În ultimul articol am întrebat ce ar fi de făcut. Înainte de a cerceta complexul măsurilor necesare la cari ar trebui a ne gîndi şi ce ar trebui a lua pentru ameliorarea stării de lucruri, cestiunea izraeliţilor fiind pusă la ordinea zilei, aceasta ne sileşte a curma dezvoltările şi, rezervîndu-le pentru alt articol, a îndrepta acum atenţia asupra acestei proxime cestiuni.
Sînt unii cari, pornind de la cugetări zise umanitare şi de la idei generale de dreptate, cred că rezolvirea acestei cestiuni ar fi simplă, avînd a consista în înlăturarea art. 7 din Constituţie şi acordarea tuturor drepturilor la toţi izraeliţii fără de nici o deosebire şi fără luarea nici unei măsuri. A procede în asemenea mod general este a urma tradiţiilor uzitate în viaţa statului român de la 1859, însemnează a fi sclavi ai noţiunilor abstracte şi generale, fără considerarea împrejurărilor deosebite ale ţării. Pentru aceasta să ne întrebăm dacă condiţia nu numai socială, dar şi juridică a izrailiţilor s-a schimbat în alte părţi deodată ca din senin şi-n împrejurările cum se cere de la noi sau daca a fost o alta cale care s-a urmat.
Aşa-numita emancipare ce au dobîndit-o izraeliţii în alte părţi a fost un lung proces la care însişi izraeliţii au luat parte prin dovezile ce au dat de asimilarea cu naţia în mijlocul căreia se aflau şi prin participarea lor în tot feliul la lupta pentru bunurile cele mai înalte ale naţiunii. Acea emancipare nu s-au efectuat deodată. Francejii, cari ajunseseră la o dezvoltare cu care nu putem compara pe a noastră, abia în anul 1789 au admis egalitatea şi pentru izraeliţi. În urma exemplului Franţei, abia în secolul nostru unele state din Germania şi mai cu seamă Prusia au căutat a regula şi schimba condiţia juridică a izraeliţilor.
Cel întîi act de emancipare prin care s-au recunoscut oarecari drepturi izraeliţilor din Prusia e edictul din 11 martie 1812 şi abia la anul 1869, prin legea din 3 iulie, s-au abrogat toate dispoziţiile restrictive pentru izraeliţi, aşadar a trebuit să treacă 57 de ani. E de interes a cunoaşte care a fost condiţia juridică a izraeliţilor, cum s-a transfomat aceasta, ce restricţii au esistat în privinţa izraeliţilor încă în cursul seculului acestuia în Prusia, spre a ne convinge de un fapt, că legiuitorul prudent al Prusiei nu a crezut util a admite deodată pe izraeliţi la exerciţiul aceloraşi drepturi, ci, prin diferite măsuri combinate, care au variat în diferite provincii după împrejurările ce esistau şi care s-au ivit, el a căutat pe de o parte să proteagă populaţia creştină, pe de altă parte a căutat în mod treptat să pregătească pe însuşi izraeliţii stabiliţi spre a fi apţi a fi admişi la eserciţiul tutulor drepturilor.
Condiţia juridică a evreilor reclama o regulare. De la sfîrşitul veacului de mijloc şi pînă la începutul secolului nostru evreii fiind consideraţi, din cauza religiei cît si din cauza naţionalităţii, ca străini în Germania ca şi aiure, ei nu puteau locui decît în virtutea protecţiei acordate, pentru care ei aveau a plăti diferite impozite. Dreptul d-a protege era rezervat împăratului în veacul de mijloc, era un regal a cărui esploatare după împrejurări şi trebuinţe aducea foloase băneşti considerabile împăratului, precum şi principilor diferiţi ai Germaniei, oraşelor pe al căror teritoriu se aflau evrei şi întrucît împăratul acordase şi acestora esploatarea acelui regal. Evreii erau desemnaţi Kammerknechte, obiecte de esploatat. Faţă cu împăratul şi faţă cu diferiţii principi, evreii în veacul de mijloc n-aveau nici un drept, nici în privinţa persoanei, nici în privinţa averei. Se credea că evreii n-ar putea avea avere cu titlu de proprietate şi că li se puteau lua totdauna. Ca obiecte de esploatat ei erau vînduţi împreună cu averea ade seori şi creanţele lor se reduceau sau se anulau de către împărat, de către principi sau de către autorităţile orăşene în interesul unui puternic favorit.
Dreptul de protecţie acordat se putea revoca şi nu se transmitea la moştenitori. Şi chiar acei evrei cari obţinuseră patenta de protecţie cu dreptul de a reşedea trebuiau să plătească impozit deosebit cînd călătoreau prin ţară (Judenzoll). Afară de dreptul de a reşedea, evreii nu aveau decît mai cu seamă privelegiul uzurei pînă la jumătate[a] secolului al 16-lea. Şi, cu toate schimbările urmate în secolul al 16-lea, 17-lea, 18-lea, totuşi evreii continuau a fi toţi numai străini îngăduiţi, esploataţi în tot felul de fisc şi fără doar alt drept decît a se deda pe lîngă operaţiile de bani unor ramure de comerciu sau de industrie. Aşa în Germania, aşa în Prusia pînă la începutul secolului nostru.
Printre multe reforme ce se săvîrşiră în Prusia în urma bătălii de la Jena, reforme cari au mărit puterile statului şi 1-au pregătit la lupta de emancipare, au fost şi ameliorarea condiţiei juridice a evreilor prin edictul din 11 martie 1812 în privinţa regulărei relaţiilor evreilor. Care este condiţia creată evreilor prin acest edict sub raportul dreptului public şi a dreptului civil? Sub raportul întîi, § 1 al edictului menţionat declară că evreii cari locuiesc în statele Prusiei în virtutea unui privilegiu general, unei patente de naturalizare, unei scrisori de protecţie sau unei concesiuni se vor considera ca pămînteni (Einländer) şi ca cetăţeni prusieni (preussische Staatsbürger ). Aşadar numai evreii cari locuiau în Prusia în virtutea unui act special ce emana de la puterea publică dobîndeau drepturile de pămînteni şi cetăţeni. Însă acea cualitate se acorda şi acelor evrei sub două condiţii: 1) de a purta nume de familie hotărît şi 2) de a se servi în registrele de comerţ, la redactarea diferitelor acte juridice, de limba germană sau de altă limbă vie şi să poată scrie numele lor cu caractere germane sau latine (v. § 2 al edictului).
Pentru îndeplinirea condiţiei întîia, evreii aveau a declara autorităţii locului în care au domiciulul, în timp de şase luni de la publicarea edictului, numele ce vor purta, după care guvernul provinciei în circumscripţia căruia se făcuse declaraţia avea a libera un certificat enunţînd că cutare evreu este pămîntean şi cetăţean. Acest certificat avea să serve ca act justificativ pentru evreul care făcuse declaraţia, precum şi pentru familia lui (v. §§ 3 şi 4 ai edictului). Evreii cari nu se conformau acelor condiţii aveau a fi consideraţi şi trataţi ca evrei străini, oricare ar fi fost timpul de cînd locuiau (§ 6 al edictului). În urma acestui edict, evreii stră ini nu erau autorizaţi a se aşeza în Prusia decît după ce vor fi dobîndit dreptul de cetăţenie (das preussische Staatsburgerrecht). Spre dobîndirea cualităţii de cetăţean se cerea autorizarea ministrului de interne, pe lîngă propunerea guvernului provinciei în care evreul străin voia a-şi alege domiciliul (§ 31 şi 32 ale edictului).
În cît priveşte pe evreii străini, ei nu pot intra şi călători decît pentru săvîrşirea de operaţii de comerciu licite, avînd a fi supuşi întru aceasta supravegherii autorităţilor poliţieneşti şi dispoziţiilor poliţieneşti (§ 36 al edictului). Chiar în timpul bîlciurilor însemnate de la Königsberg, Breslau şi Francfurt, evreii străini nu erau autorizaţi a se afla decît cu autorizaţia auto-rităţii (§ 38 al edictului). Evreii străini nu pot fi admişi nici ca rabini, nici spre a îndeplini o funcţiune la sinagogă, nici ca meseriaşi, calfe, ucenici sau servitori (§ 34 al edictului). Evreii pămînteni cari contravin la această dispoziţie se pedepsesc cu amendă de 300 taleri (1125 lei noi) sau, în caz de insolvabilitate, cu închisoare, iar evreul străin se goneşte afară din ţară (v. § 35 al edictului, „Der fremde Jude muss über die Grenze geschaft werden''). În privinţa intrărei pe furiş a evreilor, edictul a menţinut dispoziţiile poliţieneşti ce erau în vigoare, precum e edictul de la 12 decemvrie 1780 în privinţa intrărei pe furiş a evreilor cerşetori. Conform acestui edict, un evreu care nu era cetăţean nu putea reşedea decît avînd paşaport, precum aceasta s-a regulat şi prin edictul din 1817.
Ce drepturi aveau evreii cari dobîndeau dreptul de cetăţenie ? După § 7 şi 33 al edictului, ei se pot bucura de aceleaşi drepturi cetăţeneşti, „bürgerliche Rechete'', şi libertăţi ca şi creştinii, întru cît edictul nu conţine o dispoziţiune contrară. Astfel ei pot ocupa catedre la academii şi la şcoale, funcţiuni la comune pentru cari ar avea aptitudinea, dar în cît priveşte ocuparea de alte funcţiuni ale statului, edictul rezervă dispoziţii mai tîrziu de luat (v. § 8, 9 ai edictului). De drepturi propriu-zise politice, de alegere şi de a fi ales la adunările cercuale (Kreise) şi la adunările provinciale nu numai că edictul nu face nici o menţiune, dar legile în privinţa cercurilor şi a provinciilor cereau pentru alegere, pe lîngă altele, religiunea creştină (v. Schulze Staats recht der preussischen Staaten, § 146, pag. 67 şi § 150, pag. 99). Chiar şi pentru alegere la comună se opuneau în multe cazuri statutele oraşelor şi ale comunelor rurale.
Edictul enumeră că evreii îşi pot alege domiciulul în oraş şi la ţară, că ei pot a se îndeletnici cu meseriile autorizate şi cu comerţul, însă la ţară ei nu pot esercita decît comerţul admis pentru toţi locuitorii (§§ 10, 12, 13 ale edictului). Prin această dispoziţiune cît şi prin § 37, edictul se referă la legile poliţieneşti în vigoare, cari, dimpreună cu dispoziţiile urmate, au a fi consultate spre a se şti ce comerţ şi ce industrie nu putea esercita nici chiar evreul care era Staatsbürger, şi între altele le era proibit comerţul ambulant. Orice relaţii de drept privat ale evreilor cetăţeni au a fi judecate după legile ordinare (§ 20 al edictului), şi între altele li se recunoaşte dreptul anume de a cumpăra imobile (§ 11 al edictului). Continuă însă a se observa şi în urma edictului dispoziţiunile legale speciale, cari esista din cauza religiunei şi a cultului diferit al evreilor. De aceea evreii au a presta jurămîntul în materie civilă după formele speciale prescrise în procedura ordinară şi care sînt ca şi formele prescrise de colecţiile Moldovei. Asemenea, în privinţa jurămîntului evreilor în materie penală, continuă a fi în vigoare dispoziţiile anterioare, după cari evreul în materie criminală nu poate fi silit a jura, iar declaraţiile voluntare făcute în aceleaşi cazuri nu constituie o probă deplină (v. §§ 21, 22, 23 ai edictului şi Allegemeine Gerichtsordnung, Th. 1, Tit. 10, §§ 317—353).
În privinţa cultului şi instrucţiei evreilor edictul nu conţine nimic decît că pentru aceasta se vor lua dispoziţiuni după ce se vor consulta bărbaţi cari prin cunoştinţele lor şi prin onestitate inspiră încredere publică (§ 39 al edictului). Aşadar, după dispoziţiunile edictului, numai evreii care dobîndiseră dreptul de cetăţeni aveau drept d-a ocupa catedre şi unele funcţiuni la comună, dreptul d-a face comerţ şi industrie, dreptul de a cumpăra imobile, erau însă lipsiţi de eserciţiul drepturilor politice, de dreptul de a ocupa funcţii ale statului, aveau drepturi mărginite în comună şi continuau a fi supuşi restricţiilor speciale în privinţa jurămîntului. Acest edict, deşi avea un caracter general, nu s-a aplicat în părţile anexate Prusiei în urma Congresului de Viena, în care părţi au continuat a fi în vigoare restricţiile de mai înainte în privinţa evreilor, de aceea, între altele, deşi după § 11 al edictului evreii ceteţeni puteau cumpăra imobile, cu toate acestea ei nu au avut dreptul d-a dobîndi imobile în provinciile dezlipite de Saxonia, în părţile anexate de la Hessen, Darmstadt şi Nassau precum şi în Neuvorpommern şi Rügen nu puteau dobîndi imobile decît cu autorizaţia guvernului pentru imobile rurale, şi a autorităţilor orăşeneşti pentru imobilele urbane; iar în districtele Culm, Mechelau, în oraşul Thorn evreii erau cu totul lipsiţi de dreptul d-a dobîndi imobile rurale, iar imobile urbane ei nu puteau dobîndi decît dacă justificau că posed 40000 fl., că cunosc limba polonă sau franceză, că trimit copiii lor de la şapte ani la şcoală, nu au semne esterne distinctive şi nu se oferă un doritor creştin (v. Staatsrecht der preussischen Monarchie, I. p. 324). Pe lîngă acestea, în urmă s-a mai mărginit capacitatea evreilor, luîndu-li-se dreptul d-a putea fi profesori prin ordinul cabinetului din 18 august 1822.
Aşezarea evreilor la ţară şi în oraşe a fost mărginită în urmă şi prin legea din 31 decemvrie 1842, în virtutea căreia comunele puteau să refuze primirea evreilor cetăţeni întru cît nu justificau că-şi pot procura locuinţa si întreţinerea. Mai mult, ivindu-se pericul pentru esistenţa ţăranilor din cauza contactului cu evreii ce se aşezaseră la ţară în patru districte ale guvernlui Minden, prin ordinul din 20 septemvrie 1836 s-a mărginit capacitatea evreilor ce o aveau după edict în următoarele privinţe:
1. Că evreii să nu mai poată cumpăra imobile ţărăneşti în acele circumscripţii decît sub condiţia ca să le esploateze ei singuri şi tot cu evreii, altmintrelea aceste imobile au a se vinde silit de tribunal numai după cererea guvernului provinciei şi fără altă cercetare;
2. Că evreii nu pot acţiona pe ţăranii acelor districte pentru sume datorite decît numai dacă se constată datoria prin un act făcut dinaintea judecătorului domiciliului debitorului, avînd judecătorul a cerceta de oficiu dacă nu este bănuială de uzură şi în acest caz el putea refuza încheierea actului. Dar între dispoziţiile relative la condiţia juridică a evreilor urmate în urma edictului din 1812 e importantă ordonanţa din 1833, prin care s-au regulat relaţiile evreilor din provincia Posen, cari continuaseră a fi supuşi unor regule deosebite. Această ordonanţă regulează mai întîi relaţiile cultului şi ale instrucţiei evreilor, organizează sinagogile şi obligă pe fiecare evreu care se află în circumscripţia unei sinagoge să facă parte din această sinagogă, organizează administrarea sinagogelor ca corporaţii şi impune acestor corporaţii îndatorirea de a îngriji pe lîngă interesele cultului de acelea ale instrucţiei.
Sinagogele fiind organizate în terminul de 6 luni de la publicarea ordonanţei şi, dacă autorităţile administrative ale sinagogelor vor fi declarat că vor îndeplini îndatoririle impuse prin ordonanţă în privinţa întreţinerii cultului şi instrucţiei, toţi părinţii de familie şi persoanele cari vor întruni oarecari condiţiuni vor putea fi naturalizaţi (§ 16). Condiţiile generale pentru naturalizare ce se cer sînt: 1) viaţă nepătată, 2) capacitatea şi îndatorirea de a se servi esclusiv de limba germană în toate afacerile publice, în acte şi socoteli, 3) de a adopta un nume de familie (§ 17). Pe lîngă acestea, evreii ce vor fi naturalizaţi trebuie să mai justifice: 1) că de la 1 iunie 1815 continuu au locuit în provincia Posen şi 2) că îndeplinesc una din condiţiile speciale în privinţa ocupaţiei, a averii sau a deosebitelor merite ce au (§ 18). Acelor evrei cari vor fi în condiţiile paragrafului 17 şi vor justifica condiţiile paragrafului 18 guvernul provinciei are a le da patente de naturalizare (§ 19). Capacitatea evreilor naturalizaţi e aceeaşi prevăzută prin edictul de mai sus. Se prevede în § 22 anume că ei nu au dreptul de a fi aleşi la funcţiunile statului sau ale comunei (ca Magistratsdirigent), deşi, pot dobîndi dreptul de cetăţenie în oraş (das städtische Bürgerrecht) ; că nu pot fi aleşi ca deputaţi la adunările cercuale şi privinciale, că, dacă posedează imobile numite Rittergüter (moşii nobilitare) de cari sînt lipite drepturi onorifice, acestea se vor exercita de către stat; că nu-şi pot strămuta domiciliul în altă provincie decît cu autorizarea ministrului de interne.
În opoziţie cu evreii naturalizaţi au a fi consideraţi ca nenaturalizaţi acei evrei cari locuiesc în provincia Posen de la 1 iunie 1815 sau cari locuiesc acolo în virtutea unei concesiuni posterioare însă nu întrunesc condiţiile indicate mai sus spre a fi naturalizaţi (§ 23). Aceştia trebuie să se legitimeze prin certificate liberate de autoritatea poliţienească a locului, după o listă ce se face de către autorităţile administrative a fiecării sinagoge. Evreii nenaturalizaţi nu pot să devie cetăţeni într-un oraş, sînt opriţi a-şi alege domiciliul la ţară afară dacă au dobîndit un imobil rural sau 1-au arendat sau[î]l esploatează singuri sau s-au vîrît la un proprietar; mai sînt opriţi de a ţine cîrciume la ţară, iar la oraş numai în urma încuviinţării poliţiei locului, asemenea a face comerţ ambulant; actele pentru constatarea împrumuturilor trebuie să fie făcute dinaintea judecătoriei sub pedeapsă de nulitate; asemenea vor fi nule şi pretenţiile lor pentru băuturi vîndute (cf. § 25). Atît evreii naturalizaţi cît si cei nenaturalizaţi nu se pot căsători cu o evreică străină decît dacă aceasta va avea o avere de 500 taleri (cf. §§ 15 şi 26); asemenea ei nu sînt obligaţi de a servi în armată (cf. § 14), trebuind însă pentru această scutire să plătească impozite deosebite. Toţi evreii cari nu se pot legitima prin certificate sînt străini şi pot fi trimişi peste graniţă la urma lor (§ 24).
În urma ordonanţei din 1833 interveni importanta lege din 17 ianuarie 1845 în privinţa meseriilor, prin care evreii din toată monarhia erau escluşi de la vreo 18 meserii cari cer o deosebită încredere publică (v. §§ 51—55 a legii). Dar regularea generală a condiţiei evreilor din întreaga monarhie, aşteptată de mult, se săvîrşi prin legea din 23 iulie 1847. Însă această lege nu face decît contopeşte dispoziţiile edictului de la 1812 cu ale ordonanţei din 1833. În comparaţie cu edictul din 1812 legea din 1847 e chiar în unele privinţe mai restrictivă, deşi § 1 al legii declară că toţi supuşii evrei au aceleaşi drepturi si îndatoriri ca şi supuşii creştini. Cu toate acestea evreii nu pot ocupa la universităţi decît oarecari catedre anume indicate ; dealtminterea ei nu pot fi admişi ca membri ai senatului universităţii şi nu pot conduce şi su-praveghea treburile cultului şi instrucţiunei creştine; nu pot ocupa nici o funcţiune a statului sau a comunei care ar consista în exerciţiul unei puteri judecătoreşti, poliţieneşti sau executive (§ 2 al legii); evreii nu sînt admişi la exerciţiul drepturilor politice (städnische Rechte), de a fi alegători sau aleşi, precum şi tot astfel sînt escluşi de la exerciţiul unor drepturi onorifice (§ 3). Se mănţine dispoziţia că registrele de comerţ nefiind scrise în limba germană nu pot servi ca dovadă pentru evrei, conform § 6 al legii; se desfiinţează însă restricţiile cuprinse în legea meseriilor din 1845, ianuarie 17, precum şi dispoziţiile speciale în privinţa jurămîntului. Asemenea, în urma acestei legi evreii nestrăini cari nu ar fi fost naturalizaţi nu au trebuinţă de un pas-port spre a reşedea (cf. Rönne, Staatsrecht, II, § 333, pag. 503).
Cu toată generalitatea legii, în vederea împrejurărilor deosebite ale provinciei Posen, legea din 1847 a mănţinut în cît priveşte evreii din acea provincie dispoziţiile deosebite a ordonanţei din 1833 şi, între altele, deosebirea între evreii naturalizaţi şi nenaturalizaţi, cu capacitate deosebită pentru unii şi alţii (§ 24—33 a legii). În privinţa cultului şi a instrucţiei evreilor, în acea lege sînt dispoziţii cari dovedesc prevederea şi solicitudinea legiuitorului pentru rădicarea nivelului moral şi intelectual al evreilor, dispoziţii cari şi astăzi sînt în vigoare. În cît priveşte însă pe evreii străini în general, § 71 din lege reproduce dispoziţiile vechi din edictul din 1812 (§ § 34—36 a edictului) şi dispoziţia § 30 a ordonanţei din 1833. În virtutea acestor dispoziţii evreii străini nu se pot stabili în Prusia fără a obţine patenta de naturalizare, ce se dă, în urma încuviinţării ministrului de interne, de autorităţile poliţieneşti; că fără acea autorizaţie a ministrului de interne evreii străini nu pot fi admişi, sub pedeapsă de închisoare sau de amendă, a fi rabini san oficianţi la o sinagogă, calfe, ucenici; că ei nu pot intra şi călători decît pentru a face comerţ licit conf[orm] dispoziţiilor poliţieneşti ce s-au dat succesiv în această privinţă, fiind totodată obligaţi cu toţii a avea paşaport.
Astfel au fost regulate relaţiile evreilor pînă la 1848. Evreii nu dobîndiseră egalitatea nici sub raportul dreptului public nici sub raportul dreptului privat. În urma mişcării de la 1848, promulgîndu-se si în Prusia o Constituţie (la 31 ianuarie 1850) al căreia § 4 declară că toţi prusienii sînt deopotrivă înaintea legii, iar § 12 că folosinţa drepturilor civile şi politice este independentă de confesiunea religioasă, s-ar fi crezut că evreii ar fi trebuit să fie admişi la exerciţiul tuturor drepturilor politice şi a ocupa orice fel de funcţiuni. Cu toate acestea — şi în urma Constituţiei — s-a contestat evreilor dreptul de a exercita oarecari drepturi politice, de a ocupa în sate funcţiunea de primar (Schulzamt), de a fi profesori nu numai la universităţi, ci şi la şcoalele inferioare, de a ocupa funcţiuni judecătoreşti ş.a.; guvernul persista a susţine că legile speciale în privinţa evreilor nu s-ar fi abrogat prin dispoziţiile Constituţiei şi că evreii continuau a fi supuşi restricţiilor ce conţineau acele legi (v. Rönne, Staatsrecht, § 106, pag. 429 text şi nota 1; eodem, § 449, nota 5). Abia prin legea din 3 iulie 1869 s-au abrogat orice fel de restricţii ce existau în privinţa evreilor pămînteni, recunoscîndu-li-se egalitatea perfectă cu creştinii sub toate raporturile. Astfel, dar nu deodată, ci pas cu pas, cu multă greutate şi după un spaţiu de mai [bine] de 60 ani de la memorabilul edict din 1812, s-a recunoscut evreilor din Prusia egalitatea perfectă.
În cît priveste pe evreii străini, şi între altele spre a opri năvălirea evreilor fără căpătîi, sînt varii dispoziţii ce se esecută de o vigilentă poliţie. Între alte dispoziţii continuă a se observa încă astăzi în privinţa lor : 1) dispoziţia edictului din 1780 decemvrie 12 contra furişărei evreilor cerşetori; 2) dispoziţiile edictului din 1817 pentru paspoarte; 3) dispoziţiile ordinului cabinetului din 11 septemvrie 1823 pentru împiedecarea năvălirei evreilor din Polonia; 4) dispoziţiile § 71 al legei din 1847 ; şi în privinţa evreilor ca şi a străinilor cerşetori fără ocupaţie sau cari fiind izgoniţi s-au reîntors de nou, conform legii din 6 iunie 1843 autoritatea poliţienească are dreptul a-i izgoni peste graniţă, fie înainte, fie după pedepsirea lor, acum conform § 361 din Codul nou penal. Pe lîngă supraveghearea ce esercită poliţia în modul arătat, comunele însăşi au dreptul a se opune pînă astăzi, conform legei din 31 decemvrie 1842, aşezărei cuiva în comună, fie cetăţean, fie străin, care nu ar avea mijloace spre a locui şi spre a se hrăni. Comunele mai au dreptul, conform art. 52 din legea pentru organizarea comunelor urbane din provinciile răsăritene din 30 mai 1853, a percepe o taxă de la toţi cari vor a se aşeza în comună şi a nu acorda dreptul de cetăţean în oraş decît dacă acesta prestează o deosibită taxă (v. Rönne, Staatsrecht, § 90, pag. 309).
Toate aceste restricţii, cari se esecută cu rigoare de poliţie precum si de autorităţile comunale, nu constituie o persecuţie, şi nimeni nu le-a taxat astfel. Ceea ce e legitim aiurea de ce n-ar fi legitim şi la noi? Introducînd dispoziţii analoage cu ale Prusiei şi esecutîndu-le cu aceeaşi rigoare statul ar îndeplini o datorie ce o are în interesul siguranţei publice şi pentru care nu s-a făcut mai nimic. Cu introducerea de dispoziţii în felul arătat, cu organizarea poliţiei generale în mod serios, am scăpa ţara şi comunele de evreii fără căpătîi cari astăzi ne inundează şi constituie o cauză de periclitare pentru populaţia urbană şi rurală.
[24 mai, 12, 13, 14, 21 iunie 1879]
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu