Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

28 mar. 2013

Mişcarea Populară



 Pentru prima dată în ultimii 23 de ani, în România apare un curent deosebit de toate cele existente. Este o mişcare ivită dintre oameni, cu oamenii şi pentru ei. Nu este un partid aprobat, nu este unul apărut pentru interesele aceluiaşi psd, ci este o construcţie cu adevărat populară.

Pentru a înţelege mai bine diferenţa uriaşă dintre Mişcarea Populară şi restul partidelor, să spunem câteva cuvinte despre istoria recentă a politicii româneşti. După ceea ce azi numim Revoluţie, scena politică s-a umplut de partide şi partiduleţe. Unele se năşteau din nevoia oamenilor de a se implica în luarea deciziilor la nivel naţional şi au dispărut în scurt timp, altele se constituiau cu aprobare(!) de la ilici. Bătrânul vânzător de ţară, din capul lui sau al Moscovei ştia că trebuie SĂ-ŞI construiască o opoziţie. Ca urmare, după ce i-a primit pe Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu (ei ştiu ce-au vorbit), „cârpa kaghebistă” a aprobat apariţia partidelor „istorice” ce urmau să facă „opoziţie constructivă” partidului comunist, indiferent cum s-ar fi numit el într-un moment sau altul.


După o perioadă tulbure, în care partidele „istorice” şi-au căutat independenţa faţă de noul „tătuc” moscovit, primul dintre ele care a cedat complet a fost cel al lui Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat. A urmat fuziunea lui cu pdsr-ul iliescian şi aşa s-a născut psd-ul de azi. PNŢ-CD s-a fracturat, iar bucăţile rezultate au dus un fel de politică personală, dar amândouă au „pupat” pe rând mana roşie comunistă. Partidul lui Câmpeanu, pnl a făcut o frumoasă figuraţie pe scena politică, încercând să mimeze o politică de dreapta, dar fără să ţină cont că liberalii au fost mereu de stânga şi fără să ia seamă la funcţiile deţinute de liderii lor în partidul comunist ce abia „murise”. Azi, iată, pnl este ceea ce mereu a fost – o aripă mai „exotică” a psd, PSDR e chiar în psd, iar PNŢ-CD are o jumătate aliată tot cu psd şi cealaltă care negociază cu pnl. Asta este scena politică de azi, în liniile sale generale, ca partide: psd, psd şi... psd.


Reticenţa românilor de a ieşi la vot este de înţeles. Sigur, nu e bun deloc refuzul mut de a se implica în politică, la care a apelat din ce în ce mai mult electoratul, dar scârba resimţită de el faţă de această politică de operetă este absolut  justificată. Oamenii au văzut că psd este o ciumă politică, una care a adus ţării uriaşe pierderi politice şi economice, dar către cine să se îndrepte pentru ca această clică politică să devină istorie? Au încercat cu PDL, o vreme au şi reuşit, să scoată de la putere banda de comunişti. Dar PDL n-a fost niciodată un partid omogen. El a avut în permanenţă în interiorul fibrei sale, două curente opuse: unul care milita pentru modernizarea sa şi a României, altul care îşi dorea apropierea de stânga fascist-comunistă, acesta din urmă câştigând, iată, sigla, sediile şi frâiele puterii în partid. Şi oamenii...?


Pe acest fond a apărut Fundaţia Mişcarea Populară, un curent de dreapta care e mult deosebit de tot ceea ce ilici şi compania au făcut timp de două decenii. Ea este diferită şi pentru că nu este un partid, dar şi pentru că promovează valorile individuale ale dreptei. Această parte, dreaptă, a eşichierului politic este azi neocupată. Liberalii vor s-o confişte în beneficiul lor şi al psd, iar insignifiantul PDL are şi el accente timide şi doar declarative de apartenenţă la dreapta. Fireşte, cu toţii vor claca mai devreme sau mai târziu şi vor rămâne „strâns uniţi” în jurul „nobilelor idealuri ale socialismului”, cum a spus din primul moment ilici.


Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică, una care se naşte de la individ şi care tot pe el îl va cultiva politic. Ea va atrage toate energiile care simt şi gândesc în termenii naţiunii, ai poporului şi ai credinţei strămoşeşti. Mişcarea va fi liantul şi locul de manifestare al tuturor celor care înţeleg că România nu poate exista fără ei, că ţara nu este moşia personală a clicii căţărate prin fraudă la putere şi că derbedeii care azi îi tratează dispreţuitor pe români trebuie să iasă din politica anti-naţională pe care o duc.


Nu, Mişcarea Populară nu este un partid, în sensul clasic al cuvântului şi nici nu trebuie să devină. Ea este acea ocazie pe care românii o au de a-şi lua ţara înapoi din mâinile înroşite de sânge ale comuniştilor şi şansa ca fiecare om care-şi poate aduce o contribuţie la binele naţional, să o poată face. Mişcarea este acel curent ce sper că va lua amploare naţională, care va trebui să-i înveţe pe români ce înseamnă cu adevărat datoria individului faţă de ţara şi faţă de valorile sale fundamentale, o construcţie care să pună acele valori pe o scară internaţional acceptată; „valorile” promovate până azi de psd nu reprezintă fiinţă naţională, ci dimpotrivă.


Încet-încet, doctrina şi ideologia de dreapta îşi vor face reapariţia în viaţa românilor, iar ei se vor folosi de ele pentru binele fiecăruia şi al ţării. Suntem un popor de dreapta; naţionalişti moderaţi, deloc şovini sau antisemiţi, individualişti în esenţă, românii muncitori se regăsesc mereu în dreapta şi acolo evoluează natural. Construcţia ce abia a început va canaliza energiile individuale spre un bine colectiv, dar nu colectivitatea este ţinta, ci omul, altfel spus, suma binelui individual va da naştere binelui colectiv. Cu credinţă în Dumnezeu şi cu suflet românesc, aceasta trebuie să fie Mişcarea Populară! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

26 mar. 2013

„Păcăleala” FMI de 1 aprilie



 Încă un pic şi vine primăvara; luni, pe 1 aprilie. Fireşte, ziua nu e una a păcălelilor pe toate planurile, pentru că venirea primăverii e reală. Dar, din nefericire, pe 1 aprilie vom avea şi „păcăleli” naţionale sau, cel puţin, atunci va începe seria lor.

Să urmărim discursurile bombastice ale derbedeilor de la putere, să ne uităm cum vor ei (doar declarativ) să facă şi să dreagă şi cum nu pot ei, chipurile, din cauza UE, să ridice poporul român „pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei”... Desigur, nu doar UE e de „condamnat” pentru situaţia economică în care se află azi România şi în care se va afunda şi mai rău de săptămâna viitoare, ci şi FMI. Ei sunt, în viziunea usl, inamicii „traiului pe vătrai” pe care ei cică l-au programat pentru prostimea mult prea credulă la vorbele lor.

Discursurile în „limbă de rumeguş” nu mai miră pe nimeni, dar ele nu vin întâmplător. Dintotdeauna, declaraţiile bombastice şi buruienoase la adresa străinătăţii au fost apanajul fasciştilor şi al bolşevicilor care ascundeau în spatele vorbelor realitatea crudă. De această dată, scopul este abaterea atenţiei de la relaţia cu FMI. Săptămâna aceasta se încheie acordul semnat anterior de guvernul Boc, acord ce a funcţionat de un an încoace în două „bujii” din patru din cauza abuzurilor uriaşe comise de uslaşi din 7 mai trecut. Reînnoirea lui este imposibilă, Fondul refuzând să dea bani unor spoliatori ai bugetului naţional, cei care se fac responsabili pentru răsturnarea tuturor prognozelor economice.

Am avut o creştere economică mică (2,5%), dar sănătoasă, cu o prognoză foarte bună de majorare a ei (4%); acum, după dezmăţul usl şi după economia lăsată în voia sorţii, creşterea este de... 0%, cu perspective negative în viitorul apropiat (nu vreau să mă gândesc la economia din viitorul pe termen mediu şi lung ca să nu mă ia cu frisoane). Acest progres economic a fost posibil datorită reformelor dure impuse de FMI şi asumate curajos de guvernul Boc. Premierul şi guvernul său s-au sacrificat politic promovând măsuri economice impopulare, dar economia naţională era mai importantă, aşa că au făcut ceea ce de 23 de ani nimeni nu a vrut să facă. Rezultatele începuseră să se vadă ca nişte ghiocei primăvara devreme, dar semnele şi semnalele interne şi externe erau evidente: toate organismele internaţionale, politice şi/sau economice apreciau efortul pe care românii l-au făcut în timpul guvernărilor Boc şi Ungureanu; doar românii înşişi – nu. Chicotind isteric şi cu miştocăreli bulevardiere, fasciştii îi încurajau pe români să-şi afirme nemulţumirea şi să-i aducă la putere, ceea ce s-a şi întâmplat.

Trădările şi alegerile fraudate, locale şi parlamentare, i-au adus pe bolşevici la performanţe electorale greu de imaginat de la Ceauşescu încoace şi, iată, azi deţin puterea discreţionar aproape. Opoziţia politică nu mai există, mai ales după Blaga, această glumă (blague în franceză) tristă care a dus la desfiinţarea PDL, Preşedintele e faultat în permanenţă şi nici Justiţia nu se simte mai bine. Presa de „opoziţie” îşi face treaba ei, adică arată cu degetul spre „vinovatul” de serviciu, Traian Băsescu. El ar fi, chipurile, responsabil de destrămarea PDL şi tot el ar trebui să-şi asume eşecul economic în care ne-a băgat usl. Greşit de la un capăt la altul! Preşedintele a fost, e limpede, „locomotiva” care a dus PDL la guvernare şi, dacă pedeliştii n-ar fi trădat, tot acolo ar fi fost şi azi. Pe rând au trădat majoritatea lor: întâi au fost parlamentarii PDL care au trecut contra cost în rândurile psd şi pnl, apoi a fost Foaieverde şi, mai recent, Blaga şi toată pletora de politicieni care îl susţin.

Să ne amintim că PDL s-a format prin fuziunea PD cu „aripa” desprinsă din pnl în 2005 şi să observăm că aceiaşi „liberali” veniţi atunci să dea o nouă orientare PD-ului, azi sunt cei care promovează, mai deschis sau mai pe ascuns o fuziune a PDL cu... pnl. Astfel, din „democrat-liberali” vor mai rămâne doar „democraţii” în căutarea unei mişcări de dreapta în care se pot regăsi; „liberalii” revin la partidul de bază, aripa psd-ului rebotezată pnl.

Dacă în plan politic este evident că stăm dezastruos, nici în plan economic lucrurile nu sunt mai roz, ba chiar dimpotrivă. Începând cu 1 aprilie, România va fi nevoită să găsească o cale pentru ca absenţa unui acord cu FMI să nu ducă la prăbuşirea economică altfel previzibilă. Cine în România e capabil să facă aşa ceva? Parlamentarii sunt preocupaţi de subordonarea justiţiei şi de privilegiile lor, guvernul „d-rului Schengele” este complet habarnist, iar Preşedintele nu poate să facă nimic atât din perspectiva funcţiei sale, cât şi din cauza frondei permanente a uslaşilor cu domnia sa.  Cu toate astea, absenţa unui acord cu FMI va veni ca o lovitură de măciucă în moalele capului economiei naţionale şi abia atunci românii iubitori de asistenţă socială, lene şi „dolce far niente” vor realiza la ce a dus votul lor neasistat de o activitate cerebrală notabilă. E drept, vine primăvara, dar pentru economie va începe o iarnă lungă şi dureroasă.

24 mar. 2013

Deşertul devenirii noastre



 Încurcate sunt căile Domnului, dar şi cele ale „domnului” Blaga... S-a pus problema de ce atât tărăboi pentru un partid ca PDL, care şi aşa nu mai înseamnă nici 15% din opţiunile electoratului? Putea foarte bine să fie lăsat să moară încet şi sigur. Nu e deloc aşa... Partidul nu înseamnă nimic pentru psd şi acoliţii săi pesedizaţi, dar el poate însemna ceva extrem de periculos la un moment dat. În mâna lui Traian Băsescu şi cu filialele rămase, PDL se poate transforma aproape peste noapte în alternativă la actuala şi dezastruoasa guvernare fascist-comunistă. Ca urmare, nu atragerea puţinilor parlamentari PDL către puterea roşie era obiectivul psd şi al lui Blaga, ci desfiinţarea partidului şi acapararea logisticii sale pentru a-l priva complet pe Băse de un instrument prin care să promoveze o politică de dreapta curată. Ei au gândit că dacă vor avea 99% din putere în mâinile lor înroşite de sânge, Băse va fi neputincios...

Socoteala de acasă nu se potriveşte deloc cu aia din târg, aşa că singura realizare a comuniştilor a fost adjudecarea a ceea ce a mai rămas din aparatul tehnic al PDL, nu şi activiştii oneşti. Aceştia nu vor ezita să-l urmeze pe liderul lor, Traian Băsescu începând cu 2014. Un partid se poate naşte, logistică se va construi, iar materialul uman deja este cernut. Nimic nu poate împiedica o nouă formaţiune politică să avanseze pe scena azi ocupată de comunişti, mai ales cu un lider atât de charismatic. Asta o ştiu şi ei; ştiu şi că victoria lor din alegerile de la ultimul congres PDL este doar o bătălie câştigată, nu războiul. Ca urmare, trebuie să întreprindă ceva.


Dacă e să vorbim despre un „război”, el nu este decât în aparenţă între Preşedinte şi usl-ul rusofil, pentru că adevărata luptă se duce între Rusia şi UE prin mijlocirea „cozilor de topor” (tot le place lor exprimarea) căţărate prin fraudă naţională la putere. Acum putem înţelege de ce PDL-ul condus de Blaga n-a acuzat usl de fraude în alegerile locale şi nici în cele parlamentare, cu toată evidenţa remarcată şi de observatorii străini sau de presa din România. Încă de atunci planul era făcut, dacă nu cumva cu mult timp înainte, urmând doar ca timpul să arate momentul exact când fiecare mişcare trebuia să aibă loc.


Fără dubiu, leprele aflate la guvernare sunt obligate să-i oprească Preşedintelui accesul la politică în orice fel cu putinţă. În plus, turnătorul Felix este presat de previzibila decizie a instanţelor în dosarul ICA să găsească o formulă rapidă pentru a pune mâna pe justiţie. Interesul trădătorilor coincide cu acela al Rusiei, şi anume scoaterea României de sub controlul UE şi scoaterea ei la mezat pentru a o „mulge” aşa cum vor de resursele ce la ei încep să dispară. Că românii vor trece printr-o nouă „vale a plângerii”, prin foamete şi printr-o derută de lungă durată, asta pe ruşi nu-i interesează, cum nici la 23 august 1944 nu i-a interesat şi nici mai târziu când jumuleau de trei ori mai mult decât ne impuseseră prin actul capitularii necondiţionate (cu largul concurs al lui Mihai).


Dar pentru a atinge aceste obiective, complotiştii se lovesc de-un „ciot”: Traian Băsescu. Aşadar, cel mai comod este să promoveze o nouă suspendare a sa; planul cu „înalta trădare” incumbă implicarea unui alt stat, aşadar devine inoperant, cât timp acel stat nu va accepta să le facă jocul. Evident, o atare suspendare va atrage imediat reacţia UE, care şi aşa amuşină orice mişcare a celor pe care deja i-a catalogat drept infractori politici, chiar dacă nu explicit. Nu e greu de imaginat că imediat fondurile UE (atâtea câte mai vin) se vor opri imediat, iar bolşevicii se vor „întoarce” către „bobor” pentru a se plânge că ei vor bunăstarea populaţiei, iată, au făcut totul, dar reaua de UE vrea să-i ţină într-un sclavagism mascat; din cauza UE, vor spune ei prefăcut, viaţa românilor este atât de proastă. Mai departe, tirada lor pseudo-naţionalistă va culmina cu propunerea ca românii să-şi ia soarta în mâini, să scape de „stăpânul” european şi, implicit, de „sluga” lui – Băsescu. Sună a scena de film prost? Da, dar de atât sunt capabili analfabeţii uslaşi.


Şi apoi? Ce va urma apoi? Nimic... În „deşertul” astfel construit nu se întâmplă nimic niciodată; nu e viaţă şi nici activitate, plantele şi animalele mor, dar deşertul e bine merҫi şi se extinde în fiecare zi. Când se va termina procesul, toată ţara va fi un imens deşert din care populaţiile (scuze, dar nu facem dovada că merităm să ne numim popor) îşi vor lua pe rând tălpăşiţa spre regiuni mai ospitaliere. Timp de mii de ani am fost recunoscuţi ca un popor adânc înrădăcinat în ţărâna patriei; iată că vor fi de-ajuns câţiva ani pentru a elimina această realitate istorică şi pentru a dezrădăcina tot ceea ce înaintaşii s-au jertfit pentru a păstra.


21 mar. 2013

"Românii ţinând drumul lui Napoleon cel mare" de G. Cosbuc

Antoine-Jean Gros - Napoleon la Arcole 

 Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796-1797), e cunoscut faptul, că răsboinicul împărat pe atunci numai general, tânăr de douăzeci şi şapte de ani, trei zile s'a svârcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă.

În raportul ce-l face însuşi Napoleon către directorul republicei spune limpede, că singur acest batalion l-a adus în neputinţa de-a incongiura şi de-a strivi cu totul armatele imperiale ale Habsburgilor. El admiră statornicia şi vitejia acestui batalion „îndrăcit” şi n'are destule cuvinte să laude îndărătnicirea acestor nemţi, a căror resistentă a fost într'adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că de-ar avea el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.

Napoleon însă nu ştia pe cine lauda. Acel batalion nu era de nemţi. În întreg batalionul era un singur neamţ, maiorul, şi-l chemă Voestenradt ; toţi ofiţerii şi soldaţii batalionului până la unul erau români. Ei, românii au apărat podul peste care n'a putut trece Napoleon trei zile de-a rândul, cu toate că el, vrednicul şi norocosul general s'a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunce îndărăt de pe raul Apone şi de pe mocirloasele lui maluri.

Era batalionul al doilea dintr'al doilea regiment de plăeşi români din Nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la Rin cu oştirile republicei. Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri şi unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n'a avut prilej să se distingă în lupte ; regimentele de infanterie însă, unul în Nord la Năsăud, altul în Sud, la Făgăraş, au fost oaste de elită, o dorobănţime despre care un istoric austriac zice că „era singura oaste, pe ale cărei urme puteau Habsburgii să alerge cu încredere pe câmpul de luptă”.

Numele obicinuit de „phalanx valachica prima, secundă, terţia” pentru batalioanele unui regiment şi ale celuilalt se regăseşte mai prin toate ordinele de zi ale armatei austriace, 0115 la 1866, date pe timpul luptelor câte le-au purtat Habsburgii de la 1796 încoace. Aceste „Falange” au fost avant-garda oştilor imperiale, şi de nenumerate ori generalii îşi cereau onoarea de-a li se da câte un batalion „transilvanico-valah” sub comanda lor.  Şi iarăşi de multe ori, după lupte mari, câte o «phalanx valachica» era scoasă şi lăudata în faţa întregii armate („în conspectu totius exercitus” e termenul întrebuinţat de generali în rapoarte).

După ce Napoleon veni în Italia şi luă comanda supremă, oştirile austriace au fost bătute mereu. Împăratul Austriei, văzându-se strâmtorat, a trimes în Italia alte două corpuri de armată. Intr'unul din acestea se afla şi batalionul românesc al doilea. Amândouă corpurile aveau să se unească, dar nu le-a dat răgaz Napoleon. ln cele dintâi zile, Napoleon a fost bătut de primul corp la Piave, a fost respins, apoi după câteva zile de la Verona, iar în a treia luptă la Caldiero, unde Napoleon a atacat pe austriaci cu toată puterea oştilor sale, a aflat atâta resistenţa încât a trebuit să se retragă şi a intrat în griji, căci sosea celălalt corp de armată austriacă din Tirol şi-i cădea în spate. Napoleon atunci a atacat din nou corpul de oaste ce-l avea în faţă, ca să-l împingă îndărăt şi să-şi facă larg. Posiţiunea cea mai importantă pe care trebuia s'o ia Napoleon era tocmai podul de la Arcole, la Areda Veneţiei. Dacă ar fi luat francezii podul, armata austriacă ar fi fost ea acum înconjurată şi atacată de la spate, şi ar fi fost fără îndoială nimicită.

Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Se înţelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a şi fost ucis în ziua dintâi. După datele oficiale, cei ce s'au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Raul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor. Nu e de comparat, bine-nţeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amândouă acele lupte au puncte de asemenare.

Francezii isbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mâna mergea însuşi în fruntea ostaşilor ; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. În învalmaşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lângă el ; Lannes, generalul a fost rănit, şi însuşi Napoleon, apucat de vârtejul soldaţilor săi care fugeau,  a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroiu. A doua zi, lupta la pod cu românii, a ţinut din zori până seara. Napoleon însă, prin mişcări dibace, a încongiurat posiţia şi a făcut a treia zi pe la amiază să se retragă austriecii din posiţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta până în amurg şi apoi s'au retras şi ei.

Intr'acele zile au murit din batalion un căpitan şi o sută treizeci şi cinci de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi şase sute cincizeci şi patru de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii cu viaţa a 395 de oameni. În mâinile românilor au încăput 350 de francezi, luaţi ca prisonieri. Intr'aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor care se ridică la 20.000, cam atâţia francezi câţi şi austrieci.

Acesta a fost „îndrăcitul” batalion, pe care-l lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte. O „falangă valahică”. Iar fapta ei, care i s'a părut aşa de eroică şi îndrăsneaţă celui mai îndrăsneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de cetire tineretului, numai că, se înţelege, batalionul e numit „de nemţi” sau cel puţin „batalion austriac”, dar nimeni nu-şi mai aduce bine-bine aminte, că el într’adevăr era „transilvanico-valah”.

3 mar. 2013

"Câmpia libertăţii" de George Cosbuc



 Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria Românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune Românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s'au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost !  La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într'aceeaşi zi, într’acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului : peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într’un gând să-şi ceară dreptul.


Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că Românii s'au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S'au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într'adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într’adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.


Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într’un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că Ungurii vor să-i puie într’un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se resvrătiră Maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit Ungurii să se dea pe partea lor. Asta n'au voit s'o facă, şi au trebuit să apuce armele contra Ungurilor. Dar Românii n'aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi ; singura poesie resboinică „Destepta-te Române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.


Ce era să facă Românii ? De unde s'o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu Ungurii, ori să li se opuie ? Şi cum şi cu ce să li se opuie ? Conducătorii Românilor, de groaza unui resboiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu Ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea sdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr advocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curagiul să spuie pe faţă într'o proclamaţiune cătră popor, ce vreau Românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s'a împrăştiat pretutindeni  deodată tuturor Românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.


Cel dintâiu lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie Românilor să se adune cu toţii într’un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie Românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor Românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare ? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ însă, cu ai săi, nici n'a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune Românii. N'au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă Ungurii ; chemarea s'a făcut numai prin scrisori şi vorbă.


Şi stai acum şi te miri de lucru ce s'a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vr'o suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea, şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr'aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n'aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.


Şi aşa s'a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare s'a ales Blajul, pentru că acolo aveau Românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s'a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici ; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar Românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.


Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într’o zi pe care pot s'o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe Români, bine ştiind că a doua oară n'au să mai vie. Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 Maiu. Dumineca Tomei căzuse la 30 Aprilie. Intr'adevăr mulţi ţărani s'au întors îndărăt, dar tot n'au biruit Ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s'au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 Maiu.


Eu n'am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat Românii, că n'am loc pentru aceasta. Urmările ei n'au fost fericite : Ungurii n'au voit să stea de vorbă cu Românii şi au trimes oşti asupra lor. În urmă, Românii s'au organisat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a Românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entusiasm naţional şi de conştiinţă naţională, şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca'n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

2 mar. 2013

"Gura lupului" de George Cosbuc




Pe fiul lui Ştefan cel Mare al Moldovei, pe Bogdan, cunoscut în istorie cu porecla Chiorul, pentru că avea un ochi scos îl chema şi Vlad. Acest lucru a încurcat dintru început pe istorici, căci se credea că Bogdan şi Vlad ar fi două persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după cum se părea din uricele marelui Domn. De când însă s'au descoperit urice de-ale lui Ştefan, în care el pomenea pe fiul său Bogdan numindu-l  totodată şi Vlad, s'a stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte copilul când Vlad, când Bogdan, când cu amândoua numele. Numele Vlad se vedea că era „cumpărat” şi i-l pusese mamă-sa de frica Duhurilor rele. Intr’adevăr, Bogdan-Voda trebuia să se numească Lupu, nu Vlad.


E cunoscută credinţa, că mamele ca să’şi mântuiască fiul de vreo boală grea, îi schimbă numele de obicei în Lupu ; ori îl „vindea” pe fereastră unei cerşetoare, unui străin, şi apoi ori îl cumpără de la cerşetoare, ori ia de suflet. Se vede, că şi Bogdan fiul lui Ştefan cel Mare, a păţit tot aşa, a fost vândut şi apoi cumpărat de mama sa ca un copil străin pe care-l cheamă Vlad.


Istoria noastră e plină de „Lupi”, în cronice întâlnim mereu pe Lupu paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu hatmanul, Lupu parcălabul, ba avem şi un domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu. Aşa că numele Lupu e tot aşa de frecuent ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine, că numele Lupu la noi Românii a fost şi este şi astăzi, aşa de des ? E adevărat că în calendarul ortodox se află un sfânt numit Lupu, martir, al căruia nume se prăsnueşte la 23 August, dar ce năzuesc Românii aşa de mult tocmai la numele acesta, câtă vreme peste două sute de nume de sfinţi din calendar nu le întrebuinţează niciodată ?


Pe lângă forma Lupu, Românii întrebuinţează şi alte forme născute din aceasta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu, Lupuşor, ori înjumătăţite ca Paşcu, Paşcan. Apoi de aici nume de familii. Nume de sfânt Ursu nu avem în calendar, şi cu toate astea în popor numele acesta e în multe locuri. Prin unele părţi li se dau copiilor nume de Grozavu, Rău, Crâncenu, care ţin locul altui nume mai obicinuit. E obicei al bisericii, ca omului care se călugăreşte  i se schimbe numele de botez cu altul călugăresc care se începe cu aceeaşi literă. Un Ion se face Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea, după cât ştiu eu, este că acel om a încetat de a mai fi pentru lume cutare Ion şi cutare Petru, deci a murit, şi s'a renăscut pentru altă viaţă cu numele Ioil ori Paisie.


În fond tot acelaş lucru este şi cu schimbarea numelui în popor, numai că forma este alta ; la călugări predomneşte o idee simbolică, în popor una superstiţioasă. Poporul schimbă numele copilului, crezând că amăgeşte duhurile necurate cu asta. Duhul rău ştie că a luat în primire să chinuiască ori să ucidă pe un copil numit Niculae, bunăoară. Părinţii că să’l scape îi schimbă numele în Lupu, şi duhurile rele rămân cu gura căscată şi trase pe sfoară. Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-l mai află, când îl caută ; în locul lui, găsesc pe unul Lupu, străin, şi cu Lupu n'au nimic. E de admirat naivitatea aceasta a poporului, când crede că poate înşela aşa de uşor pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat. Dar e frumoasă credinţa şi e bine s'o păstrăm, căci e nevinovată.


Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc obiceiurile schimbărei numelui, de aceea voiesc să le descriu pe scurt. Când unei mame îi mor copiii pe rând, ori când unul i se îmbolnăveşte de boală lungă, mama poate să înşele duhul necurat care îi omoară copiii ori care aduce boală, prin schimbarea numelui copilului. Îndată ce i-a schimbat numele, duhul necurat a pierdut urma copilului, s'a încurcat cu catastihul ce-l poartă şi astfel pierde din vedere pe acel copil, nu-l mai poate recunoaşte şi nu-l mai poate regăsi să-l ucidă ori să-l chinuiască cu boala. Schimbarea numelui se face cu anumite ceremonialuri, toate astfel chibzuite ca să „deruteze” pe duhul necurat. Mama, de exemplu, îşi duce copilul în stradă şi-l lasă acolo, ca şi când l-ar lepăda.


În casă mama plânge, c-a murit copilul. Duhul necurat, care e în casă, aude plânsetul, vede şi crede, ca într’adevăr copilul a murit. Ce să mai stea el în casă ? Dar iată, când vrea să plece, o femeie cu care s'a înţeles mama vine cu copilul la fereastră şi vrea să-l vândă. Mama din casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el ?” „Atât şi atât”. „Nu aşa de mult că e urât, şi al meu era frumos”. În urmă se înţeleg la preţ. „Şi cum îl cheamă ?” „Lupu”. „Aoleo, grozav nume. Dă-mi-l încoace!” Şi femeia i-l dă pe fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut târgul, e convins că acest copil e altul, şi pleacă speriat de numele Lupu şi ne având ce mai cauta în casa asta.


Se poate face însă şi altfel „cumpărarea” unui copil străin, după cum poate inventa mama. Principalul lucru este, ca fiul vândut ori cumpărat să fie scos şi băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o spărtură în zid), nu pe drumul cel firesc, pe uşă ca să zăpăcescă şi mai rău pe duhul necurat. Bune toate, dar de ce numele cel mai obicinuit ce se dă acestor copii e Lupu ? Ca să se sperie duhurile rele, crezând că într’adevăr au în faţa lor un lup care le poate mânca. De aceea se mai dă şi numele Ursu, de aceea se dă numele Crâncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că au de-a face cu un om mai tare decât ele, cu unul grozav şi crâncen, cu care nu e bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă, ca şi Ursu, sunt numai analogii. Adevăratul nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă fiindcă lupul e cea mai cumplită fiara pe care o cunoaşte Românul, şi deci cea mai de spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci pentru alt cuvânt mitologic. Lupul, ca şi câinele, în mitologia popoarelor ariene este personificarea vântului care urlă cutreierând văzduhul şi risipeşte norii aducători de întuneric şi de spaimă, aşa cum risipeşte el şi oile când intră între ele. Vântul e spaima norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale întunericului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă.


Obiceiul vechi de tot, la toate popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul” când plâng, e întemeiat tot pe acest motiv mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce aud această ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n'are ce e lupul. Vorbele „vine lupul” le pomeneşte mama, pentru duhurile rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi ale norilor n'au duşman mai rău decât lupul (adică vântul) şi când, stând lângă leagăn ori lângă copilul care plânge la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lăsând copilul în pace. Asta a fost credinţa dintru început, şi asta e într’adevăr temeiul credinţei de astăzi în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s'au întunecat lucrurile, încât explicarea o căutam într'altă parte. Numele Lupu se întâlneşte des chiar şi printre oameni de condiţie socială mai bună, şi tot pe calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele sunt tot mame, tot mai cred în superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor lor.

1 mar. 2013

"Insula şerpilor" de George Cosbuc




 Am plecat dimineaţă, de la Sulina, cu o luntre spre largul mării, ca să văd Insula Şerpilor. Ştiam că n'am să văd decât o insulă pustie, plină de stânci şi de şerpi, nelocuită şi înspăimântătoare, dar după cum aleargă copilul după basme şi arătări ale fanteziei, aşa mă muncea pe mine dorul să văd acest petec de pământ din mijlocul mării. Odată, pe vremea când lumea mai credea în Zei şi minuni cereşti, acest ostrov se numea Levce şi era plin de minuni şi frumuseţi, precum e astăzi plin de buruieni şi de şerpi grozavi, ce se tăvălesc cu miile pe stâncile arse de soare. Pe acest ostrov a fost un templu vestit al eroului, - iar după moarte Zeu - Ahile, şi corăbii greceşti veneau de pretutindeni cu daruri, la acest templu, de pretutindeni s'adunau adoratorii lui Ahile, ca să-l vadă şi să-l audă şi să fie o noapte oaspeţi ai celui mai mare erou pe care l-au avut Grecii.

Sprintenul de picioare erou, Ahile mâniosul, care a dat prilej nemuritorului Homer să scrie cea mai frumoasă poesie a veacurilor, Iliada. Ahile, pe lângă care s'au învârtit toate legendele greceşti de pe timpul formării statelor din Elada, şi de a cărui spaima au tremurat ţărmurile asiatice şi mai ales puternicul regat al Dardanilor. Acest Ahile a avut cel mai vestit al său templu pe o insulă care este a noastră astăzi, a Românilor. Vântul şuiera cumplit împrejurul acestei insule, când se porneşte de-a lungul mării, pe vreme senină. Printre crăpăturile de stâncă, el cântă cu un fel de plângere jalnică ; sfâşiat de colţurile stâncilor el pare că ţipa de durere şi apoi parcă râde cu hohot copilăresc când scapă de aici şi-o rupe la fugă pe larga mare. Am auzit acest vânt al vremii senine, şi într’adevăr m'a cuprins o spaimă şi o groază oarecum religioasă şi mi-a trecut un fior prin suflet. Cum o fi cântând vântul, nu când adie, ci când bate cu mânia sa pe câtă o adună de pe atâta larg de mare ? Cum o fi cântând el pe vreme de furtună, noaptea, când îşi sfâşie trupul între aceste ascuţite jghiaburi şi colţuri de stâncă posomorâte ? Eu n'aş vrea să fiu acolo, pe-o noapte întunecoasă, cu ploaie ce biciuieşte suprafaţa mării, cu urlete de vânt, cu fulgere ce se prăvălesc p'acele stânci ca nişte şerpi uriaşi de foc, cu toată furia de valuri ale acelei mări pe care tocmai pentru răutatea furtunilor ei au numit-o oamenii Neagră. Să te arunce valurile acolo, şi să petreci sub stâncile insulei o noapte cu furtuna ştiindu-te într’un iad de şerpi ce se urcă unul peste altul, câte doi, câte zece, câte-o sută, încât fac clăi ce se mişcă leneş şi'n dreapta şi'n stânga !


Pe insulă eu n'am fost. Am rămas la poalele ei pe-o stâncă şi n'am îndrasnit să-mi fac drum printre atâta mulţime de şerpi. Nu ştiu dacă se mai văd ceva ruine de templu ori de ziduri pe insulă, ceva urme de frumuseţile pe cari le-a avut insula pe când se numea Levce. Spun scriitorii, ca pe insulă erau păduri sfinte, locuinţe, şi'n mijloc un templu frumos. De şerpi însă nu pomenesc. Se vede, că pe-atunci nu erau: s'au adunat din largul mării numai după ce insula a rămas pustie. Dar, după cum citesc şi aud, insula e numai stâncă şi loc neroditor, fără apă. Cum au putut atunci pe Levce să trăiască oameni, cum au putut să crească păduri ? Ori poate ostrovul cum e astăzi nu e tot cel vechiu, e schimbat prin vr'un cutremur de pământ, e înecat de valuri pe partea care a fost roditoare ?


Vântul însă plânge şi râde, cântă şi urlă tot aşa, ca şi în vremurile vechi. Când l-am auzit, mi-am explicat numaidecât vorbele pe care le spun scriitorii vechi, ca într'acest ostrov noaptea se aud plângerile lui Ahile, se aud râsetele lui şi uneori grozave sgomote de arme şi zurăituri de zale şi de scuturi. Intr’adevăr, vântul îţi lasă impresia că auzi în interiorul insulei râsete şi plângeri, vuiete de oşti şi nechezări de cal, răcnete de fiară şi ţipete de oameni cari cer ajutor şi un amestec de vaiete de femei şi de copii.


Se înţelege, îţi trebuie puţină fantasie ca să le auzi pe toate şi să le desluşeşti căci toate sunt numai feluritele glasuri ale şuieratului de vânt printre stânci şi peste crestele despicate ale lor. Iar Grecii au avut multă fantasie, şi le-au auzit pe toate aşa cum le spun scriitorii. Şuieratul vântului e înfiorător chiar şi numai prin coşurile casei şi pare plânset de om ce moare, dar în mijlocul mării printre-atâtea stânci şi cu puterea ce-o are acolo în nemărginirea mării, mai ales noaptea. Cei ce ajungeau la malurile Levcei erau siliţi să petreacă acolo o noapte, şi nu în corabie, ci pe luntre, şi trebuiau în zori să cerceteze o capişte a Zeului Ahile, ce stă mai de vale lângă mal. Apoi, dacă nu voiau să vadă şi templul cel mare, puteau pleca. Aceştia şi toţi câţi treceau noptea pe lângă Levce, auzeau de pe insula o musica îngrozitoare şi stârnitoare de uimire, auzeau furioase nechezări de cal, sgomote de scuturi şi de alte unelte răsboinice. Mulţi spun, că ar fi văzut, în bătaia lunei, pe însuşi Ahile, pe creştetul unei stânci, în chip de flăcău tânăr şi nespus de frumos, îmbrăcat în zale, cu coif şi scut, şi jucând jocuri eroice. Nici-o corabie nu putea trece pe lângă Levce fără să nu aducă jertfă lui Ahile ; celor ce ajungeau acolo li se arăta Zeul în vis şi le arăta liman îndemanatec unde să-şi lege corabia. La malul ostrovului era şi un oracol al lui Ahile, care profeţea corăbierilor cum are să le fie drumul. Ca plată, corăbierii dădeau o oaie, o capră, un porc ori o vacă, după cum aveau pe corabie. Animalul hotărât jertfei intra de sine, nemânat de om, în capiştea Zeului şi de acolo nu mai ieşea.


Am scris mai sus, că ostrovul nu mai este cum a fost, că a fost acoperit de ape. Iată o legendă veche, care ni se pare că spune despre acest lucru. Amazoanele, femei care nu voiau să ştie de bărbaţi şi vecinic purtau răsboaie, pe cal fără şea a fost bătute de Ahile la Troia, când veniseră ori să ajute Troienilor, ori să se bată de capul lor când cu Troienii, când cu Grecii. Ele de ciudă, după moartea lui Ahile, au venit pe corăbii la Levce şi au poruncit oamenilor să taie pădurile de pe lângă templu şi să strice templul. Topoarele însă săreau îndărăt şi loveau pe tăietori în cap, omorându-i.


Amazoanele, văzând aceasta, au dat pinteni cailor şi s'au repezit spre templu. Atunci se arătă Ahile şi se uită la ele cu nişte ochi aşa de grozavi, încât caii s'au înspăimântat, au trântit Amazoanele, le-au călcat în picioare, le-au sfâşiat cu dinţii şi le mâncară oasele şi carnea. Apoi, cu nespusă turbare, au început să alerge de-a lungul şi de-a latul insulei până au ajuns pe vârful unui munte ce era aproape de mare, de unde părându-li-se marea liniştită a fi un câmp neted sub picioarele lor, au alergat la vale şi s'au înecat în mare. Veni apoi o groaznică furtună, care a făcut să se isbească una de alta luntrele Amazoanelor cu aşa mânie, încât părea că poartă resboiu între ele, şi toate s'au prăpădit.


Spărturile lor au fost aduse de mare până lângă templu unde erau şi cadavrele Amazoanelor. Atunci Ahile, ca să cureţe locul, a umflat marea aşa de mult încât s'a vărsat peste insulă şi a curăţit-o de cadavre şi de sfărâmăturile luntrelor. În legenda aceasta e vorba de tăierea copacilor, de revărsarea mării peste insulă. Poate sunt aduceri aminte de adevărata despădurire a insulei şi de pieirea unei părţi a ei sub mare. Se vorbeşte şi de un munte. Unde e astăzi? Poate că Insula Şerpilor de azi e numai vârful acelui munte, şi toată insula Levce cu templul lui Ahile, cu pădurile, cu locuinţele de pe ea, s'a scufundat sub apă.


Un detaliu interesant dă un scriitor vechi despre Homer. Zice, că poetul care a cântat aşa de frumos pe Ahile, ar fi voit să ştie pe cine a cântat. Un oracol i-a spus să meargă la Levce, să păstorească oile pe lângă templul lui Ahile, şi Ahile i se va arăta. Homer a venit la Levce, şi într’adevăr Ahile i s'a arătat, dar de lumina cea multă ce-l înconjura, poetul Homer a orbit şi a rămas orb.


Iată că pe Levce se pomenesc şi turme de oi, ceea ce ne-ar dovedi că ostrovul era bogat în păşuni. De n'ar fi fost, nu s'ar povesti ! Păduri, templu, turme de oi, pe unde astăzi e numai piatră şi piatră. Ahile şi poetul Homer pe unde astăzi sunt numai şerpi negri ce se încălzesc la soare pe o insulă pustie. Insula Şerpilor, vechia Levce, este astăzi pământ românesc. Şi ne putem şi noi lauda, că pe pământul nostru a căutat refugiu după moarte cel mai mare erou al Grecilor, şi că poetul poeţilor, Homer, a păstorit oi pe pământ românesc.

"Tribunalul satului" de George Cosbuc


 Pe dealul care mărgineşte satul despre Răsărit începu să ardă focul mare, tot mai mare. Se părea, prin întunericul nopţii că este un stog de fân ce arde.

De cu ziuă veniseră flăcăii în deal, urmaţi de o droaie de copii, fiecare ducând câte o sarcină de paie, câte o despicătură - două de lemn de fag. De prin păduri şi-au adunat un morman de uscături şi de frunze, din care acum tot luau cu braţele şi hrăneau necontenit focul de pe culmea dealului.


De jos, din sat, se vedeau în zarea focului, furnicând ca nişte stafii ale nopţii tinerii ce erau în deal. Ne-am aşezat, eu şi preotul satului pe două scaune, în dosul casei din grădină, ca să auzim mai bine strigătul celor din deal. Eu nu cunoşteam obiceiul acesta, al „strigării peste sat” şi-mi părea acum bine că am ocaziunea să-l cunosc.


Era Miercuri seara, spre Joia-Mare, în săptămâna patimilor. Timpul cald şi frumos.

- E o judecată aspră strigarea peste sat, îmi zise preotul. Dar ajută! Nu-i în stare nici o lege, nici o frică de pedeapsă, nici o autoritate, să moralizeze aşa de mult satul, ca strigarea aceasta. De-acolo din deal strigă unul - om priceput la asta - numele unui flăcău, al unei fete, al unei neveste, şi apoi începe să înşire toate păcatele celui numit. Mai mare ruşinea.

- Şi ce păcate anume, i le înşiră ? Şi de unde le ştie el pe toate aşa cu de-amănuntul ?

- Ce lucru mare să cunoşti cu de-amănuntul toate bunăţile şi toate relele din sat! Suntem o mână de oameni, şi ne cunoaştem unul pe altul. Ion, cel ce strigă, nu e lăsat numai cu propriile-i cunoştinţe, vin oamenii şi-i dau informaţiuni despre lucruri pe care el n'are de unde să le ştie. Vin înşişi părinţii, şi-l informează despre obiceiurile rele ale fiilor lor cari n'ascultă de dojana părintească. Strigarea peste sat e o binefacere pentru părinţi. O sută de bătăi să dea un tată copilului lui, şi de-o sută de ori să sară mama în cozile fetei, nu fac atâta cât o strigare peste sat. Fata care a rămas nestrigată se mândreşte anul întreg şi e privită cu fruntea fetelor. Vai de ruşinea însă a aceleia, care a fost strigată de două ori într’acelaşi an.


- Toate bune, am zis eu, dar eu am o bănuială, care-ţi răstoarnă toată laudă ce-o aduci acestor strigări.

- Ce bănuială ?

- Că se face nedreptate şi abus. Informaţiile pot să fie neadevărate, pot să vie de la oameni pismătăreţi, de la duşmani. Ce te faci atunci ? Năpăstuieşti oamenii nevinovaţi, faci de râsul satului pe tinerii cari nu merită batjocură. Şi apoi la urmă, însuşi omul cel însărcinat cu strigarea poate să fie duşmănos cuiva. Dar, presupunând că e de absolută bună credinţă, nu poate fi tras pe sfoară, de cei răutăcioşi şi de cei şugubeţi ?

- S'a întâmplat şi se mai întâmplă, să strige lucruri neadevărate. Dar cel ce strigă e fruntaş al satului, om nebănuit de nimeni, şi face slujba aceasta de vreo zece ani, că e bun de gură şi ţine bine aminte. Când fără vrere, face vreo nedreptate, a doua zi ori de altădată caută pe cel nepăstuit îşi se împacă cu el. De e flăcău îl ia cu buna şi-l cinsteşte cu ceva vin. Dacă e fată ori nevastă, îşi retrage spusele, în faţa bisericei, înaintea tuturor sătenilor. Asta însă se întâmplă poate la trei ani odată. Şi nu [se] poate nedreptăţi şi abusuri, de-o parte că nu vrea, de alta că nu-l lasă satul. E sub control. Ne adunăm la Primărie, noi vreo douăzeci de bătrâni ai satului şi mă duc şi eu, şi acolo hotărâm ce are să se strige peste sat. Cel ce strigă ne spune pe rând ce ştie şi ce informaţiuni are despre cutare fată, cutare nevastă, cutare flăcău. Noi ascultăm şi hotărâm şi judecăm ce are să se strige, asta da, şi asta nu, asta e prea aspră, asta e prea intimă şi aşa mai departe. Numai ce iese din sfatul nostru e bun a fi strigat. S'au întâmplat cazuri, dar mai demult, că o fată s'a aruncat în fântână în urma celor ce i s'a fi strigat peste sat, iar o nevastă s'o otrăvit pentru o nedreaptă şi mare vină ce i s'a strigat bărbatului ei. Dar astea au fost demult.


În vremea aceasta au început să cânte cu buciumele în deal.

- Acum încep, zise preotul. Tot satul e acum prin grădini. Toţi ascultă. Copiii prin pomi, bărbaţii şi nevestele pe garduri, moşnegii pe prispe, fetele tupilate prin funduri de grădină. Nu e nimeni prin case, până şi ovreiul cu ai lui iese din cârciumă şi ascultă.

Aure, maure, ho, ho”!

Acesta fu strigătul care ieşit din vr'o câteva zeci de guri, străbătu pe deasupra satului, de sus din deal şi trecu puternic umplând de fiori tăcerea noaptei şi sufletele atâtor oameni din sat. Şi deodată cu strigătul acesta începu un joc de artificii pe deal : unii aruncau cocoloaşe de paie aprinse, alţii purtau prăjini învelite cu paie ce ardeau vâlvâind, alţii lăsau s'alerge pe râpi roţi de car pe lângă care legaseră cârpe şi frunze uscate şi paie şi apoi le dete foc .

- Ce-i maure, ce te-a prins ?

Aşa răspunseră alte glasuri, întrebând. Atunci „maurele” singur - marele preot al acestei datine - a strigat cu un glas puternic, răsunător, şi foarte limpede :

- Mă doare capul.
- Şi de ce te doare, mă ?
- De cojocelul lui Ion al Tudorei ca l'a pierdut în târg şi l'a găsit Avrum de lângă pod. Cine nu'l crede tot ca el să paţă.

Preotul a râs cu atâta poftă încât am început şi eu să râd, ca mirele surd. Şi nu ştiu, era adevăr, ori părere, de prin grădinele de primprejur s'a ridicat un hohot de râs, un hohot mare, neţărmurit ; poate că într’acel moment râdea satul întreg, de pe garduri, de pe case, de prin pomi, singur bietul Ion al Tudorei sta undeva ascuns şi, prins de ruşine şi de necaz, înghiţea noduri seci şi mormăia printre dinţi. Eu într’adevar, n'am înţeles multe din povestea cu Ion şi cu Avrum, de aceea am întrebat pe preot. El mi-a spus că acest Ion îşi băuse cojocelul în târg la un anumit Avrum, iar nevestei sale şi satului i-a spus că şi-a pierdut cojocelul umblând prin târg. Gluma era bine potrivită, mai ales că Ion era un făţarnic, dojenea pe alţii să nu bea şi odată cu capul n'ar fi vrut să se ştie cu siguranţă că şi-a băut cojocul.


Aure, maure, ho, ho!” răsună din nou de pe coastă şi din nou aceeaşi întrebare din vale : ce-i maure, ce te-a prins ? Şi iarăşi răspunse maurele. Şi lucrul a continuat mereu aşa. Răspunsurile maurelui, limpede şi desluşit auzite, erau pentru mine tot atâtea oracole, fiindcă vorbea în pilde şi despre relaţii pe care nu le cunoşteam. Atâta ştiu că a trecut în revistă peste o sută de persoane, criticându-le purtările, arătându-le omenia şi dojenindu-le firea. Flăcăilor şi bărbaţilor le-a imputat şi i-a mustrat, că şi-a lăsat cutare loc nearat, că nu'şi adapă vitele la timp, că umblă cu cisme împrumutate, că vecinic cer tutun de la alţii, că şi-au beut cutare lucru, ori cutare haină, că-şi bat nevasta, pentru că şi-o tem de nu ştiu cine, şi aşa câte şi mai câte.


Cu mult mai variate şi mai bine spuse au fost strigările nevestelor şi ale fetelor. Ba că una ar voi să se mărite şi ea adoarme la furcă, alta că a jucat în post, că una şi-a dat mărgelele ca s'aducă ţuică măsei, alta doarme pe sub streasini şi pe după clăi, asta nu ştie să puie aluatul pe lopată până nu-l leagă cu funia, ceealaltă are cinci cămăşi, două rupte, două sparte şi la una n'are spate, una a rămas fată bătrână, căci toată ziua stă cu mâinile în şolduri şi se uită în sus pe coş, alta pentru că sperie vacile din curte când iese între ele cu capul gol.


Acesta este ceea ce am numit eu „tribunalul satului”. Într’adevăr, un tribunal, sau mai bine  Curte cu Juraţi, în toată legea. Sentinţa maurelui e fără apel şi e valabilă până la anul. Multora le face zile amare anul întreg, consecinţele sentinţei maurelui sunt de multe ori hotărâtoare în soarta fetelor : măritarea lor atârnă mult de judecăţile maurelui. Tineretul mai ales, în săptămânile postului mare, se trudeşte să aibă purtare cât de bună ca să încapă în bunele graţii ale maurelui.