Unul e bâlciul fetelor, celălalt al
nevestelor. Unul se ţine cam pe la echinocţiul de primăvară în ziua
Sân-Toderului, altul cam pe la solstiţiul verii, după Sân-Petru. Bâlciul
fetelor se face dincoace de munţii ce despart Ardealul de Ungaria, iar al nevestelor
dincolo de aceşti munţi, intr'un colţ de ţară care e oarecum închis între
isvoarele a şase râuri ale celor două Someşe (cel cald şi cel rece), ale celor
trei Crişuri (cel repede, cel negru şi cel alb) şi al râului de aur Arieşul. Pe
partea de dincoace a munţilor, Munţii Apuseni cu vestitele mine de aur, trăiesc
Moţii cei aşa de iubitori ai libertăţii şi singurii Români cari în dialectul dunărean al
limbei noastre au rotacismul,
iar de ceealaltă parte trăiesc Crişenii.
Muntele, numit Găina, se înalţă aproape de hotar cu două
creştete ale sale, cam atâta cât Ceahlăul din Moldova. Între cele două
creştete, se întinde un platou întins, şi aici se face târgul fetelor. În
ajunul Sân-Toderului, pe amândouă coastele muntelui, Crişenii de către Apus şi
Moţii de către Răsărit, se adună pe platou. Călări, şi bărbaţii şi femeile, pe
mititeii cai de munte, curg cât e ziua pe
strâmtele plaiuri, şi de cântec de fluere şi de viori sună pădurile de brazi.
Pe câte doi cai alăturaţi şi prinşi unul
de altul se văd lăzi uriaşe încărcate cu tot ce poate face zestrea unei fete,
pe alţi doi cai butoiaşe cu vin, iar în urma cailor, bărbaţi şi femei pe jos, copii şi
bătrâni şi câini puternici, şi negustori cu marfă ţărănească. Flăcăi împodobiţi
cu şerpare late, pe care îngrămădesc aur şi argint, fetele în cele mai frumoase
haine de sărbătoare; şi e nesfârşit şiragul de oameni şi chiotul de guri.
Înainte de a se fi adunat, ies la munte doi delegaţi
ai Moţilor şi doi ai Crişenilor şi trag o linie de hotar pe platoul verde,
linia de despărţire până unde au să se întinză şi unii şi alţii cu corturile.
Tot aceiaşi patru hotărăsc un fel de program al serbării, tot ei sunt
judecători fără apel pe tot timpul bâlciului în neînţelegerile ce s'ar ivi. Dar
nu se întâmplă neînţelegeri mai niciodată, decât atunci când s'amestecă între
ţărani poliţia oficială a Ungurilor.
Care familie, cum soseşte îşi întinde cortul. În
ziua bâlciului platoul într’adevar pare cuprins de un popor în exod, de un neam
care părăsind vetrele străbune îşi caută locuinţa într’alt pământ. Părinţii
cari au fete, întind împrejurul cortului velinţe, scoarţe şi pânzeturi, tot ce
a ţesut fata însăşi, ori tot ce are ca zestre în haine
şi salbe. Niciodată nu poţi avea o exposiţie mai complectă de lucru manual al
femeei române, ca aici în creerii munţilor. Tot ce au
lucrat femeile ani de zile, adună aci. Până pe la zece ceasuri, ţăranii îşi
cumpără de-ale lor, coase, sape, fiare de plug, seceri; iar femeile se îmbracă
în corturi, aranjează lucrurile ce au să fie expuse. Apoi începe peţirea.
Grupuri-grupuri umblă cei ce au să
peţească şi cei ce vin ca simpli privitori de la cort la cort şi privesc şi
admiră. În faţa cortului, unde e fata mare, stau în haine de sărbătoare
toţi membrii familiei, părinţi şi unchi şi nepoţi şi veri - trebuie să arate şi
asta, că sunt neam mare de oameni - şi primesc musafiri. Se înţelege, tot aşa
umblă şi flăcăii de însurat, cu familia toată după ei.
Flăcăii se logodesc cu fetele
acolo, pe platou, în faţa întregii mulţimi, schimbând nu două inele, ci două
năfrămi. Iar cei patru bătrâni delegaţi au oarecum oficiul de mari preoţi.
Logodnele însă nu se fac la întâmplare, adică aşa că un flăcău îşi găseşte o fată de care nici n'a visat şi
plăcându-i, o cere, sau că fata s'ar fi logodit cu un flăcău necunoscut. Nu.
Totul e numai o formalitate. Toţi ştiu înainte care cu cine se va logodi, căci
toate sunt aranjate din sat, iar aici vin numai fiindcă e tradiţia aşa şi se
crede, că o căsătorie va fi fără noroc dacă logodna nu se face pe platoul
Găinei. Apoi, sfârşite fiind logodnele, începe cheful, cu vin şi cu lăutari, un
chef original acolo în vârful muntelui, pe iarba verde şi în tabăra aceia de
corturi cu mii de suflete.
Cei logodiţi n'au voie să se cunune decât în anul
viitor, după Crăciun, din causa bâlciului celuialalt, al nevestelor. Acesta se
ţine de cealaltă parte a muntelui, la Hălmagiu, un târguleţ între munţi. Aci
târgul geme de nevestele cari s'au măritat anul trecut, numai cele
ce s'au măritat ca fete, nu şi văduvele căsătorite din nou, toate îmbrăcate în
haine de sărbătoare cu familia întreagă după ele. Nevestele, având ulcioare cu
rachiu, cutreeră târgul, duse de mână de bărbaţii lor (niciodată singure) şi
oriunde văd oameni cunoscuţi ori rude, îi opresc în drum şi îi sărută. Ca să
fie gluma deplină, cunoscuţii se fac că fug, nevasta alerga după ei, şi-i sărută.
Nevestele intră prin cârciume, şi
de întâlnesc cunoscuţi, îi sărută. Iar după sărutare, ea-i toarnă în pahar să
bea din rachiul din ulcior. În schimb toţi cei sărutaţi au să cinstească pe
nevastă cu parale, care cât poate şi după cum e de fudul. A refuza să te sărute
o nevastă, este o insultă mare pentru ea, şi familia ei nu ţi-o iartă
niciodată. De aceia şi nevestele se opresc să sărute numai pe acei de care ştiu
cu siguranţă că nu-i vor refuza. Aşa numai să oprească în faţa oricărui om,
asta n'o fac. Şi chiar pe cei din satul lor, dacă sunt săraci ori sdrenţuroşi,
îi ocolesc. Totul se reduce la o formalitate: este ceea ce am numi noi la oraş o vizită după
cununie pe la cunoscuţi, se înţelege, făcută într'un mod cu totul original.
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu