"Craiu nou în ţară" de George Cosbuc

 Am arătat în „Tribunalul satului” ce este strigarea peste sat, cum această strigare este un fel de tribunal fără apel în chestii care ating mai ales morala poporului de la sate. Mai este un obicei popular al „Craiului-nou”, care se apropie, ca formă, de al strigării peste sat, în fond însă se deosebeşte cu totul. Craiul-nou este un judecător în toată legea şi are dreptul de a pedepsi cu bătaia la talpă pe toţi cei ce sunt denunţaţi de sat că au purtări rele. Dar pe când cel ce strigă peste sat acuză şi pe femei, Craiul-nou n'are nici o putere de a pedepsi şi de a trage la răspundere femeile, ci numai bărbaţii, şi dintre aceştia numai pe flăcăi şi rareori pe bărbaţii de curând însuraţi.

Întru toate, Craiul-nou este un obicei cu apucături resboinice şi-ţi aduce aminte de felul cum îşi aleg popoarele primitive căpeteniile lor, la echinocţiul de primăvară, sau dacă ni se iartă acesta apropiere de lucruri, de felul cum îşi alegeau Romanii consulii lor tot pe la începutul primăverii. Obiceiul Craiului-nou e practicat, după cât ştiu până acum, numai prin plaiurile româneşti ale Ardealului, în Nord spre Maramureş şi Bucovina, în ţinutul Năsăudului, şi la Sud în Ţara-Oltului, de cătră Muntenia. Plaiurile Carpaţilor de cătră Moldova nu sunt ale Românilor, ci în cea mai mare parte ale Secuilor. Cred însă că obiceiul o fi existând şi în Muntenia pe sub munţi, dar până acum nu l-am putut dovedi. În părţile sudice e obiceiul să se aleagă numai un Crai, iar în cele nordice doi. Şi într’alte câteva amănunte se deosebeşte obiceiul, luat în totalitatea lui, de felul cum îl cunosc cei din Sud şi cei din Nord. Eu am să descriu aici obiceiul aşa cum se practică în Nordul Ardealului, fiindcă mi se pare mai neamestecat cu alte obiceiuri cari s'au alipit de el şi fiindcă îl şi cunosc mai bine, căci l-am văzut cu ochii mei de atâtea ori.

Aici s'aleg doi crai. În ziua de Paşti, după sfânta slujbă, se adună tot satul pe un loc larg, undeva în sat ori afară din sat. Flăcăii ies la mijloc. În jurul lor se adună fetele, într'un cerc. Amândouă grupurile, de flăcăi şi de fete, sunt împrejmuite de un cerc al nevestelor, apoi toate acestea de un cerc mai larg al bărbaţilor. Iar pe margini de tot, cercul exterior, îl formează bătrânii cu babele şi copiii. Astfel tot locul e cuprins de mulţime, aşa că la mijloc, ca un sâmbure, stă grupa compactă a flăcăilor încunjurată de patru cercuri concentrice tot mai largi.

Când sunt neînţelegeri între flăcăi pe cine să aleagă Crai, apelează la prima instanţă, la cercul fetelor. Acestea apoi îşi dau părerile şi hotărăsc. Dacă nici aşa nu se poate ajunge la un resultat, intră în sfat cercul cel mai apropiat al nevestelor, ca a doua instanţă şi fac pace. Iar dacă nici acum nu se poate forma o majoritate, începe cercul al treilea, al bărbaţilor, să strige pentru unul ori pentru altul. De multe ori se întâmplă să se facă apel şi la al patrulea cerc, al bătrânilor. Foarte rar şi numai din auzite se ştie că s'a întâmplat casul că nu s'a putut uni satul asupra celor două persoane ce au să fie Crai, şi atunci se chiamă preotul satului care vine şi numeşte pe crai, fără să mai asculte părerile mulţimii. El e arbitru. Toată acestă alegere cu aducerea mereu a altor cercuri de oameni, în caz de neînţelegere, este aşa de asemănătoare cu adunarea comiţiilor în Roma. Îndată ce Craii au fost aleşi de obicei doi dintre flăcăii cari au mai bune purtări, ori, dacă Paştile cad mai târziu, cei doi flăcăi cari au ieşit mai întâi cu plugul să are îşi numesc patru ajutători, după bunul lor plac. Aceşti patru iau numaidecât pe Crai, îl pun pe câte o grapă adusă anume, şi ridicându-l cu grapă cu tot pe umeri îl duc la râul cel mai apropiat, urmaţi de satul întreg, într’un alai vesel, cu chiote şi strigăte : „Craiu-nou în ţară!”.

Ajunşi la râu, îi dau jos. Craii intră în apă până la genunchi. Grapele stau pe mal, şi acum începe o luptă pentru grape. Craii vreau să le tragă în apă la ei, flăcăii să le tragă pe uscat. Craii asvârl apa pe mulţime şi o alungă. În urmă, după o luptă aparentă, dar lungă, îşi trag grapele în apă. Atunci mulţimea chioteşte ; craii ies, sunt puşi iarăşi pe grapă şi aduşi în faţa bisericii. Aici se află un scaun, anume făcut, numit al judeţului. Poporul ridică pe braţe Craii de trei ori, strigând iarăşi: „Craiu nou în ţară” şi apoi îi aşează pe acel scaun înalt, şi de-acum au putere de Crai un întreg an, până la Paştile viitoare.

În momentul acesta, un flăcău care s'a urcat în turnul bisericii, strigă de acolo peste mulţime cu glasul tare şi rar : „Crai nou în ţară! Grâu destul la vară!” şi apoi începe a numi felurite cereale şi lucruri trebuincioase cu preţul vânzării lor, bunăoară : grâul cu atâţia bani, porumbul cu atâţia, o coasă, atâta, un plug atâta, lâna atâta şi aşa mai încolo. Eu bănuiesc că această strigare a preţurilor – astăzi mai mult glumeaţă - este un punct principal în practica obiceiului : este publicarea tarifului mărfurilor şi a dărilor, cum se obicinuieşte la domnie nouă.

Un ceremonial simbolic urmeză după această strigare: flăcăul din turn aruncă jos un suman, toţi flăcăii sar să-l prindă, că nu e iertat să-l lase să atingă pământul. Dacă sumanul ar atinge pământul, Craii părăsesc scaunul judeţului, şi trebuie să se facă altă alegere de Crai, aşa că aceştia doi nu mai pot fi aleşi. E un mod aşa de naiv şi de poetic de a’şi arata încrederea în Craii aleşi!

Cei patru ajutători ai Crailor au în mână vergi de alun, de aceea şi sărbătoarea cu chef şi cu lăutari câtă se face de la Paşti până la Dumineca Tomei, se numeşte Vergel.

După ce s'au aşezat pe scaun începe Bricelatul. Toată mulţimea e adunată în jurul Crailor ; toţi cei ce-au de denunţat pe cineva s'apropie şi spun. Unul dintre Crai judecă, iar celălalt execută pedeapsa. Rând pe rând vine la scaun câte unul şi dă de gol pe cutare ori cutare flăcău - numai flăcăii sunt denunţaţi, dar îi poate denunţa oricine - că are obiceiul să-şi bată boii, că se ceartă cu părinţii, că a amăgit pe cutare fată şi cununia şi-a lăsat-o, că are năravul să înjure, că umblă murdar îmbrăcat, şi doarme când ar trebui să fie Dumineca la biserică, ori că e nebăgător de seamă şi rupe mereu câte ceva la car şi la plug, că umblă prea mult sărind gardurile, că e răutăcios şi gâlcevitor cu toată lumea. Şi altele, câte şi câte.

Craiul judecător ascultă, dă semn şi cei patru ajutători prind pe acuzat, îl iau pe sus, doi de la cap şi doi de la picioare, şi aşa cu faţa în jos îl duc în jurul bisericii şi la fiecare colţ de biserică îl bat la tălpi cu nişte lopăţele, dându-i loviturile rânduite de Craiu. Al doilea Craiu, executorul, merge în fruntea alaiului cu vinovatul, el observă dacă loviturile i se dau după număr, dacă nu-l lovesc prea cu duşmănie (căci se întâmplă şi asta, mai ales că vinovatul trebuie să fie desculţ) şi apoi se întoarce ca să ia pe altul în primire, fiindcă în vremea asta Craiul - Judecător a rămas pe scaunul său şi ascultă alte denunţuri. Lumea adunată râde, comentează, chioteşte. Alaiul cu vinovatul e urmat numai de copii, cărora le face plăcere să vadă bătaia la tălpi, căci au un spectacol ; lumea cealaltă se îndeasă însă pe lângă scaun, s'audă acusările cari pentru oamenii mari au mai mult interes decât bătaia la talpă. Nimeni dintre cei acusaţi nu poate să se sustragă judecăţii ; nimeni n'are voie să fie încăpăţânat, să nu se supuie legilor apucate din bătrâni, căci atunci ar avea de furcă bietul cu satul întreg.