Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

19 aug. 2011

DIN ABECEDARUL ECONOMIC de Mihai Eminescu

De câte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze neamul — presa este lumina, după cum zic d-nia lor — de atâtea ori pune mâna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte până ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decât să băgăm mânile în mânicele paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din câte elemente economice se compun lucurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hârtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că au ieşit dintr-o minunată morişcă de creier.

Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potriveşte, e altă căciulă !

La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e şi mai simplu. îşi pune mai întâi degetul în gură şi vede câte „cuvinte" ii vin in minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate şi alte cuvinte tot cu atâta cuprins material şi după aceea le-nşiră, mai puind pe la soroace şi câte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoteam ce ne pofteşte inima.

Bietul Ştefan Voievod ! El ştia să facă fărâme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avuse[se] mai multe rânduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar şi din când în când tăia capul vreunui boier sau nasul vrunui prinţ tătăresc. Apoi descăleca târguri de-a lungul râurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunarea hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, si iar descăleca târguri şi iar se-nsura, până ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gaze-tari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi ?

Până la fanarioţi n-am avut cod, un semn că nici trebuia'. Ce-i drept şi ce-i strâmb ştia fiecare din obiceiul pământului şi judecată multă nu se-ncăpea. Ţară săracă, stăpânire puţină, biruri mai de loc, cară cu două oişti, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr-o parte şi dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbei şi se-veninau fântânele, pentru ca să moară duşmanii de flămângiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte şi lăsau câmpul limpede în urma lor, până ce venea Vodă de-i amăgea pe duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi-apoi vai de capul lor ! Îi mersese vestea voievodului românesc şi moldovenilor că nu sunt deprinşi a sta pe saltea turceşte, ci sunt totdauna gata de război, oameni vârtoşi, cari nu ştia multă carte dar au multă minte sănătoasă; averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sunt. Şi tot astfel au fost până-n vremea noastră, până la Regulament, cea dântâi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani şi, daca voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decât să se uite la picioarele şi la mânile lui. El are mâini şi picioare mici, pe când naţiile cari muncesc mult au mâni mari şi picioare mari.

De acolo multele tipuri frumoase ce se găsesc în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea, de-acolo cuminţia românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba spornică şi plină de figuri, de acolo simţimântul adânc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cântece, legende, c-un cuvânt de acolo un popor plin de originalitate si de-o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.

Au venit grecii, ş-au domnit o sută de ani. Când au ieşit din ţară, nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-ai fost trecut cu buretele peste kolakiile şi bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru au rămas nepăsător la reformele greceşti, ruseşti, franţuzeşti, şi nu-şi dă nici azi bucuros copiii la şcoală, pentru că simte ce soi de şcoli avem.

Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predomnitor.

Radu Vodă cel Mare adusese în ţară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la cale. Se-ntreba şi el ce-o mai fi şi civilizaţia si voia s-o vadă cu ochii. Dar sfântul, venind, începu să dea sfătuiri pentru schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş. a., încât Vodă-i zise într-o zi; ,,Ia slăbeşte-ne, popo, că ne strici obiceiele". Sfânt, nesfânt, vedea el pe cine nu-1 văzuse de nu pleca în ţara cui l-au fost avut!

Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoieşti ramuri străine pe când el e dispus a-şi produce ramurile sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. Un asemenea popor însă îşi impune feliul lui de a fi şi vecinilor. Ce ar zice liberalii de la noi daca le-am spune că, pe când ei introduc istorii franţuzeşti în instituţii, limbă şi datine, tot pe atuncea în Rusia de amiazăzi se introduc pe zi ce merge datinele româneşti pintre malorosieni, care au îndrăgit feliul de a fi al românului ?


Dar aici se iveşte totodată întrebarea : cui i-au putut veni în minte de a introduce toate formele costisitoare de cultură ale apusului într-o ţară agricolizată, abia pe la anul 1830 ? Sigur că numai oameni cari nu-şi cunoşteau ţara deloc.

Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani ? Şi, dacă ştiau că vor ţinea, n-au ştiut de unde, cum şi cine îi va plăti ? Nu ştia absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvânt tot ce e comun al naţiei, se plăteşte numai şi numai din prisosul gospodăriei private, cumcă din acel prisos se hrănesc toate formele civilaţiei şi că, dacă istoveşti pre acesta, atunci începi a mânca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte ?

Apoi de ce munceşte omul ? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece sărbătorile, cheltuieşte prisosul timpului şi banilor lui, nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-şi ţie sufletul lui ş-al copiilor.

Dar puterea fizică a unui om e restrânsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocaţi, pierde-vară şi alte soiuri de paraziţi, ci i-au dat fiecăruia atâta putere ca să se poată ţine bine şi să mai puie şi ceva la o parte, pentru ca mâine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul îl poate pune la dispoziţia civilizaţiei şi a junilor crescuţi la Paris e foarte mic. Dar ce le pasa d-lor de aceasta ! Liberi nu sunt de a sărăci lumea?

D. C. A. Rosetti, în cuvântul său de la circ, vorbea cu dispreţ despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. „Ţara ?" — întreba d-lui — „40 de boieri mari, 40 de boieri mici, iată ţara pe când eram eu tânăr". Ţinem seamă de aceste cuvinte. Ţara n-avea pe umerele ei decât 80 de oameni, încât la 30 000 de suflete venea un boier, şi încă şi acela cu trebuinţe foarte mici; adică 80 de oameni cari îmblau cu zilele în palmă şi ţineau neatârnarea tării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta.

Astăzi avem zeci de mii de liberali cari nici îmblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vrun duh aşa de subţire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mâncând chiar condiţiile de existenţă a claselor producătoare, nu prisosul lor.

Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoţ nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe, trece în Ţara ungurească şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe ... grâu. Atâtea doniţe de grâu pe o doniţă de lemn, atâtea ciubere de grâu pe un ciubăr de lemn.

Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal am zice : Atâtea mii de chile de grâu ne ţine o chilă de fraze liberale, atâtea chile ne ţin mărfurile importate din străinătate, atâtea chile ne ţin tinerii ce-şi pierd vremea prin străini, atâtea mii de chile ne ţine Constituţia, atâtea ne ţin legile franţuzeşti, cu un cuvânt toate liberalismurile.

Prisoasele economiilor individuale constituiesc o sumă certă. Daca vei hrăni cu ele câteva mii de stârpituri liberale, de unde îţi mai rămân condiţiile pentru întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice ? Două sute de nebuni mănâncă desigur mai mult decât un singur înţelept.

Deci abecedarul nostru economic zice :
Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţinea pe sine şi familia. El produce ceva mai mult decât consumă. În acest „ceva" mai mult, în acest prisos sunt cuprinse : întâi ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condiţiile muncei de mâni, şi încolo un prea mic prisos, care-1 poate pune la dispoziţia societăţei sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională.

Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituţii şi de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat a-l numi „tot ce este românesc", atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.



1 Pravilele lui Vasile Lupu şi ale lui Matei Basarab nu s-au introdus niciodată, decât în partea lor canonică.



















0 comentarii:

Trimiteți un comentariu