[,,ECONOMIŞTII OBSERVĂ ..."] de Mihai Eminescu

Economiştii observă cu drept cuvânt că însuşi sistemele religioase, oricât de vechi şi de bine întemeiate pe natura morală a oamenilor, suferă modificări, ba se sting chiar şi sunt înlocuite prin altele în urma unei mari decadenţe economice, care e totdauna însoţită sau urmată de o mare decadenţă morală. Am arătat în numărul trecut că populaţia română din Iaşi scade în urma neopritei imigraţiuni de elemente străine. Tot acelaş lucru e adevărat pentru populaţia română din Bucureşti, pentru cea din Galaţi, ba chiar pentru o comună pe jumătate rurală cum e Târgul frumos . Mortalitatea înspăimântăroare a rasei române şi înmulţirea celor străini într-o ţară îmbielşugată şi c-o populaţie relativ rară coprinde în sine condamnarea unui sistem de guvern, condamnarea întregului aparat administrativ, de la capi începând până la infimii funcţionari, în fine condamnarea organizării sociale.

Am dovedit asemenea în mai multe rânduri , cu materialul mărginit statistic de care dispunem, că sub sistemul vechi — până la 1864 — populaţia istorică a acestor ţări creştea repede; că de la gonirea domniei fanariote din ţară şi pîn' la reformele sociale din 1864 populaţia a ajuns numărul pe care-l avea în timpul de fericită memorie a lui Matei Basarab. Ace [a]sta foarte repede.

Suntem departe de a lăuda inferioritatea condiţiei sociale a ţăranului în timpul Regulamentului, departe de a dori ca starea veche de lucruri să se mai reîntoarcă în ceea ce priveşte inconvenientele ei. Dar întru cât priveşte dezvoltarea normală, naturală a poporului, întru cât priveşte proporţia suportabilă între greutăţile ce el purta şi bunăstarea ce rezulta ca beneficiu din acele greutăţi, orbi am trebui să fim şi nedrepţi cătră părinţii noştri daca n-am constata că acea stare era mult, cu mult mai bună pentru poporul de jos decât cea actuală. Departe suntem de-a ne face laudatores temporis acti . Defectul principal al organizării vechi era că nu ţinea seamă îndestul de clasa de mijloc; dar ţăranul şi proprietarul mare se aflau amândoi bine şi, fiind într-un contact perpetuu între ei, ajunsese a avea o mare tragere de inimă pentru olaltă. Putem zice că şi boierul vechi era ţărănos , şi ţăranul vechi avea un fel de mândrie boierească în el.

De când însă cu emigraţiunea în străinătate, cu contractarea de obiceiuri străine şi costisitoare, de când cu absenteismul la care sunt supuşi în mod egal toate clasele dirigente la noi, începând cu părinţii bisericii şi sfârşind cu Caradalele, raportul vechi a trebuit să se strice. Constituţia noastră, punând greutatea ei pe o clasă de mijloc parte străină, parte neexistentă , au dat loc la o declasare generală din cele mai dezastroase. Nu mai există o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat . Astfel un biet gazetar care ştie, în calitate de confident al miniştrilor, că drumurile de fier or să se răscumpere joacă la bursă şi... devine milionar. Ei bine, a devenit aristocrat în România. Nimeni nu-ntreabă cum şi-a făcut banii. Prin muncă? Prin o inteligentă esploatare a unei ramure de industrie? Nimic din toate astea. A făcut politică şi, prin politică, a devenit bogat. Un altul îşi esploatează calitatea de ministru pentru a juca la bursă, ba unii au câştigat jucând cu banii vistieriei chiar. A-şi da orbeşte votul guvernului pentru a se folosi băneşte de secretele oficiale, de punga statului chiar, e în cel mai mare grad malonest , dar toţi o fac fără jenă. Şi masa? Masa populaţiunilor din oraş invidiază încă pe fericiţii care prin mijloace maloneste ajung, fără cheltuiala de spirit sau muncă, la avere şi vază. Dar de la cine câştigă ei? Căci acest trai a unei generaţii de feneanţi trebuie neapărat să se traducă într-un punct oarecare în... muncă! Hârtiile cumpărate de stat de la compania Stroussberg se cotau cu 20 la sută. Dumnealor le-au plătit cu 60 la sută. Cine plăteşte diferenţa de 40 la sută? Producătorul care plăteşte anuitatea, ţăranul.

În ultima linie producătorul plăteşte totul. Dar numărul producătorilor , instrumentele lor, suma puterilor lor fizice este aceeaşi ca în anul 1850. Se ştie metodul prin care s-a aservit ţăranii mult mai rău decum era în timpul clăcii. Statul le-a cerut într-o bună dimineaţă o dare înzecită de ceea ce-o plăteau înainte. Pentru a o plăti trebuiau să se împrumute. Dar nimeni nu le dădea bani decât pe muncă, calculându-o pe preţuri de batjocură, pe preţuri zilnice din cari un lucrător nu se poate hrăni. Astfel ţăranul a fost dat pe mâna unei înspăimântătoare uzure . Pururea dator, pururea scos la muncă manu militari, el vedea traduse toate trebuinţele lui în muncă foarte rău plătită. Am cunoscut patrioţi (în treacăt fie zis, cei mai cruzi şi mai lacomi proprietari sau arendaşi sunt pururea din partidul roşu, tocmai pentru că sunt parveniţi şi n-au nici o legătură cu pământul şi populaţiunile), am cunoscut zicem patrioţi cari luau ierbărit pentru găini de la ţărani, ierbărit calculat în bani şi tradus în muncă. Am cunoscut liberali cari pentru păşunea unei oi cereau fruptul de la patru oi. Economiceşte absurd, dar aceste pretenţii absurde se traduceau în cerere de bani, cerere de bani în prestaţiuni calculate pe preţuri de batjocură. Şi cu toate acestea e o ţară asta care are un rege, are legi civile şi penale, are • • • administraţie, se zice. Astfel poporul incult , dar încolo sănătos şi foarte inteligent e dat în prada tuturor acelora care ştiau a înşira două slove pe hârtie şi-l încurcau în paragrafii unui drept formal, copiat de la popoare civilizate, şi la redigerea căruia alte trebuinţe, alt neam de oameni, alte condiţii economice prezidaseră . Capitalul, cel puţin cel mobiliar, avea înainte un caracter istoric tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, cari neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi de omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere n-ar fi îngăduit să i se esploateze ţăranii din partea slugilor lui. Astăzi capitalul e impersonal . O moşie străveche încape pe mâna unui patriot, în genere străin de origine, care caută să scoaţă lapte din piatră. Puţin [î]i pasă de soarta lucrătorului, puţin de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el nu un compatriot, nu un conaţional , nu ostaş sau cetăţean; e un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce o vinde sau o arendă altuia moşia. Rău hrănit, rău îmbrăcat, având locuinţă rea, maiestatea poporului român, norodul, cum zicea Matei Basarab, naţia a ajuns în stare mai rea decât sub fanarioţi, a ajuns la sapă de lemn. Care e cauza tuturor relelor acestora? Declasarea, nepotrivirea organizaţiei sociale cu starea economică şi cu stadiul de cultură a poporului. I se ia, i se tot ia, şi lui nu i se dă nimic în schimb. Pripa cu care s-au introdus reformele, netemeinicia lor, libertatea dată miilor de Caradale de-a trăi fără muncă din esploatarea claselor producătoare, lefuri şi sinecure, întreprinderi fără capăt de lucrări costisitoare fără nici un folos direct pentru mase, sutele de vagoane făcute pentru a introduce în ţară mii de consumatori străini împreună cu mărfurile lor, c-un cuvânt lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate din Cariagdii şi Basmangii , lipsa de simţ istoric şi naţional ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini în care toată organizaţia s-a făcut în favorul străinilor şi pentru a le face traiul cât de neted şi de moale în ţara nimărui, căci numai ca firmă mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşază în ţară. Cu timpul vor deveni poate cetăţeni buni ai acestui stat. Dar ca de dragul lor să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor , înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e neauzit şi neînţeles.

Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipet. Totul e străin acolo afară de mizerie. Numai ea e naţională, e egipteană . De aceea o repetăm: ,,Moldova (şi Ţara Românească peste 25 ani) e 'n pericol de a deveni prada celei întâi puteri străine care ar garanta populaţiunii măcar viaţa fizică în contra lipitorilor cari o sug şi o degradează".

,,Românul", ca toţi aceia cari luptă cu fraza şi firma patriotică contra convingerii noastre patriotice, ne zice să n-avem teamă. Asta nu se va întâmpla . Nu e vorba de teama noastră; e vorba de realitate şi de adevăr. Nici un popor pe lume nu e obligat a fi pururea jertfa oamenilor ei proprii, jertfa Caradalelor pe cari au avut nenorocirea de a-i asimila. De acolo se esplică de ce populaţiunile Asiei, cu tot trecutul lor şi cu toată mândria naţională, au salutat un liberator în Alexandru al Macedoniei; de acolo se esplică de ce Napoleon I a fost la început salutat ca un liberator în multe state ale Germaniei. Popoare condamnate la nefericire precum pare a fi al nostru ajung a renunţa la individualitatea lor, ajung la dorinţa de-a scăpa ele de ele înşile. Nu noi le zicem acestea. Scrieri cosmopolite şi nihiliste ieşite din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie şi nalionalitate sunt mofturi şi că apăsaţii de pe faţa întregului pământ sunt fraţi şi aliaţii naturali în contra formaţiunilor istorice actuale.

[10 iulie 1881]