Sf. Duminecă e Cosînzeana basmelor, e Diana mitologiei vechi.

A rămas Sf. Luni. In mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă cu luna. Foarte puţin se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa soarelui şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut dintr-însa erou. In schimb însă, în mitologiile popoarelor mai moderne joacă un rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpîna nopţii, iar Noaptea e imperiul duhurilor. Creştinismul a dat avînt animismului şi de aceea ciclurile de legende, de obiceiuri, referitoare la lună au un fond creştin mai la toate neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul păgîn, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma lui nu mai poate fi înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţiunea că Soarele e frate cu Luna, şi şi este, în mitologie cu toate acestea nu e niciodată Diana care reprezintă lumina şi căldura soarelui - fiindcă aceste două nu sînt inerente soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă, şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci - Diana e confundată şi de greci cu luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar exista mitul cu Endimion (personificarea dulcei lumini a lunei pe cîmpie, adică "bătaia lunei") nici n-am şti că a existat. Diana era răzbunătoare, ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea căldurii excesive a soarelui. Vînătoarea ei cu cîni, care sfîşie pe Acteon, e alergarea razelor pe "munţi" de nori. Virginalitatea ei e explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină; dac-ar fi luna, cîte aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se ascunză prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută!

Aceeaşi soartă, ca în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. In basme nu e pomenită, nu e personificată. Are legende spiritiste multe. Avem cîteva balade în care e cîntat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui său cu ea. Are rol în descîntece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie. Dar ce reprezintă ea, într-un mit solar? Ce ar putea să reprezinte? In imperiul animismului i-ai găsi locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost are.

de George Coșbuc

Read More