Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

1 mar. 2013

"Insula şerpilor" de George Cosbuc




 Am plecat dimineaţă, de la Sulina, cu o luntre spre largul mării, ca să văd Insula Şerpilor. Ştiam că n'am să văd decât o insulă pustie, plină de stânci şi de şerpi, nelocuită şi înspăimântătoare, dar după cum aleargă copilul după basme şi arătări ale fanteziei, aşa mă muncea pe mine dorul să văd acest petec de pământ din mijlocul mării. Odată, pe vremea când lumea mai credea în Zei şi minuni cereşti, acest ostrov se numea Levce şi era plin de minuni şi frumuseţi, precum e astăzi plin de buruieni şi de şerpi grozavi, ce se tăvălesc cu miile pe stâncile arse de soare. Pe acest ostrov a fost un templu vestit al eroului, - iar după moarte Zeu - Ahile, şi corăbii greceşti veneau de pretutindeni cu daruri, la acest templu, de pretutindeni s'adunau adoratorii lui Ahile, ca să-l vadă şi să-l audă şi să fie o noapte oaspeţi ai celui mai mare erou pe care l-au avut Grecii.

Sprintenul de picioare erou, Ahile mâniosul, care a dat prilej nemuritorului Homer să scrie cea mai frumoasă poesie a veacurilor, Iliada. Ahile, pe lângă care s'au învârtit toate legendele greceşti de pe timpul formării statelor din Elada, şi de a cărui spaima au tremurat ţărmurile asiatice şi mai ales puternicul regat al Dardanilor. Acest Ahile a avut cel mai vestit al său templu pe o insulă care este a noastră astăzi, a Românilor. Vântul şuiera cumplit împrejurul acestei insule, când se porneşte de-a lungul mării, pe vreme senină. Printre crăpăturile de stâncă, el cântă cu un fel de plângere jalnică ; sfâşiat de colţurile stâncilor el pare că ţipa de durere şi apoi parcă râde cu hohot copilăresc când scapă de aici şi-o rupe la fugă pe larga mare. Am auzit acest vânt al vremii senine, şi într’adevăr m'a cuprins o spaimă şi o groază oarecum religioasă şi mi-a trecut un fior prin suflet. Cum o fi cântând vântul, nu când adie, ci când bate cu mânia sa pe câtă o adună de pe atâta larg de mare ? Cum o fi cântând el pe vreme de furtună, noaptea, când îşi sfâşie trupul între aceste ascuţite jghiaburi şi colţuri de stâncă posomorâte ? Eu n'aş vrea să fiu acolo, pe-o noapte întunecoasă, cu ploaie ce biciuieşte suprafaţa mării, cu urlete de vânt, cu fulgere ce se prăvălesc p'acele stânci ca nişte şerpi uriaşi de foc, cu toată furia de valuri ale acelei mări pe care tocmai pentru răutatea furtunilor ei au numit-o oamenii Neagră. Să te arunce valurile acolo, şi să petreci sub stâncile insulei o noapte cu furtuna ştiindu-te într’un iad de şerpi ce se urcă unul peste altul, câte doi, câte zece, câte-o sută, încât fac clăi ce se mişcă leneş şi'n dreapta şi'n stânga !


Pe insulă eu n'am fost. Am rămas la poalele ei pe-o stâncă şi n'am îndrasnit să-mi fac drum printre atâta mulţime de şerpi. Nu ştiu dacă se mai văd ceva ruine de templu ori de ziduri pe insulă, ceva urme de frumuseţile pe cari le-a avut insula pe când se numea Levce. Spun scriitorii, ca pe insulă erau păduri sfinte, locuinţe, şi'n mijloc un templu frumos. De şerpi însă nu pomenesc. Se vede, că pe-atunci nu erau: s'au adunat din largul mării numai după ce insula a rămas pustie. Dar, după cum citesc şi aud, insula e numai stâncă şi loc neroditor, fără apă. Cum au putut atunci pe Levce să trăiască oameni, cum au putut să crească păduri ? Ori poate ostrovul cum e astăzi nu e tot cel vechiu, e schimbat prin vr'un cutremur de pământ, e înecat de valuri pe partea care a fost roditoare ?


Vântul însă plânge şi râde, cântă şi urlă tot aşa, ca şi în vremurile vechi. Când l-am auzit, mi-am explicat numaidecât vorbele pe care le spun scriitorii vechi, ca într'acest ostrov noaptea se aud plângerile lui Ahile, se aud râsetele lui şi uneori grozave sgomote de arme şi zurăituri de zale şi de scuturi. Intr’adevăr, vântul îţi lasă impresia că auzi în interiorul insulei râsete şi plângeri, vuiete de oşti şi nechezări de cal, răcnete de fiară şi ţipete de oameni cari cer ajutor şi un amestec de vaiete de femei şi de copii.


Se înţelege, îţi trebuie puţină fantasie ca să le auzi pe toate şi să le desluşeşti căci toate sunt numai feluritele glasuri ale şuieratului de vânt printre stânci şi peste crestele despicate ale lor. Iar Grecii au avut multă fantasie, şi le-au auzit pe toate aşa cum le spun scriitorii. Şuieratul vântului e înfiorător chiar şi numai prin coşurile casei şi pare plânset de om ce moare, dar în mijlocul mării printre-atâtea stânci şi cu puterea ce-o are acolo în nemărginirea mării, mai ales noaptea. Cei ce ajungeau la malurile Levcei erau siliţi să petreacă acolo o noapte, şi nu în corabie, ci pe luntre, şi trebuiau în zori să cerceteze o capişte a Zeului Ahile, ce stă mai de vale lângă mal. Apoi, dacă nu voiau să vadă şi templul cel mare, puteau pleca. Aceştia şi toţi câţi treceau noptea pe lângă Levce, auzeau de pe insula o musica îngrozitoare şi stârnitoare de uimire, auzeau furioase nechezări de cal, sgomote de scuturi şi de alte unelte răsboinice. Mulţi spun, că ar fi văzut, în bătaia lunei, pe însuşi Ahile, pe creştetul unei stânci, în chip de flăcău tânăr şi nespus de frumos, îmbrăcat în zale, cu coif şi scut, şi jucând jocuri eroice. Nici-o corabie nu putea trece pe lângă Levce fără să nu aducă jertfă lui Ahile ; celor ce ajungeau acolo li se arăta Zeul în vis şi le arăta liman îndemanatec unde să-şi lege corabia. La malul ostrovului era şi un oracol al lui Ahile, care profeţea corăbierilor cum are să le fie drumul. Ca plată, corăbierii dădeau o oaie, o capră, un porc ori o vacă, după cum aveau pe corabie. Animalul hotărât jertfei intra de sine, nemânat de om, în capiştea Zeului şi de acolo nu mai ieşea.


Am scris mai sus, că ostrovul nu mai este cum a fost, că a fost acoperit de ape. Iată o legendă veche, care ni se pare că spune despre acest lucru. Amazoanele, femei care nu voiau să ştie de bărbaţi şi vecinic purtau răsboaie, pe cal fără şea a fost bătute de Ahile la Troia, când veniseră ori să ajute Troienilor, ori să se bată de capul lor când cu Troienii, când cu Grecii. Ele de ciudă, după moartea lui Ahile, au venit pe corăbii la Levce şi au poruncit oamenilor să taie pădurile de pe lângă templu şi să strice templul. Topoarele însă săreau îndărăt şi loveau pe tăietori în cap, omorându-i.


Amazoanele, văzând aceasta, au dat pinteni cailor şi s'au repezit spre templu. Atunci se arătă Ahile şi se uită la ele cu nişte ochi aşa de grozavi, încât caii s'au înspăimântat, au trântit Amazoanele, le-au călcat în picioare, le-au sfâşiat cu dinţii şi le mâncară oasele şi carnea. Apoi, cu nespusă turbare, au început să alerge de-a lungul şi de-a latul insulei până au ajuns pe vârful unui munte ce era aproape de mare, de unde părându-li-se marea liniştită a fi un câmp neted sub picioarele lor, au alergat la vale şi s'au înecat în mare. Veni apoi o groaznică furtună, care a făcut să se isbească una de alta luntrele Amazoanelor cu aşa mânie, încât părea că poartă resboiu între ele, şi toate s'au prăpădit.


Spărturile lor au fost aduse de mare până lângă templu unde erau şi cadavrele Amazoanelor. Atunci Ahile, ca să cureţe locul, a umflat marea aşa de mult încât s'a vărsat peste insulă şi a curăţit-o de cadavre şi de sfărâmăturile luntrelor. În legenda aceasta e vorba de tăierea copacilor, de revărsarea mării peste insulă. Poate sunt aduceri aminte de adevărata despădurire a insulei şi de pieirea unei părţi a ei sub mare. Se vorbeşte şi de un munte. Unde e astăzi? Poate că Insula Şerpilor de azi e numai vârful acelui munte, şi toată insula Levce cu templul lui Ahile, cu pădurile, cu locuinţele de pe ea, s'a scufundat sub apă.


Un detaliu interesant dă un scriitor vechi despre Homer. Zice, că poetul care a cântat aşa de frumos pe Ahile, ar fi voit să ştie pe cine a cântat. Un oracol i-a spus să meargă la Levce, să păstorească oile pe lângă templul lui Ahile, şi Ahile i se va arăta. Homer a venit la Levce, şi într’adevăr Ahile i s'a arătat, dar de lumina cea multă ce-l înconjura, poetul Homer a orbit şi a rămas orb.


Iată că pe Levce se pomenesc şi turme de oi, ceea ce ne-ar dovedi că ostrovul era bogat în păşuni. De n'ar fi fost, nu s'ar povesti ! Păduri, templu, turme de oi, pe unde astăzi e numai piatră şi piatră. Ahile şi poetul Homer pe unde astăzi sunt numai şerpi negri ce se încălzesc la soare pe o insulă pustie. Insula Şerpilor, vechia Levce, este astăzi pământ românesc. Şi ne putem şi noi lauda, că pe pământul nostru a căutat refugiu după moarte cel mai mare erou al Grecilor, şi că poetul poeţilor, Homer, a păstorit oi pe pământ românesc.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu