"Educatiune si cultura" de Mihai Eminescu

De maghiari nu ne-am temut neciodată. Ei sînt prea barbari pentru de-a ne putea înghiţi. Ei sînt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe. Espuşi soarelui, el ne-ar fi absorbit şi ne-ar fi prefăcut în raze de-ale sale, raze splendide însă solare. Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceaţa luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. Dar te pomeneşti că între noi şi cultura germană se pune piatra cea brută şi scorboroasă a maghiarismului, ea apasă pe noi cu greu, numai că noi nu ne vom da îndărăt, pentru că nu putem. Impenetrabilitatea corpului fizic nu permite ca în unul şi acelaşi loc să stea două corpuri deodată; ce minune dar daca impenetrabilitatea corpului noastru moral nu cedează nici un atom al fiinţei sale corpului străin ce apasă asupră-ni? Noi avem toţi cauza de-a mulţumi maghiarilor pentru apăsarea lor, căci ei ne-au deşteptat ca şi cum ai deştepta pe-un om ce doarme lîngă o prăpastie c-o lovitură de cnută.

Dar să venim la obiectul nostru.

E multă diferinţă între educaţiune şi cultură. Aşa d.e. educaţiunea străină implică spirit străin — cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. În fine un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrîns de cunoştinţe, pe cînd, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să fie coprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.

Cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea cade însă în periodul acela al vieţei omeneşti cînd inima neformată încă a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei. Cînd inima cu vîrsta se-mpietreşte, atunci n-o mai poţi îndrăpta, o poţi numai rumpe.

De aceea ne temeam mai mult de şcoalele populare maghiare decît de Dieta lor, de miniştrii lor, de honvezii lor. Dieta, miniştrii şi honvezii se duc, omul rămîne. Pe acest om ce rămîne voiam a-l şti asigurat; şi el e asigurat prin datoria cea mare a statului, care nu are de unde clădi şcoale populare; cînd va avea de unde, atuncea poporul le va respinge cu conştiinţa şi cu braţul. Educaţiunea străienă implică spirit străin, şi un corp coprins de spiritul străin e asemenea unei pietre desprinse din zid. Ea aparţine zidului prin destinaţiunea ei, însă spiritul străin al atracţiunei pămîntului o face să cadă. Căzînd la pămînt ea încă nu e pămînt, cum românul renegat nu e încă ungur, cumcă evreul botezat nu e încă creştin. Abia dizolvîndu-se în pulbere devine pămînt, cum ovreiul abia în nepoţii lui devine creştin, cum renegatul abia în nepoţii lui devine ungur. Factorul infectat de străinism e o mortăciune morală a corpului, ce mirare dar cumcă inamicii noştri aşteaptă să cadă mortăciunele corpului nostru, ca din ele să-şi constituie pe al lor. Numai că s-au înşelat amar inamicii noştri. Ei gîndeau că ni e mort corpul şi începusă a tăia din el cu cuţitul. Dar corpul nostru nu era mortăciune, ci numai amorţit, vorbe de-aceeaşi rădăcină, deşi nu cu-acelaşi înţeles. Corpul amorţit e un corp viu, sănătos, numai că starea lui e anormală; inima a încetat de a fi centru pentru unele din estremităţi; ci prin o mişcare cît de-nceată dar continuă partea amorţită intră iar în comunicaţiune cu inima, care bate voioasă şi repede, bate cît trăieşte.

Renegaţii sînt veninul pe care natura binefăcătoare l-a depărtat din corpul nostru. Fericire e că lamura aurului nostru e însemnată pe lîngă zgura ce-am putut-o lepăda fără ca să ni pese. Am rîs totdeuna de-ncercarea de-a readuce în sînul naţiunei pe renegaţi. S-au dus? Cu-atît mai bine, era mai rău de rămîneau. La noi era un rău şi e o fericire că în mînele duşmanilor ei sînt asemenea un rău. Ei sînt boala lor cea ascunsă, dar cronică. Răi naţionalişti, ei sînt răi servitori. Maşine oarbe şi materialiste, ei lovesc fără raţiune. Toată iarna corpul e sănătos, faţa roşie. Vine primăvara şi buba venerică împle părţile cele mai nobile ale corpului, ochii, gura, nasul, şi pătrunde pînă-n creieri, rozînd pînă şi oasele craniului. În curînd capul naţiunei ungureşti nu va fi decît un monstru urîcios şi plin de bube — un cap incurabil. În fine românii naţionalişti vor lucra spre binele nostru, românii renegaţi, fără să vrea chiar, spre răul inamicilor noştri. Să vină numai primăvara libertăţii noastre, şi-apoi veţi vedea.

O repetăm cumcă nu înţeleg neci ungurii măcar cît bine ne-au făcut şi ni fac prin apăsarea lor. Ei ne deschid ochii, ei fac să ne concentrăm în noi, în sufletul nostru, să ne vrem pe noi înşine înaintea orcărui; asemenea ariciului care, făcîndu-se vălătuc, arată în toate părţile sale ghimpii, pe cînd inima-n el trăieşte. Apăsaţi voi ! — apa nu cedează apăsării, cu cît mai mult o naţiune. Din contra, ea creşte ca îmflată de puteri nevăzute, se va îmfla şi, zvîcnind, va răsturna piatra din fruntar spre a se înălţa un alt soare, soarele de diamant al Orientului în faţa soarelui celui de foc al Occidentului. Apăsaţi voi ! Pînă ce ura noastră pentru voi nu va mai fi un simţămînt ci o raţiune, nu psicologie ci logică. Şi e teribilă ura cea surîzîndă a logicei — ea [e] justificată, căci e justiţia. Este ura surîzîndă, ura sclavului faţă cu tiranul său, este condiţiunea legată de tranzacţiunile dintre unul şi altul.

De-aş trăi în Rusia şi poporul, într-un moment generos, ar închide tiranii spre a-i decapita, de n-ar găsi carnefice m-aş face eu ! Cine mi-ar imputa-o de crimă? Cine-ar putea zice că nu-mi împlinesc datoria? Şi oare moartea în rezbel are de bază ura simţămîntului [?]. Desfid pe cineva de-a-mi arăta altfel de cazuri decît escepţionale.

E o ură logică. Te ucid ca să nu mă ucizi. Trebuie să pieri ca să esist eu. Prefer lupta în locul unei dreptăţi nedrepte; prefer de-a muri în loc de-a deveni maghiar. Cine mi-o poate ţinea de rău daca voi ca şi copiii mei să fie ca mine de români. Guvernul? Nu-l recunosc de competinte. El are a-şi regula trebile lui, ordinea publică, nu limba şi religiunea copilului meu; are de-a surveghia referinţele dintre el şi persoane străine lui, nu caracterul lui propriu sau pe el însuşi nepus în referinţă cu elementele străine lui. Şi cînd eu plătesc pentru şcoală, dătoria mea implică dreptul de-a cere cum să fie instruit. Şi eu cer să fie instruit în limba mea şi numai în limba mea, nu şi în limba mea. Gimnaziile de stat din Transilvania ar trebui să fie române, căci românii le susţin cu birul lor amar, pe care-l storc pietrei şi costişelor cu cari i-a-mproprietărit o dreptate nedreaptă. Veni-va vremea şi a dreptăţii celei drepte.

În fine, daca vre-un domn de naţionalitate maghiară mi-ar face pînă şi onoarea reflexiunei, declar a priori că m-ar pune într-o poziţiune şoadă, căci nu ştiu ungureşte, nu m-am silit să-nvăţ frumoasa limbă asiatică, căci îmi mai plăcea barbara limbă italiană d.e. în locul melodioasei, dulcei, molatecei limbe maghiare. Aş fi putut s-o învăţ ca să mîngăi tigresa, dar prefer a o ucide. Ca origine, ca limbă, ca cultivabilitate chiar ne simţim prea mult superioritatea asupra cultei naţiuni maghiare, cu ocultele sale bande cari pradă ziua-n amiaza mare pînă şi drumuri de fier. Noi nu ne pretindem culţi, ci numai cultivabili, nu avem pretenţiuni mari noi ieştia. Am dormit cam mult ce-i drept, doi evi şi mai bine, dar somnul nostru a fost sănătos şi ne simţim minunat de bine, încît ne credem [în stare] a întreprinde lupta esistenţei noastre şi cu 10 naţiuni maghiare, nu numai cu una. După noapte vine şi ziua, vine pentru că trebuie să vină. Şi daca somnul nostru a fost lung, cu-atît mai puternică va fi manifestaţiunea vieţei noastre. E pietroasă şi-ncovoiată calea dreptăţii, dar e sigură. Ştiu că ne-aţi închide gura de-aţi putea fără ca să vă scuipaţi vouă însăşi în faţă, dar nu veţi închide-o şi vom protesta mereu, nu vom [fi] cu toţii decît un protest personificat. Nu se ucid lesne naţiunile, domnii mei, şi mai cu samă cea română nu.