"Oglinda" de Luminita Amarie

Aud în mine-un clopot - e chemarea

E cel din urmă - ultim orizont,
De când mă știu am ignorat răbdarea
Ca un recrut ce vine de pe front.

Și m-am spurcat cu fiere și iluzii,
Blamând iubirea ca pe-un iad pustiu.
Beția mea în noaptea cu infuzii
Un vin din cupa vieții - am fost viu!

Acum mă-mpart în mii și mii de clipe,
Mă risipesc de teamă-ntr-un ecou
În mine demoni dau să se-nfiripe,
Trezesc fiori în piatră, plâng din nou!

Nu tremur la atingerea durerii,
Atât de multă-n mine am sădit ...
Eu mi-am vândut de mult eu-l tăcerii
Tristețea rău nu mi-a pricinuit

M-adun dintr-un deșert și uit de mine
Eu pumn de cer am fost și-apoi pământ,
Din carnea mea s-au înfruptat jivine
Dar eu am renăscut prin necuvânt.

Să fug mi s-a părut o blasfemie
De ce-aș fugi de mine, cel ce sunt?!
Pe toate le-am trăit cu bucurie
Și am iubit mereu curat și crunt.

De-aș regreta că am trăit păcatul,
De-a fi și eu un simplu muritor.
Mi-aș renega tristețea și aluatul
Din care tot ce sunt mi-au fost izvor.

Mi-s nopțile avare, ziua plină,
De-atât de mult tumult și Dumnezeu.
Oglinda mea rămâne din lumină,
Tristețea mea-mi rămâne Prometeu.