Deşertul devenirii noastre

 Încurcate sunt căile Domnului, dar şi cele ale „domnului” Blaga... S-a pus problema de ce atât tărăboi pentru un partid ca PDL, care şi aşa nu mai înseamnă nici 15% din opţiunile electoratului? Putea foarte bine să fie lăsat să moară încet şi sigur. Nu e deloc aşa... Partidul nu înseamnă nimic pentru psd şi acoliţii săi pesedizaţi, dar el poate însemna ceva extrem de periculos la un moment dat. În mâna lui Traian Băsescu şi cu filialele rămase, PDL se poate transforma aproape peste noapte în alternativă la actuala şi dezastruoasa guvernare fascist-comunistă. Ca urmare, nu atragerea puţinilor parlamentari PDL către puterea roşie era obiectivul psd şi al lui Blaga, ci desfiinţarea partidului şi acapararea logisticii sale pentru a-l priva complet pe Băse de un instrument prin care să promoveze o politică de dreapta curată. Ei au gândit că dacă vor avea 99% din putere în mâinile lor înroşite de sânge, Băse va fi neputincios...

Socoteala de acasă nu se potriveşte deloc cu aia din târg, aşa că singura realizare a comuniştilor a fost adjudecarea a ceea ce a mai rămas din aparatul tehnic al PDL, nu şi activiştii oneşti. Aceştia nu vor ezita să-l urmeze pe liderul lor, Traian Băsescu începând cu 2014. Un partid se poate naşte, logistică se va construi, iar materialul uman deja este cernut. Nimic nu poate împiedica o nouă formaţiune politică să avanseze pe scena azi ocupată de comunişti, mai ales cu un lider atât de charismatic. Asta o ştiu şi ei; ştiu şi că victoria lor din alegerile de la ultimul congres PDL este doar o bătălie câştigată, nu războiul. Ca urmare, trebuie să întreprindă ceva.

Dacă e să vorbim despre un „război”, el nu este decât în aparenţă între Preşedinte şi usl-ul rusofil, pentru că adevărata luptă se duce între Rusia şi UE prin mijlocirea „cozilor de topor” (tot le place lor exprimarea) căţărate prin fraudă naţională la putere. Acum putem înţelege de ce PDL-ul condus de Blaga n-a acuzat usl de fraude în alegerile locale şi nici în cele parlamentare, cu toată evidenţa remarcată şi de observatorii străini sau de presa din România. Încă de atunci planul era făcut, dacă nu cumva cu mult timp înainte, urmând doar ca timpul să arate momentul exact când fiecare mişcare trebuia să aibă loc.

Fără dubiu, leprele aflate la guvernare sunt obligate să-i oprească Preşedintelui accesul la politică în orice fel cu putinţă. În plus, turnătorul Felix este presat de previzibila decizie a instanţelor în dosarul ICA să găsească o formulă rapidă pentru a pune mâna pe justiţie. Interesul trădătorilor coincide cu acela al Rusiei, şi anume scoaterea României de sub controlul UE şi scoaterea ei la mezat pentru a o „mulge” aşa cum vor de resursele ce la ei încep să dispară. Că românii vor trece printr-o nouă „vale a plângerii”, prin foamete şi printr-o derută de lungă durată, asta pe ruşi nu-i interesează, cum nici la 23 august 1944 nu i-a interesat şi nici mai târziu când jumuleau de trei ori mai mult decât ne impuseseră prin actul capitularii necondiţionate (cu largul concurs al lui Mihai).

Dar pentru a atinge aceste obiective, complotiştii se lovesc de-un „ciot”: Traian Băsescu. Aşadar, cel mai comod este să promoveze o nouă suspendare a sa; planul cu „înalta trădare” incumbă implicarea unui alt stat, aşadar devine inoperant, cât timp acel stat nu va accepta să le facă jocul. Evident, o atare suspendare va atrage imediat reacţia UE, care şi aşa amuşină orice mişcare a celor pe care deja i-a catalogat drept infractori politici, chiar dacă nu explicit. Nu e greu de imaginat că imediat fondurile UE (atâtea câte mai vin) se vor opri imediat, iar bolşevicii se vor „întoarce” către „bobor” pentru a se plânge că ei vor bunăstarea populaţiei, iată, au făcut “totul”, dar reaua de UE vrea să-i ţină într-un sclavagism mascat; din cauza UE, vor spune ei prefăcut, viaţa românilor este atât de proastă. Mai departe, tirada lor pseudo-naţionalistă va culmina cu propunerea ca românii “să-şi ia soarta în mâini”, să scape de „stăpânul” european şi, implicit, de „sluga” lui – Băsescu. Sună a scena de film prost? Da, dar de atât sunt capabili analfabeţii uslaşi.

Şi apoi? Ce va urma apoi? Nimic... În „deşertul” astfel construit nu se întâmplă nimic niciodată; nu e viaţă şi nici activitate, plantele şi animalele mor, dar deşertul e bine merҫi şi se extinde în fiecare zi. Când se va termina procesul, toată ţara va fi un imens deşert din care populaţiile (scuze, dar nu facem dovada că merităm să ne numim popor) îşi vor lua pe rând tălpăşiţa spre regiuni mai ospitaliere. Timp de mii de ani am fost recunoscuţi ca un popor adânc înrădăcinat în ţărâna patriei; iată că vor fi de-ajuns câţiva ani pentru a elimina această realitate istorică şi pentru a dezrădăcina tot ceea ce înaintaşii s-au jertfit pentru a păstra.