29 ian. 2013

"Cronică sentimentală" de I.L.Caragiale

Cosbuc si Caragiale 

În una din livezile 'nverzite ale Africei necunoscute de miazăzi, prin care curge liniştită apa Zanzibarului, se rădica un cătun de bordeie locuit d'o populaţiune barbară cât se poate de ciudată.

Veţi crede că voi să vă servesc un capitol de Geografia populară sau că încerc a vă da introducţiunea topografică a unui roman de călătorii şi aventuri. Nicidecum! Voi să vă fac cunoştinţă pur şi simplu cu o specie de oameni cari,  prind, nu-şi pot găsi semeni în niciunul din cele patru unghiuri ale pământului. Liniştiţi, pacifici şi muncitori, ei cultivă pământul pe ţărmul Zanzibarului. Nu au făcut nimănui niciun rău şi cu toate astea sunt în o stare... ca vai de capul lor.              

Bieţii mei Africani, necunoscând până mai anii trecuţi invenţiunea salutară a pălăriilor şi şezând la muncă toată ziua cu capul gol, espus la razele fierbinţi ale soarelui de miazăzi, şi-au prăjit creierii până 'ntr' atâta, încât toţi călătorii cari s'au aventurat prin aceste ţinuturi barbare, văzând pe Africanii mei, cu drept cuvânt, i-au numit Tâmpiţi.

Imaginaţi-vă un Beduin - ştiţi  vorba Beduin, în Africa este sinonimă cu tâlhar, sălbatic, mâncăcios, nesăţios, cu toate instinctele rele, ingrat, rău, scelerat şi câteodată chiar antropofag, stând pe un tron de nuiele de răchită în mijlocul cătunului, sub un umbrar de frunze de palmier: este capul atotputinte al bieţilor Tâmpiţi. În jurul lui, alţi câţiva Beduini, armaţi cu câte o lancia'n mâna, un arc şi o tolbă cu săgeţi la spinare şi un cuţit enorm la brâu, purtând câteva pene de struţ înfipte'n părul lor lung şi creţ, compun curtea şi se numesc favoriţii consiliari. Aceasta este toată organizaţiunea socială a Tâmpiţilor. Acum, sunteţi curioşi să vă fac un tabel pitoresc de moravurile publice ale acestui trib barbar? Ascultaţi.

Curtea este strânsă în jurul tronului de răchită. Beduinul suprem chiama pe primul consiliar, îi spune ceva la urechia, şi apoi, cu un semn, congedieaza pe toţi. Curtea se răsipeşte. Şapte Beduini, mai marii celor mari, se răped pe cai, ia cuţitele'n dinţi, inpumnă lăncile şi dau goana cailor prin cătun, sbierând ca nişte posedaţi. Vai de Tâmpitul care se va găsi'n calea lor! Îl trag în lancia ca p'un iepure'n frigare. Bieţii Tâmpiţi aud de departe sbieretele Beduinilor şi dau năvală în bordeie; cei ce nu au avut pas să intre, se trântesc cu facia la pământ, ating ţărâna cu fruntea şi, aducând mâinile pe deasupra capului, fac semnul penitinţii. Beduinii, în goana lor, dau foc bordeielor, jefuesc ţarinele şi averile Tâmpiţilor, trag în lănci câţiva şi se'ntorc, tot prin cătun, cu caii obosiţi şi'nspumaţi la pas. Toată populaţiunea d'astădată le iese'nainte cu daruri şi li se 'nchină până la pământ. Cam în toate zilele se repetă această scenă... Este un remediu beduinesc    pentru  menţinerea liniştei şi ordinei în spiritele bieţilor mei Africani. Sărmani Tâmpiţi! Beduin  trebuia vouă?

 Am călătorit odată prin acel minunat ţinut şi-l voi pomeni şi morţilor. Am admirat moravurile bizare ale acestor nefericiţi. Am văzut de nenumărate ori repetându-se din ce în ce mai cu furoare scena de mai sus. Aproape   tâmpesc şi eu de prea multă admiraţiune, am atras într'o zi la o parte pe câţiva Tâmpiţi mai de căpetenie.
- Bine,  nefericiţilor, le zisei, cum nu  vine odată ideea să vă sculaţi cu toţii'ntr’o dimineaţă, să puneţi mâna pe toţi Beduinii şi să-i atârnaţi în rând la bătaia vântului de crăcile palmierilor voştri? Ce dracu’! nu mai aveţi nici instinct? Până când o   numiţi Tâmpiţi? Căscară toţi gura, deschiseră ochii mari, rădicară din umeri şi începură să cam surâză. Nu'nţeleseseră ce le spusesem. Adevărat Tâmpiţi, de trei ori tâmpiţi, zisei în mine, sunteţi demni de admirat!

Mă'ntorsesem de mult din călătoria ce făcusem la tribul Tâmpiţilor;  jur însă  nu mai cugetam decât la dânşii. Îmi rămăsese adânc săpată în memorie  suvenirea nefericirii şi mizeriei lor. Nu-i puteam uita.

Mai zilele trecute, întâlnesc un amic care necontenit călătoreşte. Se'ntorcea din Africa. Îl întreb cum a petrecut.

Am văzut minuni, îmi zise. Ai auzit tu vreodată de Tâmpiţi? Tâmpiţii? strigai. O! îi cunosc! Am petrecut mult în mijlocul lor, sărmanii! Ei, cum o mai duc dânşii cu Beduinii?
- Din ce în ce mai rău!
- Bieţii Tâmpiţi, sunt de plâns.
- Pre legea mea, îmi zise amicul, tu-i crezi de plâns, permite-mi să-i crez de râs...
- Bieţii Tâmpiţi, repetam...



(1874)

Scheletele din dulapul lui Ponta


Aşa cum era de aşteptat, derbedeii roşii se confruntă cu fantasmele eliberate de ei înşişi în urmă cu un an. La acea vreme, dar şi mai înainte, fasciştii aflaţi azi la putere tunau şi fulgerau împotriva FMI, Banca Mondială şi CE declamând cu patos „n-avem nevoie de FMI”, „noi nu ne subordonăm ţara Băncii Mondiale” etc. Apoi au venit la putere pentru prima dată după mulţi ani. Primele măsuri nu erau deloc conforme cu declaraţiile lor anterioare, iar faţă de FMI au afişat brusc o slugărnicie tipică golanilor. Asta nu le-a folosit prea mult deoarece Fondul nu se lăsă impresionat deloc; acolo sunt finanţişti care lucrează cu cifre seci, aşadar şi cererile lor sunt limpezi.

Situaţia economică a României nu era nici atunci prea roz, dar măcar guvernele PDL apucaseră să ia nişte măsuri de însănătoşire a economiei. Odată pedeliştii plecaţi de la putere, ţara a rămas pe mâna cartelului infracţional care a balansat între salvarea de la puşcărie a propriilor membri şi nevoia acută a clienţilor politici de a se înfrupta fără limite din bugetul de stat. Discuţiile purtate atunci cu FMI au fost neclare pentru ei, aşa că şi-au pus speranţa într-un acord cu Fondul, cel care, credeau ei, le va da banii necesari rămânerii lor la putere. E drept, Fondul are economişti, dar nici politic ei nu sunt tâmpiţi... Anul 2012 a trecut marcat de cumplite ilegalităţi, de acum de o tristă celebritate internaţională din partea uslaşilor. Nici din punct de vedere economic situaţia nu a fost mai bună; locul promiselor creşteri de pensii şi salarii bugetare a fost luat de creşteri semnificative de preţuri; ţinta de deficit nu a mai constituit o prioritate pentru guvernul Ponta, mult mai preocupat de o idioată luptă pentru debarcarea Preşedintelui, decât de vreo măsură economică, oricât de mică ar fi fost ea. Orbiţi de spaima de puşcărie a lui Felix, comuniştii au pierdut din vedere esenţialul: economia românească este dependentă profund de poziţia FMI faţă de România, iar asta e o realitate ce n-are a face nici cu Preşedintele şi nici cu altcineva; economic vorbind, România guvernată de stânga fascist-comunistă sau de o potenţială dreaptă va trebui să adopte aceleaşi măsuri.

Fireşte, electoral nu era deloc convenabil s-o recunoască, iar acordul semnat cu Preşedintele le-a dat încredere că vor pune bazele unei guvernări de încă 20 de ani. Acordul a fost un bluf... Preşedintele s-a dovedit din nou un excelent jucător; le-a oferit puterea aproape discreţionară pe care şi-o doreau, dar a păstrat în mânecă „asul”: FMI. La acest capitol, nici puşcăriaşul Năstase, nici „marii” strategi economici ai usl şi nici măcar criminalul ilici n-au băgat de seamă ce li se pregăteşte. Acum zarurile au fost aruncate şi în foarte scurt timp vom asista şi la rezultatele definitive.

E limpede că actuala putere e în vrie. Intern se duc lupte grele, uneori chiar pe faţă între fracţiuni ale pnl sau/şi psd. Exterior – măsurile economice necesare îi depăşesc. Vechiul „duşman”, FMI e acum doritul partener al guvernului Ponta. Dar FMI ce părere are? Una crudă: guvernul n-a atins ţintele promise (ceea ce presa a semnalat tot anul 2012), aşadar acordul cu Fondul nu mai poate continua, nicidecum să se mai încheie unul, aşa cum minţea Ponta. În plan economic, această situaţie reprezintă dezastrul economic pentru România şi intrarea rapidă în incapacitate de plată. Guvernul va căuta să întârzie producerea efectelor, dar chiar şi întârziate ele vor fi năucitoare pentru votanţii orbi ai usl. Primii afectaţi vor fi (deja sunt) bugetarii şi pensionarii. Primii vor vedea cum concedierile vor atinge cote ameţitoare, în încercarea de a mai recupera ceva la buget. Pensionarii vor lua pensiile mărite simbolic (4%), dar nu pentru mult timp; apoi vor urma tăierile de pensii şi salarii, concomitent cu începuta creştere de preţuri, creştere imposibil de oprit în actualele condiţii. Apoi va urma ieşirea în stradă a foştilor susţinători şi mai toată lumea e de acord că aceştia vor fi cei care le vor rupe capul derbedeilor care ani de zile şi-au bătut joc de un popor întreg.

Ca o bomboană pe colivă, guvernul va citi ca şi noi, în presă, Raportul MCV pe Justiţie. Oficialii europeni nu vor să informeze în prealabil guvernanţii de la Bucureşti, iar Raportul se anunţă de o duritate fără precedent. Desigur, Schengen este chiar ultimul obiectiv al guvernului actual, dar asta nu înseamnă că Raportul are o importanţă mai mică din acest motiv. Ca şi atitudinea Fondului, Raportul pe Justiţie va da semnale extrem de negative pentru investitorii străini potenţiali. Aceasta, coroborată cu creşterea participării statului/guvernului la proiectele finanţate din fonduri comunitare (de la 5% cât obţinuse Preşedintele la Bruxelles la 15%) va însemna o parte importantă a dezastrului economic pe care usl îl propune românilor.

26 ian. 2013

"Scrisorile anonime" de I.L.Caragiale


Este  aproape  imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris - chiar dacă nu ştie să scrie – care să nu fi primit sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă. Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societăţii româneşti. Romanul începe să scrie şi să primească scrisori anonime din cea mai crudă vârsta. Foarte puţine scrisori anonime au caracterul ostil. Câteva cuvinte despre aceste foarte puţine. Când un om vrea să-şi verse focul necazului asupra cuiva spunându-i lucruri foarte  neplăcute fără nici o teamă de neplăcuta urmare, îi scrie o scrisoare anonimă injurioasă. Astfel face gugumanul care nu admite vederile unui publicist sau invidiosul care ofticeaza de succesele omului cu un nume public; astfel face secul căruia o femeie îi nesocoteşte curtea nesărată; astfel face femeia geloasă de triumful alteia. Întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laş: femeia bătrână şi sluta care găseşte voluptate în a scoate ochii portretului unei femei tinere şi graţioase crezând că aruncă un farmec, o piază rea cu urmări fatale pentru ochii cei frumoşi.

Dar încă o dată, scrisorile d'a dreptul ostile adresantului sunt foarte puţine. În genere scrisorile anonime sunt inspirate de un cald interes ce-l poartă autorul discret pentru adresant. Ele sunt foarte rar pur şi simplu nesemnate. În imensa majoritate a cazurilor, scrisorile anonime sunt iscălite cu nume închipuite câteodată, mult mai des cu: "un amic", "un om care ţine la d-ta", "un binevoitor", ,,o  veche cunoştinţă", "un tată de familie", "un cetăţean mâhnit de câte vede", "un sincer liberal", "un nestrarnutat conservator", "un roman neaoş", s.c.l., s.c.l.

Cu cât o persoană are o situaţie mai înaltă în societate, sau cu cât atârna mai multe interese ale altora  dela opinia şi sentimentele acelei persoane, cu atât este mai des şi mai stăruitor onorată cu scrisori anonime. De exemplu, cei ce se bucură mai mult de aşa onoare sunt miniştrii, directorii generali ai marilor administraţiuni şi ai marilor gazete, mitropoliţii şi episcopii, generalii, inspectorii superiori, primarii, soacrele fidanţaţilor şi fidanţatelor s.c.l., s.c.l.

Scrisoarea anonimă are o putere magică, formidabilă. Interesează, captivează, subjugă; ameţeşte, orbeşte şi stăpâneşte cu cea mai neînfrânată, cu cea mai diabolică tiranie. Cine poate avea tăria să arunce o scrisoare anonimă şi să rămână cu sufletul şi cu mintea nealterate de atingerea ei?

Dar ministrul afla că unul din cei mai fervenţi partizani ai lui, din Cameră sau din Senat, îl sapă; că unul din cei mai importanţi impiegaţi ai departamentului său este un gheşeftar, care poate, din moment în moment, să-l expună la grea răspundere, să-l compromită.  "Un binevoitor" îi atrage toată atenţia şi el să nu-i acorde nicio atenţie? Un director general al cutării mari administratiuni află că inginerul cutare fură dela materiale, încarcă foile de plată cu nume de lucrători  fictive, ori este de-a-dreptul tovarăş cu întreprinzătorul unei imense lucrări publice. S'ar putea să rămână directorul general indiferent? Când află generalul de brigadă, dela un "admirator al bravei armate romane", ca d. căpitan cutare a omorât un sergent-major, fiindcă acesta a refuzat să împuşte pe un soldat bacalaureat pe care-l bănuia că-l curtează s.c.l., s.c.l, - se poate să nu se altereze până în suflet d. general? Se poate mitropolitul sau episcopul să nu sară în sus când un "adevărat ortodox" îi spune cu lacrimi de mâhnită evlavie că popa din mahalaua cutare umblă beat şi face liturghia cu bragă?

Soacra, în ajun de a se despărţi de copila ei, spre a o da în braţele unui necunoscut, care i-a întors capul bietului înger nevinovat, se poate să dea din umeri când "un tată de familie, vechi prieten al răposatului, onorabilului şi mult regretatului vostru soţ", se grăbeşte a-i spune, "cât mai e timp ca să se evite o mare nenorocire", că viitorul ei ginere este cartofor, beţiv şi altceva; că are două ţiitoare în două mahalale deosebite şi că cu ştirea lor se însoară ca să scape de mizerie şi să aibă cu ce le întreţine mai departe din venitul zestrei? Câte majorităţi parlamentare slăbite, câte cariere publice sdruncinate, câte prieteşuguri sfărâmate, câte logodne stricate din cauza minunatei scrisori anonime! O! Neînţeleasă şi nelimitată putere! cum stăpâneşti tu minţile noastre!

Eram odinioară revizor şcolar. Întorcându-mă dela revizie, aflu acasă printre alte scrisori una iscălita tot de "un tată de  familie". Ce-mi spunea onorabilul tată de familie? Îmi atrăgea serioasă atenţie asupra purtărilor învăţătorului dela şcoala mixtă din satul cutare. Pe  scurt: beţiv, nu da pe la şcoală cu anii; se ocupa cu cultivarea unei moşioare, şi da bani cu camăta pe la nenorociţii consăteni; când merge din joi în paşti la şcoală, bate pe copii de-i umple de sânge; pe unul l-a bătut până i-a venit copilului boala rea; în fine, există bănuieli că o elevă de 11 ani, o nenorocită fetiţa a unei biete văduve s.c.l., s.c.l. N'apucasem să termin interesanta scrisoare şi primesc un ordin dela Ministerul Şcoalelor, prin care mi se spune că imediat să fac cercetare la faţa locului asupra învăţătorului aceluia, în privinţa purtărilor căruia s'a primit şi la minister o scrisoare anonimă identică, cu însemnarea că "s'a trimes una asemenea şi revizorului, dar că revizorul protejează pe învăţătorul cămătar şi nu vrea să meargă a cerceta, deşi a primit scrisoarea de vreo zece zile".

A doua zi după amiazi, pe o vreme de toamnă foarte aspră am plecat cu căruţa să calc fără veste pe monstrul acela. Am ajuns plouat şi îngheţat la şcoală, unde am găsit ce se găseşte la o şcoală de sat - mizerie, neagră mizerie, mizeria română! Ce am constatat? eşti nerăbdător să ştii, fireşte. Iată. Învăţătorul era plătit de comună cu 20 de lei pe lună; dar nu luase leafa de aproape un an. Era văduv cu doi copii mititei. Amândoi zăceau de febră tifoidă în aceeaşi odăiţa unde dormea şi tatăl. El trăia din pomana arendaşului, un evreu care-i trimitea din când în când mălai şi uneori fasole şi brânză. Cât despre eleva de 11 ani, nenorocita copilă a bietei văduve, acea elevă nu se ştia să fi existat în comună, pentru simplul motiv că nici biata văduvă mama ei nu existase vreodată. L-am întrebat pe nenorocitul cine poate fi "tatăl de familie", autorul scrisorii anonime. Îl ştia: era băiatul popii, un f1ăcau de vreo douăzeci şi unu de ani; vrea să fie el învăţător acolo ca să scape de armată.

Trebuia să ma'nvaţ minte - nu-i aşa? să nu mai alerg gâfâind prin zloată la porunca unei scrisori anonime. Aş! Nu ştiu dacă, fiind revizor, am făcut altă treabă decât să dau credincios urmare la scrisori anonime şi, se'ntelege, cu acelaş rezultat ca şi întâia oară.

Aşa e cine are un cerc oarecare de autoritate: cine, prin opinia şi sentimentele lui, poate ocroti sau primejdui interesele altcuiva, este supusul ascultător al scrisorii anonime. Dar asta nu va să zică, fireşte, că numai înalţii demnitari şi soacrele se bucură de scrisorile anonime. Oricât de infimă şi umilă, o creatură umană trebue să aibă cercul ei cât de meschin de protecţiune.

Un cerşetor schilod şi orb sta la o răspântie, trăind din resturile ce i se acorda dela bucătăria unei bogate case vecine. Are acel schilod nenorocit, poate oare avea un cerc în care să-şi exercite şi el protecţiunea? Da, poate avea. Alături de el s'a lipit un câine jigărit, care aşteaptă hrana dela pomana lui, resturile din resturi. Orbul primeşte o scrisoare anonimă şi mă roagă să i-o citesc:
"Nenorocitule! javra pe care o protejezi, rupându-ţi dela gură bucăţica pentru ea, nu ştii câte bucăţele îţi fură din strachină câtă vreme îţi faci cruce şi zici bogdaproste! Un binevoitor care te compătimeşte". Dumnezeule! zic eu; cine să fie câinele "binevoitor"?

(1901)

23 ian. 2013

[„Între deosebitele personalităţi..."] de Mihai Eminescu




 Între deosebitele personalităţi politice cari în zilele din urmă au fost chemate la M. Sa Domnul pentru a-şi da opinia în privirea soluţiunii cestiunii evreieşti a fost şi d. A. Teriachiu, vicepreşedintele Adunării deputaţilor.

Acest d. deputat a fost şi este liberal, nu face parte din dreapta conservatoare şi e ales vicepreşedinte cu voturile roşiilor, deci nu se poate presupune că noi i-am fi inspirat consiliile ce avea de gînd a le da M. Sale.

Informaţiile noastre, întru cît sînt exacte, atribuie d-lui Teriachiu rolul de a fi atras atenţia M. Sale asupra faptului că în cestiunea izraelită deputaţii moldoveni stau aproape toţi la un loc, căci esperienţa de toate zilele le-au arătat ce greu pericol ameninţă în prima linie Moldova, apoi România întreagă din partea invaziei jidoveşti. A atras asemenea atenţia M. Sale asupra împrejurării că în Adunarea României — în această unică cestiune cel puţin — majoritatea formală n-ar trebui să decidă pur şi simplu, căci se izbeşte mai cu seamă într-o parte a ţării şi că ar fi o dovadă de patriotism daca deputaţii din Ţara Românească ar urma opiniile moldovenilor şi ai acelor colegi cari sînt de o părere cu moldovenii. Aceşti colegi sînt grupul Vernescu şi mulţi alţi deputaţi roşii chiar, din judeţele însă unde populaţia e curat românească.

Nu putem chezăşui că espunem din cuvînt în cuvînt şi în toate amănuntele ei opinia atribuită d-lui Teriachiu, căci ea, trecînd din gură în gură, s-a modificat poate şi a pierdut din vigoarea ei originară, destul numai că acesta a fost aproape înţelesul cuvintelor sale, comunicat nouă de amici politici.

Această opinie atribuită d-lui Teriachiu e adevărată.
Moldova are sute de mii de evrei, Ţara Românească numai zeci de mii; în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei, în Ţara Românească sînt oraşe, ba judeţe întregi în care nu sînt decît 2-3 familii evreieşti; în Moldova nu e sat în care să nu fie cel puţin una, dar în genere mai multe familii evreieşti, în Tara Românească sînt mii de sate în care nu se află un picior de evreu. Cestiunea izraelită este dar o calamitate publică în privirea purtăm căreia cele două părţi istorice ale României nu se aseamănă : Moldova e inundată, Tara Românească încă nu.

Cu privire deci la această opinie adevărată am scris în jurul nostru de marţi următorul pasaj:
Camera nu se mai împarte în opoziţie şi guvernamentali, ci în : Moldova şi Ţara Românească. Cumcă Moldova e în pericol, iar nu Muscelul, în care sînt numai doi evrei, e evident pentru oricine. Moldova, care are deplina conştiinţă a pericolului imediat, este aceea care nu-1 crede pe d. Brătianu, şi Moldova cată să aibă pasul întîi în cestiune. E o dovadă de înalt patriotism din partea deputaţilor din Ţara Românească că măcar în această una cestiune se lasă conduşi de opinia moldovenilor.

Cel mai practic mijloc pentru ca deputaţii din Ţara Românească să vază cu ochii proprii pericolul ce ameninţă Moldova întîi, apoi ţara întreagă, ar fi ca cu un tren espres să plece toţi in corpore în Moldova, să vază odată de aproape Botoşanii, Bacăul, Târgul-Frumos, Iaşii şi să treacă apoi în cîteva sate, ca să vază halul la care a ajuns populaţia rurală. Atunci abia ar putea vorbi şi vota în cunoştinţă de cauză. Acest argument ad oculos e şi ieftin şi lesne de avut şi ar lecui pe mulţi de boala teoriilor umanitare.

Atîta am scris în privirea aceasta, nici o literă mai mult, nici una mai puţin. Din aceste rînduri, cari constată un adevăr, ,,Românul" de ieri scoate prăpăstiele următoare :
O apreciare, care este totdeodată o teribilă şi imprudinte revelaţiune, ne-a învederat ieri, mai bine decît oricînd, vederile şi tendinţele partidei care îşi esprimă ideile politice prin articolii din ziarul „Timpul".

Acolo se ziceau ieri următoarele cuvinte, care destăinuiesc una din fazele cele mai pernicioase ale întinsului complot ce se urzeşte, în afară şi în întrul ţării, pe tărîmul arzător al cestiunii izraelite.
,,Camera — zicea ieri cu o stranie cutezanţă organul partidei care cu tot dinadinsul ţine a afirma că nu este cîtuşi de puţin naţională — Camera nu se mai împarte în opoziţie şi guvernamentali, ci în : Moldova şi Ţara Românească !"
Aşa le-ar plăcea poate celor de la ,,Timpul" să fie.
Apoi urmează:
Toată lumea ştie că nu aceia au fost cei cari au luptat pentru realizarea marei idei naţionale a Unirii. Din contra, această idee n-a aflat antagonişti decît printre cei cari se mîndreau cu titlul de conservatori.

N-avem nevoie a spune că toată lumea ştie contrariul. Toate actele Divanului ad-hoc pentru unirea principatelor sînt iscălite de d-nii Lascar Catargiu şi P. Mavrogheni alături cu Anast. Panu şi A. Hurmuzachi, încît partidul conservator de astăzi nu e — în cea mai mare parte decît partidul unionist din vremea Tratatului de la Paris.

După cel de mai sus urmează apoi un citat fals, pe care iată-l :
Conservatori a ce?[î]i vom întreba. „Conservatori — ne răspund ei astăzi chiar prin cuvintele din „Timpul" — con servatori ai acelor privilegie pe care ni le garantează nouă, şi numai nouă, debilitarea patriei comune, reducerea României independinte la starea umilită de Moldova şi de Ţara Românească !"

După acest citat fals, care nicicînd n-a fost scris în ,,Timpul", necum astăzi, urmează apoi trei coloane de acuzări de înaltă trădare pe care nu le vom releva pentru că e cu totul de prisos.

E destul a arăta publicului din ce oameni de nimic, din ce oameni fără conştiinţă şi fără sentiment de demnitate omenească, din ce candidaţi de balamuc — daca nu şi de puşcărie — se compune redacţia, ,,Românului".
Căci cine din şirurile noastre, cu totul conforme cu adevărul, inspirate de un consiliu pe care un deputat din partidul brătienist i-a dat M. Sale, poate scoate prăpăstiile din n-rul de ieri al „Românului" acela a pierdut dreptul la orice răspuns serios.

[12 iulie 1879] 

16 ian. 2013

Monument pentru Eminescu



 În Bucureşti sunt peste 370 de biserici plus Catedrala Patrirhală; cu toate astea, jenant-de-preafericitul vrea o Catedrală a Mântuirii Neamului. BOR este cea mai bogată entitate juridică din România, dar bani pentru Catedrala care preamăreşte... popimea – n-are, motiv pentru care banii vin de la enoriaşi, de la buget sau de te miri unde. Cu aceşti bani vrea Sfântul Sinod să construiască un mega-complex religios, un fel de „economat” vanghelian de proporţii pentru „înălţarea spiritului”. Proiectul se pare că prevede lifturi moderne, restaurante de post sau de „dulce”, cinematograf cu proiecţii din „Vieţile sfinţilor” etc. Jurământul de sărăcie poate fi uitat după ce popii au început să-şi facă hoteluri de 4 stele. Modestia şi cucernicia sunt vorbe bune de rostit de către popi, dar de urmat... mai bine enoriaşii. Societatea civilă semnalează grosolănia, criticile curg, dar proiectul merge înainte; în timpul ăsta mai multe biserici au nevoie doar de renovare, dar Biserica n-are bani pentru asemenea lucrări „drăcoase”.

Îl aniversam pe Eminescu, geniul poeziei noastre şi stâlpul jurnalismului românesc, curând îl vom şi comemora şi amândouă festivităţile au un numitor comun: discreţia. Nu mai ştim sau nu mai vrem să întâmpinăm cum se cuvine fiecare dintre cele două evenimente. Mereu, accentul a căzut pe poezia lui Eminescu şi pe tragica sa moarte, aşa cum a fost ea prezentată de G. Călinescu în „Romanul lui Eminescu”. Romanul este o carte de ficţiune ce îmbină periculos realitatea istorică, bârfa şi interesele obscure. Elevul român află că Eminescu a fost cel mai mare poet al nostru, că a murit nebun şi că a avut o poveste de iubire cu Veronica Micle. Să mai adăugăm câteva poezii studiate parţial în şcoală („Scrisoarea a III-a”, „Luceafărul”, „Epigonii” etc.) şi vom obţine o imagine a poetului naţional care nu poate atrage pe nimeni. Nici un cuvânt despre geniul sau extraordinar, nici o vorbă despre excepţionala sa pregătire istorică, economică şi naţională, nu de alta, dar nu care cumva să se deştepte românul. Nici măcar în liceu nu se vorbeşte apăsat despre activitatea sa jurnalistică, nici un articol nu este popularizat, nimic din ceea ce l-ar putea plasa pe Eminescu în rândul Părinţilor noştri naţionali nu se întâmplă.

Facem catedrale ce sfidează tradiţia noastră strămoşească, ridicăm busturi şi statui unor indivizi ce sunt departe de un asemenea merit, dar pentru Eminescu ne-am hotărât că nu e cazul să mai facem ceva. Are statui destule, nu-i aşa? Busturi – la fel. Aşadar, ce ar mai rămâne de făcut? O marcă de bere îşi face publicitate cu „bem o bere în cinstea lui Eminescu” şi nimeni nu are reacţie. Comuniştii nu mă aştept să organizeze ceva în memoria lui Eminescu decât dacă evenimentul le poate folosi lor politic. Eminescu a ajuns o marfă şi un mijloc de manipulare, în loc să fie preamărit cum se cuvine. Cât de mult ştie romanul despre poetul naţional? Câţi au auzit că a fost un om de dreapta, părinte al conservatorismului modern (fără legătură cu partidul de infractori al lui Felix) şi câţi îi ştiu activitatea jurnalistică? În România nu există o mişcare de dreapta care să omagieze personalitatea celui prematur dispărut, dar fundaţiile culturale ce păzesc? A organizat vreuna o manifestare de popularizare, o acţiune de amploare destinată maselor? Fireşte, nu. ONG-urile culturale îşi trăiesc viaţa lor măruntă şi de multe ori meschină, iar Eminescu se odihneşte trupeşte la Bellu. Dar spiritul lui gigantic e liniştit? Cui să-i pese? Cine foloseşte excepţionala sa mini-monografie despre Basarabia, care ne spune ce teritoriu se numeşte aşa, de unde până unde ţine el şi cât de pur românesc este? Nimeni. Marele nostru poet şi jurnalist moare zilnic din cauza indiferenţei noastre.

Îl privim cu îngăduinţă, ca pe o materie şcolară obligatorie pe tânărul cu pletele în vânt din bustul celebru de acum, cel pe care Titu Maiorescu l-a comandat, dar nu ştim (sau puţini ştiu) că bustul nu-l reprezintă pe Eminescu, ci doar pe un anonim oarecare ce a pozat pentru bust. În vremea aceea, Eminescu era la Viena unde-l trimisese Maiorescu, fără să ştim prea clar de ce; oricum, nu din cauza vreunei boli. Crearea bustului în forma sa arhicunoscută i-a provocat suficientă supărare lui Caragiale care îi reproşa lui Maiorescu într-o scrisoare că n-a folosit măcar o poză a lui Eminovici. E limpede că şi spiritul poate muri, prin indiferenţă. Cel despre care Petre Tutea spunea că e „suma lirică de voevozi” cade pe zi ce trece în uitare şi tinde să se banalizeze prin imbecilizarea populaţiei de către politicieni. Ne amintim de el de două ori pe an, dar şi atunci, spuneam, discret.

Dar genialul şi nefericitul nostru Eminescu nu merită un monument? Nu merită un loc unde el să fie cinstit 365 de zile pe an? Ba da! Avem cu toţii nevoie să ştim de ce a fost omorât lent, dar sigur, ce interese a tulburat el de a fost nevoie să fie eliminat fizic şi avem o dureroasă nevoie de cunoaşterea reală şi completă a lui Eminescu. Nu se vorbeşte deloc despre felul său de a fi, astfel ca toată lumea şi-l imaginează ca pe un tip boem şi rupt de realitate. Nimeni nu bănuieşte ce analize economice complete şi impecabil documentate a făcut în ziarele vremii şi nici ce cronici sociale a făcut el. Eminescu a avut o personalitate complexă, un tip agitat uneori şi liniştit alteori, exaltat de o idee sau de un eveniment, dar şi sfios şi cuminte în alte situaţii. Era un tip direct şi deseori dur, iar asta nu strica deloc imaginea sa de poet cuceritor de inimi. Răbda de foame cu demnitate când nu avea bani, dar era exagerat de risipitor atunci când îi picau în buzunar. Despre Eminescu s-au scris cărţi şi se vor mai scrie altele, dar personalitatea sa le excede. Iată motivul pentru care cred că avem nevoie de Eminescu patru săptămâni pe lună si 12 luni pe an, aşa cum şi el are nevoie de un monument cultural prin care să se adreseze poporului de unde s-a ridicat. Poate astfel acest popor îi va fi recunoscător.

12 ian. 2013

Basm




A fost odată în basm, în baladă,
o fată mică de cer şi zăpadă . . .
şi-un tata trudit, un biet tată
cu umbre în ladă,
cu tâmpla de cântec brumată.

Au fost odată un tată şi-o fată,
şi fata scria cu litere mari, încete . . .
iar tata venea seara, -n buzunar
cu portocale şi comete
şi le răsturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.

A fost o fată cu slove domoale –
şi-un tată cu stele şi portocale.
A fost odată . . . a fost odată . . .
Fetiţa a rămas departe-n povesti,
cu mâini de icoana curată,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti;
iar tata a murit de-atunci, nu o dată
de-o sută, de-o mie de ori;
de-o mie de ori a fost tras pe roată,
spânzurat de o mie de sfori . . .
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit în dogori,
de-o mie de ori . . . de-o mie de ori . . .

Fata cu obraji de petală
de mult nu se mai duce la şcoală,
dar seara, când ploua mărunt
şi frunza tremura goală,
din fundul temniţei, crunt,
din moartea lui fără fund,
strigoiul tatii se scoală.
Din adânc, de sub bezna grozavă,
din smoală, din lună,
peste munţi şi păduri de otravă,
peste cetăţi şi genuni,
strigoiul tatii se scoală-n minuni
şi se-ntoarce cu urme de sânge
din lava-i străfiartă
pe uliţa moartă.

Şi-ntreabă şi plânge,
din poartă în poartă,
din uşă în uşă
şi din cenuşa în cenuşă:
-Unde-i fetiţa de-atunci ?
-Unde-i tăticul de-atunci?
şi-ntrebarea cumplită
se face muget de stânci
şi catapeteasmă trăznită
şi cutremur şi dinamită.

-Sparge-te, lacăte!
-Zidule, pleacă-te!
-Temnită, crapă-te!
acolo, departe-n poveşti,
o fată mică de şcoală
cu obrazul lipit de fereşti,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti
aşteaptă o stea şi-o portocală
şi se roagă să plece puhoiul,
să vină acasă strigoiul.

Foto: lucrare de Daniela Adela Armega