Dictatura lui Geppetto

  Termenul de „dictatură”, din păcate, încă e necunoscut la noi sau, cel puţin, insuficient cunoscut. Cum să poţi recunoaşte dictatura, dacă nu o poţi defini? Să vedem... Dictatura, în istorie, a fost mereu una de grup şi, contrar părerii inoculate de neobolşevici, niciodată unipersonală. În orice dictatură de pe planeta a existat un lider, de obicei sângeros sau/şi lipsit de scrupule. De aici şi tendinţa de a asocia liderul grupului care exercita dictatura, cu „dictatorul”. Tot istoria a arătat că moartea unui „dictator”, nu a eliminat deloc dictatura. Bunăoară, când Stalin a murit, cei care i-au urmat au fost tot nişte criminali fioroşi care au întreţinut dictatura. O singură excepţie stranie: Gorbaciov... La o primă vedere, el este groparul urss, care a lansat conceptele de „galstnost” (transparenţă) şi „perestroika” (restructurare), dar nu e deloc aşa... „Perestroika” mai presupune ceva: re-constructia societăţii, bazată pe un „socialism democratic cu faţă umană” (DEX). De aici, ajungem la două idei, una internaţionalistă şi altă „naţională”... Cum cea internaţionalistă ţine de viziunea care a stat la baza aparentei destrămări a urss, să ne ocupăm de efectele pe care prestroika le-a produs la noi...

În 1990, ilici lansa o serie de concepte greu de digerat, chiar şi pentru un popor complet lipsit de noţiuni politice. Printre ele, unul l-a scandalizat şi pe Petre Ţuţea, dar şi pe foarte mulţi dintre noi: el preconiza o „dictatură cu faţă umană”, exercitată de un „despot luminat”. Nici măcar n-a fost original, el copiind doctrina Gorbaciov şi în special, „perestroika” sa. Ceea ce ni se părea imposibil să mai existe, odată cu dispariţia lui Ceauşescu, s-a insinuat încet în toate structurile statului, de sus până jos şi de la stânga la dreapta. Astfel ajungem la un alt concept iliescian, cel de „pluripartidism în interiorul fsn”, ceea ce corespundea perfect cu perestroika. Conceptul bolşevic apărut la foarte puţin timp după ce Corneliu Coposu (PNŢ), Radu Câmpeanu (PNL) şi Sergiu Cunescu (PSDR) l-au vizitat pe ilici, încercând o democratizare a ţării. Discuţiile au fost contondente, Coposu („Ce-mi bagi, dom’le, sula în coaste?”-ilici) fiind singurul dintre cei 3 care nu a anchiesat la propunerile „cârpei kaghebiste”, de „opoziţie constructivă”. Ceilalţi doi s-au „adaptat” şi astfel, fsn a devenit psdr, apoi pdsr, pentru ca, într-un final, să devină ceea ce e azi – psd, acel partid care, împreună cu pnl a format „uniunea social-liberală”. Ca să înţelegem mai bine ideologia care a stat la baza usl, să spunem că „social-liberalismul” este cea mai de stânga stângă liberală, care aproape se confundă cu socialismul.

Dar usl s-a „rupt” brusc, fără ca nimeni să ofere un motiv palpabil, chiar de la o zi la alta. Era un an electoral, adică alegeri prezidenţiale, aşa că usl a aplicat modelul sovietic al „candidatului manciurian”. Un an mai înainte, în plină armonie psd-pnl, Puiu Haşoti s-a scăpat în public cu o declaraţie care l-a costat cariera politică: „Pe viitor vor fi doar două partide care vor conta, psd şi pnl, unul la putere şi altul în opoziţie”. Fireşte, „ruptura” usl s-a produs doar formal, pentru că în teritoriu colaborarea a continuat până la următoarele alegeri şi, informal, şi după ele. Deşi toată lucrătura era transparentă, populaţia s-a împărţit în două, fără a judeca prea mult şi înghiţind pe nemestecate „găluştile” lansate de cele două partide (în fapt, unul singur). La acea vreme, pe când preşul cotrocenian încă nu venise în pnl, scriam despre „alegerile” prezidenţiale, arătând că va „câştiga” reprezentantul liberalilor, aşa cum s-a şi întâmplat. Schema folosită în cazul său era interesantă: în pnl intră o persoană cât mai puţin compromisă politic, devenea şef de partid, candidat la prezidenţiale şi... preşedinte. Schema s-a dovedit de succes, aşa că arhitecţii ei au folosit-o şi în cazul alegerii preşedintelui Franţei. Aici aş aminti că socialistul Macron a ieşit din partid, unde avea o poziţie terţiară, fără un motiv bine determinat şi şi-a făcut un partid, pentru ca după doar 13 luni de la ieşirea din partidul socialist, să devină... preşedinte! Voci autorizate din mass media şi din politica europeană au suspectat atunci un ajutor al Moscovei, dar asta a devenit evident doar de puţin timp.

Revenind la noi şi în zilele noastre, nu se poate să nu observ solidaritatea stângii socialiste şi liberale din lumea întreagă. Obama, probabil cel mai nociv preşedinte al SUA, s-a alăturat Rusiei şi Chinei, cărora le-a făcut concesii uluitoare, cu preţul economiei americane. El spunea, în 2015, că „peste 5 ani va urma o pandemie” şi chiar aşa a fost, ceea ce înseamnă că planul ruso-chinez era pus la punct chiar înainte de 2015. Din grupul ţărilor europene apropiate de Moscova, ne interesează doar România. Aici am avut alte „alegeri” prezidenţiale, în mod clar manipulate. Întâi prin desemnarea, de către psd, a unui candidat cinstit, dar detestat, un alt „candidat manciurian”. Manipularea a continuat prin întrebările puerile, puse candidatului liberal şi prin propaganda de care acesta s-a bucurat la tele-vizuinile... clienţilor psd, celelalte, puţine şi tot ale clienţilor psd – mimând inabil opoziţia. Şi aşa ne-am trezit cu al doilea mandat al actualului Pinocchio de Cotroceni.

Când „guvernul Ludovic I” (deci preşul ştia că e doar primul, încă de atunci) a venit la putere cu ajutorul psd, care şi-a dat jos guvernul pentru ca liberalii să vină la putere şi când a făcut bugetul pe 2020, un detaliu dădea de gândit prin insolitul său: o sumă importantă fusese tăiată de la Sănătate, pentru a o trece la... MapN! Presa de partid a pus repede batista pe ţambal şi detaliul a trecut fără prea multe comentarii. Nu peste mult timp a apărut „virusul” chinezesc, aşa cum „prevăzuse” Obama şi, repede, el a şi ajuns în Italia. Şeful Organizaţiei Chinezeşti a Sănătăţii a declarat repede pandemia (termen încă necunoscut celei mai mari părţi a angajaţilor de presă), iar România s-a „adaptat”... cerinţelor. Astfel, CSAT a decis starea de urgenţă, în cel mai evident mod, cu premeditare şi în absenţa vreunui caz de coronavirus în România, cu 3 săptămâni înaintea decretului prezidenţial care o implementa. Până aici, nimic nu anunţa intenţia de instalare a unei dictaturi, dar s-au petrecut două evenimente, care, coroborate, conduc la o primă idee de intenţii dictatoriale. Primul eveniment a fost votarea ilegală, în Marea Adunare Naţională, a „noului” gubern Organ, de acasă, invocând „distanţa socială”. Un al doilea eveniment a fost aprobarea, tot de către parlament, a decretului de instaurare a stării de urgenţă. Cârcotaşii vor spune că nu e suficient, pentru a considera că există o înţelegere psd-pnl şi că nu e vorba despre o dictatură. Fie, dar pe 17 martie, o zi după decret, România activa art. 15 din Convenţia Drepturilor Omului, ceea ce însemna suspendarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pe o perioadă nespecificată. Consiliul Europei a protestat, considerând că starea de urgenţă se putea decreta şi fără a suspenda drepturile omului. Mai mult decât atât, acelaşi Consiliu a publicat profunda sa nemulţumire pentru că România nu şi-a anunţat cetăţenii despre suspendare. Bun, cu toţii putem înţelege de ce nu au făcut asta, nici Pinocchio şi nici primul măscărici al gubernului, dar nici „marele psd” n-a făcut-o, deşi era un subiect cu care ar fi răvăşit „gubernul meu”, iar asta nu mai e deloc o coincidenţă. Aceeaşi „opoziţie” a votat şi al doilea decret, deşi economia nu şi-l putea permite, iar acum asista apatic la instaurarea „stării de alertă”, care nu e decât o stare de urgenţă, cu comanda mutată de la Pinocchio, la primul său arlechin gubernamental. Astfel, starea de dictatură va continua pana la toamnă când, aşa cum am fost anunţaţi şi noi, dar şi alte ţări europene, vine al doilea val de covid. În rest, dictatura merge mai departe, aşa cum a fost ea proiectată. Bine, dar cine o putea proiecta? „Ia ne znaiu”... Probabil Geppetto...