Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

28 nov. 2011

"Cedarea Basarabiei" de Mihai Eminescu

Partidul dominant şi-a dat toată silinţa pentru a imprima alegerilor în consiliile judeţene acelaşi caracter de escluzivitate politică pe care l-au dat alegerilor din Parlament. Cînd ştim cum se fac asemenea alegeri, cum în colegiile superioare se frămîntă ţara prin promisiuni şi ameninţări, în cele inferioare prin retevei şi băutură, nu ne vom mira de izbînda guvernului şi tot atît de puţin ne vom putea mira de împrejurarea că opoziţia n-a învins decît în mod sporadic, în vechile ei centre de rezistenţă, cari au oarecum tradiţia neatîrnării. Spre dovedirea importanţei escepţionale pe care partidul roşu l-a dat de astă dată alegerilor judeţene cităm cazurile cele mai bătătoare la ochi: punerea înainte a prinţului Dimitrie Ghica, ca orator al partidului şi candidat al colegiului I de Ilfov, şi cele opt scrisori electorale ale d-lui C.A. Rosetti, prin care se face critica tuturor partidelor şi panegiricul tuturor actelor care aparţin sau se pretinde a aparţinea partidului liberal.


Se pretinde a aparţinea, repetăm, căci la multe din cele citate partidul care se făleşte cu ele n-au contribuit întru nimic.

A lua pe rînd cele opt scrisori ar însemna a ne supune unei dispoziţii de materie precum i-a convenit, poate din întîmplare numai, bătrînului magistru al democraţiei române. Va fi mai interesant poate pentru public daca din numărul celor opt enciclice vom începe cu aceea care istoriceşte e cea mai însemnată, de vreme ce atinge convenţia ruso-română, participarea noastră la război, pierderea Basarabiei, impunerea cestiunii izraelite.

Aceasta e scrisoarea a şaptea.

E de prisos a mai discuta mult asupra oportunităţii sau neoportunităţii convenţiei ruso-române, căci, aplicată în punctele ei grele de cătră mucenicul Mihălescu, care-a avut îndrăzneala a declara în Senat c-a ridicat numai un colţ al vălului de pe scabroasa afacere, convenţia, de astă dată fără vina guvernului imperial, a avut de efect ruinarea totală a populaţiunilor noastre rurale. Odată ruşii erau aspri în procederile lor nepuse la cale prin o convenţie, de astă dată s-au aflat destui pretinşi români care să facă toate prestaţiunile de cărătură şi altele mai grele şi mai ruinătoare decum au fost vreodinioară.

Să vorbim — precum face însuşi d. C. A. Rosetti — de acuzarea ce chiar astăzi opoziţiunea cutează a face.

D. Ioan Brătianu a cedat Rusiei la Livadia reîncorporarea Basarabiei.

D. C. A. Rosetti o numeşte o acuzare atît de ridicolă încît ea singură desconsideră şi sfărîmă cu totul pe cei cari despreţuiesc atît naţiunea prin îndrăzneala lor de-a o face.

Această injurie este însă pusă înaintea dovezilor, deci o petitio principii prin care caută a predispune din capul locului pe cititor în favorul dovezilor sale.

Dovezile sînt:

Rusia ar fi declarat atunci, prin Tractatul de la San-Stefano, că i s-a fost cedat Basarabia de către prezidentul Consiliului de Miniştri.

Că i s-ar fi propus d-lui Brătianu la Berlin orice compensări de teritoriu ş-un miliard de franci.

Că principele Gorciacof a luptat a nu se admite delegaţii României în Congres, pentru ca prezenţa lor să nu provoace discuţiuni violente.

În fine se citează ca dovadă de căpetenie textul convenţiei prin care Rusia garantează integritatea actuală a României.

Dovezile de la început sînt de puţină valoare. Rusia singură e stăpînă pe apreciaţia dacă era sau nu cu cale de a mărturisi în Tractatul de la San-Stefano ce va fi convenit cu d. Brătianu; ea singură poate şti întru cît neintrarea delegaţilor români în Congres au ieftenit preţul Basarabiei, ea singură va înscrie în istoria ei cum un om de stat ca d. Brătianu, convins cu totul despre zădărnicia demonstraţiunilor sale demagogice, a refuzat un miliard şi ţinutul Vidinului, preferind popularitatea sa compromisă unei înţelegeri care momentan ne-ar fi scăpat de neplăcerile cestiunei izraelite; în fine tot Rusia va fi ştiind de ce nu i-a convenit comedia unor discuţiuni violente din partea unui democrat compromis, care voia să-şi cîrpească haina zdrenţuită a popularităţii sale prin acuzări aduse guvernului imperial.

Toate dovezile de mai sus ale d-lui C.A. Rosetti se prefac în acuzări contra amicului său politic, carele, fără a fi sentimental, a jucat rolul lui Jules Favre în faţa unor lucruri, după propria mărturisire, inevitabile şi n-a putut să tragă cele mai mari foloase posibile dintr-un rău ce nu se putea înlătura.

Dovada cea din urmă: garantarea integrităţii actuale, e singura valabilă, singura care merită a fi relevată, căci vorba „actuală” are istoria ei proprie, deosebită de toate înţelegerile de la Livadia.

Să facem dar istoricul acestei vorbe.

La 28 septemvre 1876 apăru în „Monitor” decretul domnesc prin care d-nii Brătianu şi Slăniceanu, autorizaţi de-a merge în străinătate, erau înlocuiţi interimar, de ochii Apusului, prin rusofobi pronunţaţi ca d-nii George Vernescu şi Dimitrie Sturza.

La 29 septemvre şi-a închis ochii pentru totdeuna Constantin Negri. Există într-adevăr o ordine morală în univers. În zilele în care se decidea ceea ce d. Brătianu va fi decis la Livadia, Constantin Negri devenise de prisos pe pămînt.

Tocmai pe atunci era în cestiune armistiţiul cu Serbia; cu toate astea, după întoarcerea sa din străinătate, d. I. Brătianu ia un ton estrem de ameninţător faţă cu Turcia. Geaba oameni serioşi sfătuiau pe d. Brătianu de-a nu-i păsa deloc de-o constituţie turcească pe care nici turcii înşii n-o luau în serios, geaba Senatul, cu toată blîndeţea, propune o moţiune de-a proceda în mod demn, dar neprovocator. D. Brătianu face cestie de încredere din cuvîntul „neprovocator”, căci voia să provoace. Aceasta la 23 decemvrie.

La 5 ianuarie 1877 rusofobul d. Dim. Sturza [î]şi dă demisia, poate pentru că la Livadia d. Brătianu devenise foarte susceptibil.

Peste o lună, la 7 fevruarie 1877, d. Simeon Mihălescu se oferă a servi gratis ca director al Ministerului de Interne. Se simţea deja trebuinţa unui Mihălescu la Interne; iar c-o săptămînă înainte d. Cogălniceanu începuse să discute în Senat, cu multă vehemenţă, cestiunea părăginirii Universităţii Iaşi, bazat pe multe acte şi cărţi domneşti, pentru … pentru a-l bombarda pe ministrul de externe de atunci, N. Ionescu, şi a-l sili să se retragă.

La 23 martie — se dizolvă Senatul.

De ce? Convenţia era gata şi d-lui Brătianu i-era teamă că acel Senat nu va voi s-o aprobe.

De ce zicem că convenţia era gata?

Pentru că peste 10 zile, la 3 aprilie, d. Cogălniceanu, cel care a iscălit-o, a intrat ministru de esterne în locul d-lui Ionescu.

Ce dată poartă convenţia?

4 aprilie.

Va să zică d. Cogălniceanu n-a avut nici timp de douăzeci şi patru de ore de-a o studia, ea trebuia să fi fost gata demult, fără ştirea ministrului de esterne.

În textul ce i s-a supus spre iscălire d-lui Cogălniceanu, în ceasurile de la 3 pînă la 4 aprilie, se pomenea ceva de garantarea integrităţii actuale a teritoriului României?

Nu.

D. Cogălniceanu a mărturisit-o însuşi, în şedinţa Camerei de la 30 septembrie 1878, că aceasta s-a înscris după cererea sa, după refuzul repetat de-a subscrie convenţia daca nu se va primi fraza: „garantarea integrităţii actuale a teritoriului României”.

Iată dar adevărul clar.

În convenţiunea pusă la cale la Livadia şi convenită articol cu articol cu agentul diplomatic al Imperiului de către d. Ioan Brătianu nu era nici vorbă măcar de garantarea integrităţii actuale, garantare introdusă cu de-a sila în momentul trecerii armatelor ruseşti, cari intrau, se înţelege, în urma unei convenţiuni stabilite gata, ce nu mai avea nevoie decît de iscălituri.

E evident pentru-un copil chiar că, dacă d. Cogălniceanu a refuzat de repeţite ori de-a iscăli convenţia fără acest adaos, cestiunea integrităţii cată să se mai fi discutat şi rezolvat o dată, după textul vechi cu omisiune a d-lui I. Brătianu.

Cererea Rusiei era aşadar cunoscută şi, fiindcă convenţia primitivă nu coprindea termenul „integritate actuală”, d. Brătianu admisese acea omisiune în mod tacit.

Da' să părăsim dovada aceasta pentru a da o alta şi mai eclatantă.

Îl lăsăm să povestească pe d. Cogălniceanu însuşi, pe care l-am auzit atunci vorbind. Vorbea cald şi foarte încet, cu toate acestea şoptirile sale ardeau în auzul tuturor.

În luna lui iunie—şoptea d-sa plecat asupra băncii ministeriale, a băncii acuzaţilor am putea zice— în luna lui iunie 1877, după ce împăratul a venit la Ploieşti, am primit într-o zi încunoştiinţarea principelui Gorciacof că ar voi să-mi vorbească. M-am dus la Ploieşti. Era o zi de căldură mare şi ştiţi că diplomaţilor nu le place căldura. Cu toate acestea principele Gorciacof era bine dispus.

Într-o conversaţiune de un ordin cu totul general, principele Gorciacof îmi spune că ar voi a se înţelege cu România pentru o nouă, rectificare de fruntarii; că puterile cele mari nu se opun la ace[a]sta; că cestiunea s-a tratat la Reichstadt; că prin urmare ar voi să se înţeleagă cu România în privinţa unui schimb peste Dunăre pentru Basarabia.

Mi-a adăogat că acesta era un secret pe care cabinetul austro-ungar nu l-a comunicat chiar ambasadorului său din Londra, ca nu cumva guvernul englez să-l afle. . .

Vă mărturisesc, d-lor, că, cînd am auzit aceasta, am fost lovit ca de-o bombă. Voiam să răspund prinţului, voiam să vorbesc mai mult, cînd un om al lui Dumnezeu a venit şi m-au întrerupt, spuindu-mi că eram aşteptat. În zadar am întîmpinat că drumul de fier putea să aştepte; principele Gorciacoff s-a oprit de-a-mi mai vorbi.

Deci în iunie 1877 d. Ioan Brătianu nu mai poate pretexta că nu ştia nimic.

Cînd trece însă oştirea noastră în ajutorul ruşilor fără zapis şi chezăşie, după cum ne persifla d. Rosetti prin „Românul”?

În august 1877, peste două luni după conversaţia cu prinţul Gorciacoff.

Fără autorizarea Adunărilor s-a încheiat convenţia, nu li s-a comunicat nicicînd conversaţia interesantă si fără autorizarea lor s-a trecut Dunărea.

Din cele de mai sus reiese însă clar pentru oricine că cedarea Basarabiei era convenită de mult de d. Brătianu şi încă cît se poate de ieftin, refuzîndu-se miliardul şi Vidinul pentru cuvinte de popularitate.

Căci sau lucrul era convenit la Reichstadt, şi atunci un politic serios ar fi tratat inevitabilul ca inevitabil, scoţînd din el toate foloasele posibile, sau pretenţia Rusiei era izolată, şi atunci nu înţelegem cum, ştiind-o, s-a putut să trecem în ajutorul unei puteri ce avea asemenea gînduri cu noi fără a cere garantarea espresă a acelui petec de pămînt atît de scump nouă.

Altfel lucrurile au — din nenorocire — o aşa aparenţă încît dau loc presupunerii că cele mai bune şi mai ieftene servicii pe cari un om le putea face vrodată Rusiei le-a făcut d. Ioan Brătianu.

[12 iunie 1880]

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu