Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

28 feb. 2013

"Făt-Frumos al nostru şi pasărea Fenix" de George Cosbuc



 În basmele noastre, eroul Făt-Frumos sau orice nume ar avea el are ca nota esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi altor monştri, cade în lupta cu ei, este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea este o condiţiune fără de care nu poate exista erou în basme.

Ideia reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fisice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui vecinic care iarna scapată spre Sud, pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într’o lume vecinică, reintră iarăşi într’un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie afară de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi Romanii credeau că este un loc numit Hades ori Orcus unde se duc morţii, ca umbre, şi trăiesc vecinic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar aceste umbre nu erau suflete, ci „fantome” cu chip de om, fără trup, nemateriale, năluci. Mai târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi Romanii şi Grecii într’un Rai şi Iad, cu resplatiri şi pedepse.


Iudeii n'au crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n'au crezut în Învierea oamenilor. N-au avut, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia Iudeilor omul când moare e de-a pururi mort, şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta Iudeii au avut cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume : un Iehova vecinic, răsbunator şi mânios mereu, iar oamenii nişte jucării în mâna lui cari trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău - oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veciniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi drept în viaţă ; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului : creştinul crede că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume, şi va purta consecinţele lor, după cum, au fost bune ori rele.


Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa de mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru vecinicie. Moise care a luat o mulţime de învăţături de la Egipteni, n'a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s'a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi a cunoscut bine pe Iudei. Egiptenii, simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât un vultur, cu pene de aur, care vine tot la cinci sute de ani în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie „mai tânără şi mai frumoasă” şi sboară cu fiul său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul grec Herodot la Egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la Egipteni, şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăieşte vecinic.


Când a mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele din Paradis au mâncat şi ele, şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n'a mâncat şi de-aceea trăieşte apururi. După legenda iudaică, deci, nemuritori în lume sunt numai doi : Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda egipteană tocmai partea cea mai frumoasă : moartea şi apoi învierea.


Pasărea în legenda egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă David psalmistul şi profeţii vorbesc de ea, şi fiindcă în greceşte foinix însemnează şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii din greceşte au făcut zapacelă. Aşa, în psalmul 92, vers 13, se zice : „Cel drept va întineri ca finicul”. Ca cine anume ? ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa ei, ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără ?


Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mântuitorului nostru Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tânără, aşa Hristos s'a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate. Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca representări ale vieţii viitoare. În loc de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume : că mama îşi omoară puiul cu desmierdările ei, apoi vine tata puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa vie a morţii.


În mitologia noastră, precum am spus, avem ideea reînvierii fisice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pasăre Fenix, care învie „mai frumos de cum a fost”, tocmai cum credeau Egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decât intru atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt două concepte cu totul felurite.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu