Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

1 mar. 2013

"Tribunalul satului" de George Cosbuc


 Pe dealul care mărgineşte satul despre Răsărit începu să ardă focul mare, tot mai mare. Se părea, prin întunericul nopţii că este un stog de fân ce arde.

De cu ziuă veniseră flăcăii în deal, urmaţi de o droaie de copii, fiecare ducând câte o sarcină de paie, câte o despicătură - două de lemn de fag. De prin păduri şi-au adunat un morman de uscături şi de frunze, din care acum tot luau cu braţele şi hrăneau necontenit focul de pe culmea dealului.


De jos, din sat, se vedeau în zarea focului, furnicând ca nişte stafii ale nopţii tinerii ce erau în deal. Ne-am aşezat, eu şi preotul satului pe două scaune, în dosul casei din grădină, ca să auzim mai bine strigătul celor din deal. Eu nu cunoşteam obiceiul acesta, al „strigării peste sat” şi-mi părea acum bine că am ocaziunea să-l cunosc.


Era Miercuri seara, spre Joia-Mare, în săptămâna patimilor. Timpul cald şi frumos.

- E o judecată aspră strigarea peste sat, îmi zise preotul. Dar ajută! Nu-i în stare nici o lege, nici o frică de pedeapsă, nici o autoritate, să moralizeze aşa de mult satul, ca strigarea aceasta. De-acolo din deal strigă unul - om priceput la asta - numele unui flăcău, al unei fete, al unei neveste, şi apoi începe să înşire toate păcatele celui numit. Mai mare ruşinea.

- Şi ce păcate anume, i le înşiră ? Şi de unde le ştie el pe toate aşa cu de-amănuntul ?

- Ce lucru mare să cunoşti cu de-amănuntul toate bunăţile şi toate relele din sat! Suntem o mână de oameni, şi ne cunoaştem unul pe altul. Ion, cel ce strigă, nu e lăsat numai cu propriile-i cunoştinţe, vin oamenii şi-i dau informaţiuni despre lucruri pe care el n'are de unde să le ştie. Vin înşişi părinţii, şi-l informează despre obiceiurile rele ale fiilor lor cari n'ascultă de dojana părintească. Strigarea peste sat e o binefacere pentru părinţi. O sută de bătăi să dea un tată copilului lui, şi de-o sută de ori să sară mama în cozile fetei, nu fac atâta cât o strigare peste sat. Fata care a rămas nestrigată se mândreşte anul întreg şi e privită cu fruntea fetelor. Vai de ruşinea însă a aceleia, care a fost strigată de două ori într’acelaşi an.


- Toate bune, am zis eu, dar eu am o bănuială, care-ţi răstoarnă toată laudă ce-o aduci acestor strigări.

- Ce bănuială ?

- Că se face nedreptate şi abus. Informaţiile pot să fie neadevărate, pot să vie de la oameni pismătăreţi, de la duşmani. Ce te faci atunci ? Năpăstuieşti oamenii nevinovaţi, faci de râsul satului pe tinerii cari nu merită batjocură. Şi apoi la urmă, însuşi omul cel însărcinat cu strigarea poate să fie duşmănos cuiva. Dar, presupunând că e de absolută bună credinţă, nu poate fi tras pe sfoară, de cei răutăcioşi şi de cei şugubeţi ?

- S'a întâmplat şi se mai întâmplă, să strige lucruri neadevărate. Dar cel ce strigă e fruntaş al satului, om nebănuit de nimeni, şi face slujba aceasta de vreo zece ani, că e bun de gură şi ţine bine aminte. Când fără vrere, face vreo nedreptate, a doua zi ori de altădată caută pe cel nepăstuit îşi se împacă cu el. De e flăcău îl ia cu buna şi-l cinsteşte cu ceva vin. Dacă e fată ori nevastă, îşi retrage spusele, în faţa bisericei, înaintea tuturor sătenilor. Asta însă se întâmplă poate la trei ani odată. Şi nu [se] poate nedreptăţi şi abusuri, de-o parte că nu vrea, de alta că nu-l lasă satul. E sub control. Ne adunăm la Primărie, noi vreo douăzeci de bătrâni ai satului şi mă duc şi eu, şi acolo hotărâm ce are să se strige peste sat. Cel ce strigă ne spune pe rând ce ştie şi ce informaţiuni are despre cutare fată, cutare nevastă, cutare flăcău. Noi ascultăm şi hotărâm şi judecăm ce are să se strige, asta da, şi asta nu, asta e prea aspră, asta e prea intimă şi aşa mai departe. Numai ce iese din sfatul nostru e bun a fi strigat. S'au întâmplat cazuri, dar mai demult, că o fată s'a aruncat în fântână în urma celor ce i s'a fi strigat peste sat, iar o nevastă s'o otrăvit pentru o nedreaptă şi mare vină ce i s'a strigat bărbatului ei. Dar astea au fost demult.


În vremea aceasta au început să cânte cu buciumele în deal.

- Acum încep, zise preotul. Tot satul e acum prin grădini. Toţi ascultă. Copiii prin pomi, bărbaţii şi nevestele pe garduri, moşnegii pe prispe, fetele tupilate prin funduri de grădină. Nu e nimeni prin case, până şi ovreiul cu ai lui iese din cârciumă şi ascultă.

Aure, maure, ho, ho”!

Acesta fu strigătul care ieşit din vr'o câteva zeci de guri, străbătu pe deasupra satului, de sus din deal şi trecu puternic umplând de fiori tăcerea noaptei şi sufletele atâtor oameni din sat. Şi deodată cu strigătul acesta începu un joc de artificii pe deal : unii aruncau cocoloaşe de paie aprinse, alţii purtau prăjini învelite cu paie ce ardeau vâlvâind, alţii lăsau s'alerge pe râpi roţi de car pe lângă care legaseră cârpe şi frunze uscate şi paie şi apoi le dete foc .

- Ce-i maure, ce te-a prins ?

Aşa răspunseră alte glasuri, întrebând. Atunci „maurele” singur - marele preot al acestei datine - a strigat cu un glas puternic, răsunător, şi foarte limpede :

- Mă doare capul.
- Şi de ce te doare, mă ?
- De cojocelul lui Ion al Tudorei ca l'a pierdut în târg şi l'a găsit Avrum de lângă pod. Cine nu'l crede tot ca el să paţă.

Preotul a râs cu atâta poftă încât am început şi eu să râd, ca mirele surd. Şi nu ştiu, era adevăr, ori părere, de prin grădinele de primprejur s'a ridicat un hohot de râs, un hohot mare, neţărmurit ; poate că într’acel moment râdea satul întreg, de pe garduri, de pe case, de prin pomi, singur bietul Ion al Tudorei sta undeva ascuns şi, prins de ruşine şi de necaz, înghiţea noduri seci şi mormăia printre dinţi. Eu într’adevar, n'am înţeles multe din povestea cu Ion şi cu Avrum, de aceea am întrebat pe preot. El mi-a spus că acest Ion îşi băuse cojocelul în târg la un anumit Avrum, iar nevestei sale şi satului i-a spus că şi-a pierdut cojocelul umblând prin târg. Gluma era bine potrivită, mai ales că Ion era un făţarnic, dojenea pe alţii să nu bea şi odată cu capul n'ar fi vrut să se ştie cu siguranţă că şi-a băut cojocul.


Aure, maure, ho, ho!” răsună din nou de pe coastă şi din nou aceeaşi întrebare din vale : ce-i maure, ce te-a prins ? Şi iarăşi răspunse maurele. Şi lucrul a continuat mereu aşa. Răspunsurile maurelui, limpede şi desluşit auzite, erau pentru mine tot atâtea oracole, fiindcă vorbea în pilde şi despre relaţii pe care nu le cunoşteam. Atâta ştiu că a trecut în revistă peste o sută de persoane, criticându-le purtările, arătându-le omenia şi dojenindu-le firea. Flăcăilor şi bărbaţilor le-a imputat şi i-a mustrat, că şi-a lăsat cutare loc nearat, că nu'şi adapă vitele la timp, că umblă cu cisme împrumutate, că vecinic cer tutun de la alţii, că şi-au beut cutare lucru, ori cutare haină, că-şi bat nevasta, pentru că şi-o tem de nu ştiu cine, şi aşa câte şi mai câte.


Cu mult mai variate şi mai bine spuse au fost strigările nevestelor şi ale fetelor. Ba că una ar voi să se mărite şi ea adoarme la furcă, alta că a jucat în post, că una şi-a dat mărgelele ca s'aducă ţuică măsei, alta doarme pe sub streasini şi pe după clăi, asta nu ştie să puie aluatul pe lopată până nu-l leagă cu funia, ceealaltă are cinci cămăşi, două rupte, două sparte şi la una n'are spate, una a rămas fată bătrână, căci toată ziua stă cu mâinile în şolduri şi se uită în sus pe coş, alta pentru că sperie vacile din curte când iese între ele cu capul gol.


Acesta este ceea ce am numit eu „tribunalul satului”. Într’adevăr, un tribunal, sau mai bine  Curte cu Juraţi, în toată legea. Sentinţa maurelui e fără apel şi e valabilă până la anul. Multora le face zile amare anul întreg, consecinţele sentinţei maurelui sunt de multe ori hotărâtoare în soarta fetelor : măritarea lor atârnă mult de judecăţile maurelui. Tineretul mai ales, în săptămânile postului mare, se trudeşte să aibă purtare cât de bună ca să încapă în bunele graţii ale maurelui.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu