Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

28 feb. 2013

"Craiu nou în ţară" de George Cosbuc



 Am arătat în „Tribunalul satului” ce este strigarea peste sat, cum această strigare este un fel de tribunal fără apel în chestii care ating mai ales morala poporului de la sate. Mai este un obicei popular al „Craiului-nou”, care se apropie, ca formă, de al strigării peste sat, în fond însă se deosebeşte cu totul. Craiul-nou este un judecător în toată legea şi are dreptul de a pedepsi cu bătaia la talpă pe toţi cei ce sunt denunţaţi de sat că au purtări rele. Dar pe când cel ce strigă peste sat acuză şi pe femei, Craiul-nou n'are nici o putere de a pedepsi şi de a trage la răspundere femeile, ci numai bărbaţii, şi dintre aceştia numai pe flăcăi şi rareori pe bărbaţii de curând însuraţi.

Întru toate, Craiul-nou este un obicei cu apucături resboinice şi-ţi aduce aminte de felul cum îşi aleg popoarele primitive căpeteniile lor, la echinocţiul de primăvară, sau dacă ni se iartă acesta apropiere de lucruri, de felul cum îşi alegeau Romanii consulii lor tot pe la începutul primăverii. Obiceiul Craiului-nou e practicat, după cât ştiu până acum, numai prin plaiurile româneşti ale Ardealului, în Nord spre Maramureş şi Bucovina, în ţinutul Năsăudului, şi la Sud în Ţara-Oltului, de cătră Muntenia. Plaiurile Carpaţilor de cătră Moldova nu sunt ale Românilor, ci în cea mai mare parte ale Secuilor. Cred însă că obiceiul o fi existând şi în Muntenia pe sub munţi, dar până acum nu l-am putut dovedi. În părţile sudice e obiceiul să se aleagă numai un Crai, iar în cele nordice doi. Şi într’alte câteva amănunte se deosebeşte obiceiul, luat în totalitatea lui, de felul cum îl cunosc cei din Sud şi cei din Nord. Eu am să descriu aici obiceiul aşa cum se practică în Nordul Ardealului, fiindcă mi se pare mai neamestecat cu alte obiceiuri cari s'au alipit de el şi fiindcă îl şi cunosc mai bine, căci l-am văzut cu ochii mei de atâtea ori.


Aici s'aleg doi crai. În ziua de Paşti, după sfânta slujbă, se adună tot satul pe un loc larg, undeva în sat ori afară din sat. Flăcăii ies la mijloc. În jurul lor se adună fetele, într'un cerc. Amândouă grupurile, de flăcăi şi de fete, sunt împrejmuite de un cerc al nevestelor, apoi toate acestea de un cerc mai larg al bărbaţilor. Iar pe margini de tot, cercul exterior, îl formează bătrânii cu babele şi copiii. Astfel tot locul e cuprins de mulţime, aşa că la mijloc, ca un sâmbure, stă grupa compactă a flăcăilor încunjurată de patru cercuri concentrice tot mai largi.


Când sunt neînţelegeri între flăcăi pe cine să aleagă Crai, apelează la prima instanţă, la cercul fetelor. Acestea apoi îşi dau părerile şi hotărăsc. Dacă nici aşa nu se poate ajunge la un resultat, intră în sfat cercul cel mai apropiat al nevestelor, ca a doua instanţă şi fac pace. Iar dacă nici acum nu se poate forma o majoritate, începe cercul al treilea, al bărbaţilor, să strige pentru unul ori pentru altul. De multe ori se întâmplă să se facă apel şi la al patrulea cerc, al bătrânilor. Foarte rar şi numai din auzite se ştie că s'a întâmplat casul că nu s'a putut uni satul asupra celor două persoane ce au să fie Crai, şi atunci se chiamă preotul satului care vine şi numeşte pe crai, fără să mai asculte părerile mulţimii. El e arbitru. Toată acestă alegere cu aducerea mereu a altor cercuri de oameni, în caz de neînţelegere, este aşa de asemănătoare cu adunarea comiţiilor în Roma. Îndată ce Craii au fost aleşi de obicei doi dintre flăcăii cari au mai bune purtări, ori, dacă Paştile cad mai târziu, cei doi flăcăi cari au ieşit mai întâi cu plugul să are îşi numesc patru ajutători, după bunul lor plac. Aceşti patru iau numaidecât pe Crai, îl pun pe câte o grapă adusă anume, şi ridicându-l cu grapă cu tot pe umeri îl duc la râul cel mai apropiat, urmaţi de satul întreg, într’un alai vesel, cu chiote şi strigăte : „Craiu-nou în ţară!”.


Ajunşi la râu, îi dau jos. Craii intră în apă până la genunchi. Grapele stau pe mal, şi acum începe o luptă pentru grape. Craii vreau să le tragă în apă la ei, flăcăii să le tragă pe uscat. Craii asvârl apa pe mulţime şi o alungă. În urmă, după o luptă aparentă, dar lungă, îşi trag grapele în apă. Atunci mulţimea chioteşte ; craii ies, sunt puşi iarăşi pe grapă şi aduşi în faţa bisericii. Aici se află un scaun, anume făcut, numit al judeţului. Poporul ridică pe braţe Craii de trei ori, strigând iarăşi: „Craiu nou în ţară” şi apoi îi aşează pe acel scaun înalt, şi de-acum au putere de Crai un întreg an, până la Paştile viitoare.


În momentul acesta, un flăcău care s'a urcat în turnul bisericii, strigă de acolo peste mulţime cu glasul tare şi rar : „Crai nou în ţară! Grâu destul la vară!” şi apoi începe a numi felurite cereale şi lucruri trebuincioase cu preţul vânzării lor, bunăoară : grâul cu atâţia bani, porumbul cu atâţia, o coasă, atâta, un plug atâta, lâna atâta şi aşa mai încolo. Eu bănuiesc că această strigare a preţurilor – astăzi mai mult glumeaţă - este un punct principal în practica obiceiului : este publicarea tarifului mărfurilor şi a dărilor, cum se obicinuieşte la domnie nouă.


Un ceremonial simbolic urmeză după această strigare: flăcăul din turn aruncă jos un suman, toţi flăcăii sar să-l prindă, că nu e iertat să-l lase să atingă pământul. Dacă sumanul ar atinge pământul, Craii părăsesc scaunul judeţului, şi trebuie să se facă altă alegere de Crai, aşa că aceştia doi nu mai pot fi aleşi. E un mod aşa de naiv şi de poetic de a’şi arata încrederea în Craii aleşi!


Cei patru ajutători ai Crailor au în mână vergi de alun, de aceea şi sărbătoarea cu chef şi cu lăutari câtă se face de la Paşti până la Dumineca Tomei, se numeşte Vergel.


După ce s'au aşezat pe scaun începe Bricelatul. Toată mulţimea e adunată în jurul Crailor ; toţi cei ce-au de denunţat pe cineva s'apropie şi spun. Unul dintre Crai judecă, iar celălalt execută pedeapsa. Rând pe rând vine la scaun câte unul şi dă de gol pe cutare ori cutare flăcău - numai flăcăii sunt denunţaţi, dar îi poate denunţa oricine - că are obiceiul să-şi bată boii, că se ceartă cu părinţii, că a amăgit pe cutare fată şi cununia şi-a lăsat-o, că are năravul să înjure, că umblă murdar îmbrăcat, şi doarme când ar trebui să fie Dumineca la biserică, ori că e nebăgător de seamă şi rupe mereu câte ceva la car şi la plug, că umblă prea mult sărind gardurile, că e răutăcios şi gâlcevitor cu toată lumea. Şi altele, câte şi câte.


Craiul judecător ascultă, dă semn şi cei patru ajutători prind pe acuzat, îl iau pe sus, doi de la cap şi doi de la picioare, şi aşa cu faţa în jos îl duc în jurul bisericii şi la fiecare colţ de biserică îl bat la tălpi cu nişte lopăţele, dându-i loviturile rânduite de Craiu. Al doilea Craiu, executorul, merge în fruntea alaiului cu vinovatul, el observă dacă loviturile i se dau după număr, dacă nu-l lovesc prea cu duşmănie (căci se întâmplă şi asta, mai ales că vinovatul trebuie să fie desculţ) şi apoi se întoarce ca să ia pe altul în primire, fiindcă în vremea asta Craiul - Judecător a rămas pe scaunul său şi ascultă alte denunţuri. Lumea adunată râde, comentează, chioteşte. Alaiul cu vinovatul e urmat numai de copii, cărora le face plăcere să vadă bătaia la tălpi, căci au un spectacol ; lumea cealaltă se îndeasă însă pe lângă scaun, s'audă acusările cari pentru oamenii mari au mai mult interes decât bătaia la talpă. Nimeni dintre cei acusaţi nu poate să se sustragă judecăţii ; nimeni n'are voie să fie încăpăţânat, să nu se supuie legilor apucate din bătrâni, căci atunci ar avea de furcă bietul cu satul întreg.

"Făt-Frumos al nostru şi pasărea Fenix" de George Cosbuc



 În basmele noastre, eroul Făt-Frumos sau orice nume ar avea el are ca nota esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi altor monştri, cade în lupta cu ei, este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea este o condiţiune fără de care nu poate exista erou în basme.

Ideia reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fisice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui vecinic care iarna scapată spre Sud, pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într’o lume vecinică, reintră iarăşi într’un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie afară de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi Romanii credeau că este un loc numit Hades ori Orcus unde se duc morţii, ca umbre, şi trăiesc vecinic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar aceste umbre nu erau suflete, ci „fantome” cu chip de om, fără trup, nemateriale, năluci. Mai târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi Romanii şi Grecii într’un Rai şi Iad, cu resplatiri şi pedepse.


Iudeii n'au crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n'au crezut în Învierea oamenilor. N-au avut, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia Iudeilor omul când moare e de-a pururi mort, şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta Iudeii au avut cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume : un Iehova vecinic, răsbunator şi mânios mereu, iar oamenii nişte jucării în mâna lui cari trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău - oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veciniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi drept în viaţă ; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului : creştinul crede că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume, şi va purta consecinţele lor, după cum, au fost bune ori rele.


Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa de mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru vecinicie. Moise care a luat o mulţime de învăţături de la Egipteni, n'a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s'a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi a cunoscut bine pe Iudei. Egiptenii, simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât un vultur, cu pene de aur, care vine tot la cinci sute de ani în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie „mai tânără şi mai frumoasă” şi sboară cu fiul său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul grec Herodot la Egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la Egipteni, şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăieşte vecinic.


Când a mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele din Paradis au mâncat şi ele, şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n'a mâncat şi de-aceea trăieşte apururi. După legenda iudaică, deci, nemuritori în lume sunt numai doi : Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda egipteană tocmai partea cea mai frumoasă : moartea şi apoi învierea.


Pasărea în legenda egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă David psalmistul şi profeţii vorbesc de ea, şi fiindcă în greceşte foinix însemnează şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii din greceşte au făcut zapacelă. Aşa, în psalmul 92, vers 13, se zice : „Cel drept va întineri ca finicul”. Ca cine anume ? ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa ei, ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără ?


Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mântuitorului nostru Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tânără, aşa Hristos s'a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate. Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca representări ale vieţii viitoare. În loc de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume : că mama îşi omoară puiul cu desmierdările ei, apoi vine tata puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa vie a morţii.


În mitologia noastră, precum am spus, avem ideea reînvierii fisice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pasăre Fenix, care învie „mai frumos de cum a fost”, tocmai cum credeau Egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decât intru atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt două concepte cu totul felurite.

27 feb. 2013

"Două bâlciuri" de George Cosbuc



 Două bâlciuri tradiţionale, întemeiate pe acelaşi obicei, după cum se vede, şi având un caracter deosebit cu totul de alte bâlciuri. Prin originalitatea lor, amândouă sunt nişte curiositati etnografice; nici popoarele străine de prin prejurul nostru n'au vr'un obicei asemuitor cu acesta, şi nici Românii ceilalalţi nu cunosc nici o tradiţie care să le aducă aminte că ar fi existat oarecând şi la ei asemenea bâlciuri.

Unul e bâlciul fetelor, celălalt al nevestelor. Unul se ţine cam pe la echinocţiul de primăvară în ziua Sân-Toderului, altul cam pe la solstiţiul verii, după Sân-Petru. Bâlciul fetelor se face dincoace de munţii ce despart Ardealul de Ungaria, iar al nevestelor dincolo de aceşti munţi, intr'un colţ de ţară care e oarecum închis între isvoarele a şase râuri ale celor două Someşe (cel cald şi cel rece), ale celor trei Crişuri (cel repede, cel negru şi cel alb) şi al râului de aur Arieşul. Pe partea de dincoace a munţilor, Munţii Apuseni cu vestitele mine de aur, trăiesc Moţii cei aşa de iubitori ai libertăţii şi singurii Români cari în dialectul dunărean al limbei noastre au rotacismul, iar de ceealaltă parte trăiesc Crişenii.

Muntele, numit Găina, se înalţă aproape de hotar cu două creştete ale sale, cam atâta cât Ceahlăul din Moldova. Între cele două creştete, se întinde un platou întins, şi aici se face târgul fetelor. În ajunul Sân-Toderului, pe amândouă coastele muntelui, Crişenii de către Apus şi Moţii de către Răsărit, se adună pe platou. Călări, şi bărbaţii şi femeile, pe mititeii cai de munte, curg cât e ziua pe strâmtele plaiuri, şi de cântec de fluere şi de viori sună pădurile de brazi. Pe câte doi cai alăturaţi şi prinşi unul de altul se văd lăzi uriaşe încărcate cu tot ce poate face zestrea unei fete, pe alţi doi cai butoiaşe cu vin, iar în urma cailor, bărbaţi şi femei pe jos, copii şi bătrâni şi câini puternici, şi negustori cu marfă ţărănească. Flăcăi împodobiţi cu şerpare late, pe care îngrămădesc aur şi argint, fetele în cele mai frumoase haine de sărbătoare; şi e nesfârşit şiragul de oameni şi chiotul de guri.

Înainte de a se fi adunat, ies la munte doi delegaţi ai Moţilor şi doi ai Crişenilor şi trag o linie de hotar pe platoul verde, linia de despărţire până unde au să se întinză şi unii şi alţii cu corturile. Tot aceiaşi patru hotărăsc un fel de program al serbării, tot ei sunt judecători fără apel pe tot timpul bâlciului în neînţelegerile ce s'ar ivi. Dar nu se întâmplă neînţelegeri mai niciodată, decât atunci când s'amestecă între ţărani poliţia oficială a Ungurilor.

Care familie, cum soseşte îşi întinde cortul. În ziua bâlciului platoul într’adevar pare cuprins de un popor în exod, de un neam care părăsind vetrele străbune îşi caută locuinţa într’alt pământ. Părinţii cari au fete, întind împrejurul cortului velinţe, scoarţe şi pânzeturi, tot ce a ţesut fata însăşi, ori tot ce are ca zestre în haine şi salbe. Niciodată nu poţi avea o exposiţie mai complectă de lucru manual al femeei române, ca aici în creerii munţilor. Tot ce au lucrat femeile ani de zile, adună aci. Până pe la zece ceasuri, ţăranii îşi cumpără de-ale lor, coase, sape, fiare de plug, seceri; iar femeile se îmbracă în corturi, aranjează lucrurile ce au să fie expuse. Apoi începe peţirea.

Grupuri-grupuri umblă cei ce au să peţească şi cei ce vin ca simpli privitori de la cort la cort şi privesc şi admiră. În faţa cortului, unde e fata mare, stau în haine de sărbătoare toţi membrii familiei, părinţi şi unchi şi nepoţi şi veri - trebuie să arate şi asta, că sunt neam mare de oameni - şi primesc musafiri. Se înţelege, tot aşa umblă şi flăcăii de însurat, cu familia toată după ei.

Flăcăii se logodesc cu fetele acolo, pe platou, în faţa întregii mulţimi, schimbând nu două inele, ci două năfrămi. Iar cei patru bătrâni delegaţi au oarecum oficiul de mari preoţi. Logodnele însă nu se fac la întâmplare, adică aşa că un flăcău îşi găseşte o fată de care nici n'a visat şi plăcându-i, o cere, sau că fata s'ar fi logodit cu un flăcău necunoscut. Nu. Totul e numai o formalitate. Toţi ştiu înainte care cu cine se va logodi, căci toate sunt aranjate din sat, iar aici vin numai fiindcă e tradiţia aşa şi se crede, că o căsătorie va fi fără noroc dacă logodna nu se face pe platoul Găinei. Apoi, sfârşite fiind logodnele, începe cheful, cu vin şi cu lăutari, un chef original acolo în vârful muntelui, pe iarba verde şi în tabăra aceia de corturi cu mii de suflete.


Cei logodiţi n'au voie să se cunune decât în anul viitor, după Crăciun, din causa bâlciului celuialalt, al nevestelor. Acesta se ţine de cealaltă parte a muntelui, la Hălmagiu, un târguleţ între munţi. Aci târgul geme de nevestele cari s'au măritat anul trecut, numai cele ce s'au măritat ca fete, nu şi văduvele căsătorite din nou, toate îmbrăcate în haine de sărbătoare cu familia întreagă după ele. Nevestele, având ulcioare cu rachiu, cutreeră târgul, duse de mână de bărbaţii lor (niciodată singure) şi oriunde văd oameni cunoscuţi ori rude, îi opresc în drum şi îi sărută. Ca să fie gluma deplină, cunoscuţii se fac că fug, nevasta alerga după ei, şi-i sărută. Nevestele intră prin cârciume, şi de întâlnesc cunoscuţi, îi sărută. Iar după sărutare, ea-i toarnă în pahar să bea din rachiul din ulcior. În schimb toţi cei sărutaţi au să cinstească pe nevastă cu parale, care cât poate şi după cum e de fudul. A refuza să te sărute o nevastă, este o insultă mare pentru ea, şi familia ei nu ţi-o iartă niciodată. De aceia şi nevestele se opresc să sărute numai pe acei de care ştiu cu siguranţă că nu-i vor refuza. Aşa numai să oprească în faţa oricărui om, asta n'o fac. Şi chiar pe cei din satul lor, dacă sunt săraci ori sdrenţuroşi, îi ocolesc. Totul se reduce la o formalitate: este ceea ce am numi noi la oraş o vizită după cununie pe la cunoscuţi, se înţelege, făcută într'un mod cu totul original.

26 feb. 2013

"Puterea limbei româneşti" de George Cosbuc




 Intr'o zi, pe o stradă din Viena, mi-au atras atenţiunea doi soldaţi dintr’acelaş regiment, cari veneau în urma mea vorbind româneşte într’un chip înspăimântător de stricat. I-am lăsat să treacă înaintea mea şi m'am luat după ei ca s'ascult ce vorbesc. Nu mă puteam mira destul de graiul lor. Hotărât, gândeam în mine, ei nu sunt Români. În garnisoana Vienei sunt mulţi Români, în multe regimente şi de obiceiu un batalion întreg al regimentului românesc de la Cluj, din Transilvania, stationeza neîntrerupt în capitala Austro-Ungariei. Prin „Prater”, mai ales Dumineca, te întâlneşti des cu soldaţi români, dacă eşti cât-de-cât atent să-i asculţi în ce limbă vorbesc.

Aceştia doi nu vorbeau nici în graiul bucovinenilor, nici ardelenilor. Mi se părea, că amestecuşul lor de românească s'ar fi apropiind de graiul bănăţenesc, un grai frumos dar care nouă celoralalţi Români ni se pare puţin cam peltic. Dar nu vorbeau nici în graiul acesta.

În urmă, i-am oprit, să-i întreb de unde sunt şi unde au învăţat româneasca lor aşa de pocită. Unul : Iu-s dila Zara. Celălalt : Io di Telci di Boemen. Să fiţi ai Tătarilor, gândeam eu. Unul, din Dalmaţia, de la Zara, altul dintr’altă margine a împărăţiei austriace, din Boemia. Intr’adevăr, unul era albanez şi altul boem, dar cum au ajuns ei să vorbească româneşte ? Neputând să ma'nţeleg cu ei repede, şi văzând că mă trudesc degeaba cu graiul lor, am început să vorbesc nemţeşte. Nemţeşte însă ei vorbeau şi mai rău decât româneşte.

Mi-a fost mai mare mirarea când am înţeles că ei vorbesc româneşte fiindcă altfel nu s'ar putea înţelege unul cu altul. Erau din casarma unde staţionau soldaţii români, şi au prins de la aceştia graiul românesc. Faptul acesta m'a mirat atunci, dar mai târziu mi s'a părut aşa de natural. În casarmele Vienei stau îngrămădiţi soldaţi de zece şi de cincisprezece naţionalităţi, cu religie şi cu limbă deosebită, un amestec ca sub zidurile Babilonului. Limba comandamentului e cea germană, dar afară de Nemţi, toate zecile acelea de mii de soldaţi de felurite neamuri nu ştiu nemţeşte mai nimic, nu pot să înveţe, şi-şi vorbesc între ei limba lor de-acasă.

E interesant faptul ce-l spun şi e vrednic, să fie studiat ca un capitol al psihologiei popoarelor, anume că Românii sunt cei care dintre popoarele Austro-Ungariei învaţă mai lesne şi mai bine a vorbi o limbă străină, şi de aceia dintre soldaţii de alt neam decât cel german al imperiului austriac Românii sunt aproape singurii care vorbesc nemţeşte. Ungurul nu învaţă nici mort ; Boemul hodorogeşte nemţeasca lui ca o moară stricată ; Croatul şi Sârbul şi Polonul o rup aşa de rău încât nu le-o mai înţelegi din gură.

Faptul acesta e de mult observat, şi în genere se ştie, ca noi Românii învăţăm lesne limbile străine şi le rostim corect şi frumos. Dar acest lucru e numai jumătate din interesantul fenomen psihologic, ceealaltă jumătate este, că toate popoarele cu care vine Românul în contact, învaţă limba acestuia, a Românului, cu toate că Românul, ca mai cu talent întru învăţarea limbilor străine, ar putea el să le înveţe pe ale lor. În Ardeal, prin satele amestecate, unde Ungurii sunt în majoritate mare şi conduc trebile comunei, învaţă toţi româneşte fiindcă e nevoie să se înţeleagă Românii cu Ungurii într'o limba oarecare, fie cea română, fie cea maghiară. Cu toate că limba maghiară e oficială, la primărie şi la şcoală, şi cu toate că majoritatea absolută a comunelor e maghiară, limba parlamentară e totdeauna a minorităţii, a Românilor. Tot aşa în comunele rurale, unde sunt în amestec Saşii cu Românii. Tot aşa se întâmplă în Bucovina cu Rutenii, cu Huţulii, cu Polonii care vin în contact cu Românii. De ce învaţă toţi aceşti străini româneşte, ei care sunt în majoritate şi sunt mai puternici şi politiceşte şi economiceşte ? De ce ?

Oamenii de Stat ai Ungurilor cunosc acest lucru, dar n'au ce face. Şi nu e fără temeiu plângerea lor, că Ungurii în Ardeal se românizează, că pierd terenul. O ştiu ei bine, că în vreme ce Statul ungar vrea cu trâmbiţe şi surle şi ţipete să maghiarizeze pe Români, Românii românizează pe Maghiari pe tăcute şi mai ales fără voia şi ştiinţa lor.

Etnografii unguri au căutat să explice fenomenul că toate popoarele ce vin în atingere cu Românii învaţă limba acestora, şi nu Românii pe ale acelor popoare, prin împrejurarea că popoarele străine „sunt mai culte şi au interes să înveţe limba celor ce le pot sluji”. Să fie şi aşa, că Românii sunt „mai inculţi” şi că sunt buni de a fi slugi altor popoare”, dar te miri de când e obiceiul să înveţe cel cult obiceiurile şi limba incultului, şi de când stăpânul învaţă limba slugii sale, şi nu sluga pe-a stăpânului ? Poate să fie într’atâta ăsta un adevăr, că neamurile străine, ce ne înconjoară au interes să ştie româneşte, ca să ne poată mai lesne exploata. Românul nu e comerciant, nu e exploatator - e plugar şi cioban - şi n'are nevoie de alte neamuri, deci n'are nici interes să le înveţe limba. Au însă străinii, şi le-o învaţa, nu însă fiindcă vreau să ştie limba „inculţilor” şi a „slugilor lor”. Zic că asta ar fi ceva. Dar deloc nu explică fenomenul, care e psihologic, şi nu economic.

Mă întorc la soldaţii mei din Viena. Ce interes economic au Boemii şi Croaţii, Şvabii şi Ungurii, să înveţe în casarme limba românească ? Ce se exploateze cu ea ? Pe cine ? Nu! Ei, în babilonia lor, au nevoie de o limbă comună, oarecum internaţională ; şi de ce, de ce aleg tocmai pe cea românească ? „Fiindcă e limbă uşoară şi o poţi învăţa pe neştiute ?” Asta au spus-o mulţi şi de mult ; mai zilele trecute au spus-o cu multă amărăciune gazetele maghiare, constatând că în Ardeal Ungurii ştiu cu toţii româneşte.

E adevărat, că pusă în comparaţie cu limbile slave şi cele germanice, limba noastră e uşoară. Limba germană cu sistemul ei şi cu felul de a compune cuvintele, apoi cu formele ei sintactice greoaie, e o limbă anevoioasă. Troncănitul accent şi curioasele sunete aspre şi asvarlite de-a valma ale limbii ungureşti o fac să fie sgomotoasă şi nesuferită ca huruitura unui car în fugă pe un drum cu hopuri. Polonii şi Boemii au atâta „scrâşnitură” în limbă prin îngrămădirea de consonante, încât par că mereu sfărâma sticla în gură. Saşii în Ardeal vorbesc chipul un dialect german, trăgănat şi lăbărţat, şi cu atâtea deosebiri locale încât un Sas nu înţelege pe Sasul dintr'alt judeţ.

Pălăria de paie, bunăoară, o numesc Saşii din Sudul Ardealului „Ştrihat”, cei din Nord răsucesc vocalele şi-i zic Ştrahit”, iar vorba adevărată a limbii germane este „Ştrohut”. Cum vrei să se înţeleagă oamenii aceştia între ei, dacă îşi schimonosesc astfel cuvintele ? Nu e deci de mirare, că întâlnindu-se un Sas din Nord cu unul din Sud, să despereze de încercarea lor zadarnică a se înţelege în dialectul săsesc şi s'o rupă amândoi pe româneşte, căci limba românească e una şi în Nord şi în Sud şi peste hotare - o limbă fericită, fără dialecte.

Fără îndoială, e limbă uşoară. N'are nici consonante îngrămădite, ca s'o facă prea aspră pentru popoarele cu limba mai dulce, n'are nici vocale prea multe - mai ales ca terminaţiuni - ca s'o facă prea moale şi fără culoare pentru popoarele din Nord. Partea lexicală, de origine slavă şi puţinul accent slav ce-l are limba noastră, o fac lunecoasă pentru poporele slave ca s'o înveţe uşor.

Pe şesul Carpaţilor, de deasupra Bucovinei şi a Maramureşului, spre Nord-Vest, limba obişnuită a ciobanilor e cea românească, şi cât ţin Carpaţii în sus spre pasul Iabloniţei, spre culmile Păpădiei, mai în sus spre Cerna-Repa, şi Usoc, şi Halici şi Cerna-Hora, pe sub Galiţia, până în munţii Tatrei şi înainte pe şesul Beschizilor până în Moravia şi Silesia s'aude prin stanele munţilor vorba româneasca. Foarte stricată,
negreşit, şi abia de recunoscut, căci a făcut drum lung şi printre atâtea neamuri străine! Cum am ajuns noi s'avem Români în Moravia ? Pe graniţa dintre Moravia şi Boemia am auzit eu însumi limba românească a ciobanilor moravi care scoborâseră la târgul Müglitz să-şi vândă „brenze”. Era un amestec de limbă, curioasă şi uneori ridicolă, dar în fondul sau românească.

25 feb. 2013

PDL – dispariţie sau reformă


 Nu mă interesează că Monica Macovei a fost procuror în perioada comunistă. Cei care o acuză de asta sunt nişte golani fioroşi, de cea mai joasă speţă. Unii dintre ei au fost turnători, alţii securişti care îşi vindeau familia pentru a fi în graţiile Securităţii, alţi erau şefi în aparatul de partid, iar alţii – trădători urmăriţi de Divizia anti-kgb a Securităţii. Alături de ei, unii ca prim-pagiatorul ţării se mândresc că n-au fost „aparatchik”, de parcă a fi hoţ, mincinos patologic, misogin, rasist, xenofob şi trădător ar fi lucruri de laudă...  Şi ăştia au calitatea morală să spună că Macovei a fost procuror? Şi ce-i cu asta? Că a trimis în judecată diverşi infractori, asta nu poate fi o vină, ci din contră; doar şi-a adus contribuţia, prin meseria pe care şi-o alesese, la însănătoşirea organismului social. A-i face vină Monicăi Macovei pentru aşa ceva, dovedeşte o ordinarie din cea mai odioasă, echivalentă cu incitarea la comiterea de infracţiuni.


Am admirat-o pe Macovei, mai ales când intransigenţa ei s-a manifestat vocal, înainte de realegerea Preşedintelui Băsescu. Era vehementă şi convingătoare. Apoi a „redus motoarele” şi a intrat într-un con de umbră; sau aşa am perceput-o eu. Nici în cazul „Roşia Montană” ieşirile ei n-au fost mai fericite... Articolele erau slab documentate, colportau o serie de afirmaţii fără acoperire, dar din ele lipsea cu desăvârşire esenţa problemei. Colateral, anumite interese erau protejate. Măcar formal, articolele au făcut ceva vâlvă, dar problema numită „Roşia Montană-Bucium” a rămas neelucidată (în discuţie sunt două perimetre, dar de vorbit se vorbeşte doar de unul, din motive care-mi scapă). Interesant e că derbedeii roşii îi reproşează josnic o activitate mai veche şi onorabilă, dar una ceva mai nouă (chiar dacă tot onorabilă) – nu. Cineva ar putea spune că fiind onorabila n-ar fi nimic de reproşat şi ar avea dreptate până la un punct. Golani bulevardieri şi lipsiţi de cea mai vagă urmă de caracter, uslaşii sunt dispuşi să reproşeze absolut orice; sau aproape orice, după cum se vede... Dar aşa e în lumea afacerilor amestecată cu politica... Azi ai nişte duşmani politici care mâine pot fi cooptaţi de acelaşi pol de putere financiară, în funcţie de interesul finanţatorului, iar asta te cam împiedică să-i reproşezi „inamicului” o alianţă cu acelaşi cu care şi tu eşti aliat. Fireşte, nu e deosebit de plăcut să te înjure ţigăneşte nişte jivine şi nici tu să nu le poţi reproşa anumite lucruri, dar aşa e politica... Şi cu toate astea, nimic reprobabil nu se ascunde în trecutul Monicăi Macovei.


În curând, „amazoana” PDL-ului va candida la şefia acestuia din partea reformiştilor. Şi ceilalţi ce sunt? Implicit sunt anti-reformişti? Nu. Blaga nu e anti-reformist, ci trădător, iar Elena Udrea sigur nu e anti-reformistă, ci doar are propria sa viziune, poate diferită de Macovei, poate nu atât de diferită... Dar o reforma, fie ea şi într-un partid, e făcută de oameni, nu de moţiuni. Din acest punct de vedere, PDL nu are decât doi candidaţi la preşedinţia partidului (cel puţin până acum): Udrea şi Macovei. Fără dubiu, Blaga ca preşedinte al PDL înseamnă sfârşitul dramatic al partidului, dar că n-o să reiau aici ceea ce deja am spus (aici). Udrea şi Macovei trebuie să vadă, chiar mult mai bine decât mine,  că partidul n-are un viitor cu Blaga, ci doar un sfârşit.


Cu toate astea, deşi mulţi îmi vor fi împotrivă, consider că Macovei nu este deloc potrivită să devină şef al partidului, indiferent câţi reformişti o susţin. Moţiunea ei arată sublim, ideal aproape, dar nu o va putea pune în practică din cauza structurii personalităţii ei şi a unei rigidităţi pe care o găsesc nepotrivită momentului. Cel mai bine ar fi ca Macovei să ajungă la o soluţie comună cu Elena Udrea şi să coopereze pentru a reforma partidul. Pe de altă parte, Udrea e mult mai versatilă şi mai dedată cu lupta; doar a fost „tăbăcită” fără milă şi a rezistat cu brio. N-aş privi situaţia din PDL ca pe o luptă între curente; de la Macovei şi Udrea şi până la un simpatizant oarecare, toţi au înţeles că Blaga trebuie să părăsească definitiv funcţiile de conducere din partid. Chiar dacă plecarea din fruntea PDL a lui Blaga se va lăsa cu plecări definitive din partid, reforma tot trebuie făcută; dacă nu se poate cu bisturiul, atunci cu satârul.

24 feb. 2013

Biserica lui Dragobete


 Oricât ar părea de bizar, „sărbătoarea” de Dragobete nu există; cel puţin nu la dimensiunea pe care vor unii să i-o dea de câţiva ani încoace. Departe de a face parte din bagajul cultural românesc, Dragobete este o manipulare ordinară care exploatează sentimentele frumoase ale omului.
„Importată” de la sârbi (care ei inşişi nu ştiu s-o ţină în zilele noastre), Dragobete a avut un „succes” relativ pe plan local, mai ales în judeţul Mehedinţi, unde influenţa sârbeasca e importantă, dar şi în judeţele adiacente acestuia. Până în 1990 nici nu s-a vorbit şi nici nu s-a sărbătorit cu adevărat; nu trecea de nivelul unei manifestări locale de mică importanţă. Acesta e motivul pentru care nimeni nu poate spune ce se face în ziua de Dragobete şi ce/cine este ea/el. Circulă în diverse medii tot felul de trăsnăi, care mai de care mai fanteziste, unele chiar cu pretenţii istorice, dar toate dovedesc acelaşi lucru: manifestarea nu face parte din tradiţia românească.

După Revoluţie îşi face apariţia şi la noi, adusă din SUA, „Valentine’s Day”. România era chiar în perioada când ilici şi compania unelteau pentru cedarea suveranităţii naţionale în beneficiul URSS. Dar „fratele de la Răsărit” a sucombat, iar bolşevicii români s-au văzut cu o singură „armă” la dispoziţie, cea folosită şi de Ceauşescu şi învăţată la şcoala de partid: pseudo-naţionalismul. Ca urmare, indiferent de opinia etnologilor care stabiliseră clar că Dragobete n-are legătură cu tradiţia românească, noii conducători (în frunte cu „despotul luminat”) au găsit cu cale să opună „americanismelor” – „românismele”. Aşa s-a născut (la TVR pentru prima dată) „sărbătoarea” de Dragobete. N-o să reiau toate argumentele care vin să facă lumină într-o poveste intenţionat înceţoşată (am făcut-o deja aici), dar atracţia bolşevicilor către spaţiul slav este de notorietate, fie că vorbim despre spaţiul rus, fie că în discuţie vine spaţiul sârb; important e să fie slav/slavizant.

Fireşte, Biserica Ortodoxă Romana şi-a adus şi ea contribuţia la răspândirea unei sărbători declarate... păgână(!) sau măcar ante-creştină. Pe site-urile ortodoxe sunt inventate cele mai năstruşnice explicaţii „istorice”, combinate cu „istorie” a religiei (Sf. Andrei, de exemplu), doar-doar vor crea iluzia unei duble legitimări egal de fantasmagorice: a creştinării românilor de către Sf. Apostol Andrei şi a „sărbătorii” de Dragobete. Ca de obicei (şi de mai multă vreme), BOR nu este o instituţie care să-i „păstoreasca” pe români, pe care să-i înveţe şi pe care să-i certe atunci când sunt răi sau/şi proşti, ci o entitate financiară prosperă, care e complet dezinteresată de tradiţiile noastre (religioase sau nu) şi care tâmpeşte şi exploatează poporul pe care îl are în grijă de la Dumnezeu. În locul Catedralei Mântuirii Popilor Prin Alocari Bugetare (altfel o cheltuială complet nejustificată dacă ţinem cont câte biserici sunt doar în Bucureşti), Sinodul ar trebui să se ocupe mai apăsat de popimea care e ocupată cu orice, de la ridicarea de hoteluri şi până la „afurisire” în absenţa sumelor pe care „săracii” popi le cer cu obrăznicie, dar nu cu deşteptarea sau cuminţirea românilor. Dar să nu ne mirăm că BOR face apologia unei sărbători păgâne; doar nepermis-de-preaferictul, spun gurile rele, a fost intronizat de... comunistul Foaieverde.

Poate n-ar trebui să ne mire că BOR executa comanda promovării unei „sărbători” slave ce nu are o explicaţie clară; dacă Sinodul şi-ar înţelege misiunea, atunci sigur n-am mai avea popi ce se ocupă cu practici păgâne şi interzise explicit de Cărţile Sfinte. Ar lipsi şi figurile bisericeşti ce „deschid cartea” şi practică astfel vrăjitoria şi nici n-am mai întâlni popi care calcă oamenii în picioare (la propriu) pretinzând că astfel îi vindecă etc. Nu în ultimul rând, BOR ar face mai bine să publice magistralele texte, deja apărute la vremea lor, ale marilor scriitori şi poeţi români care relatau, fără a avea vreo aversiune faţă de Biserică, despre originile tradiţiilor noastre şi despre istoria noastră ce azi e atât de mistificată; Eminescu, Goga, Haşdeu, Coşbuc ş.a. nu sunt de amintit doar atunci când le convine potentaţilor zilei, politicieni sau feţe bisericeşti.

23 feb. 2013

Neaşteptata realegere a Führer-ului


 O fantezie (ne) imaginară
Iată-l! Cu mustaţa rasă (aia ca un rahat de muscă nu mergea), Hitler Căcărău îşi face apariţia la cel de-al n-şpelea congres al partidului naţional-socialist, rebotezat de circumstanţă „liberal”. Ochii săi albaştri strălucesc mort, dar în ei se vede încrederea că lucrările congresului se vor desfăşura impecabil. Doar a avut grijă să nu mişte nimeni în front (al Salvării Naţional-Socialiste); aşadar, pe „frontul de est” nu va fi nimic nou... Cei 31 de vicepreşedinţi îl secondează servili, iar lui Hitler asta îi place enorm; din când în când le mai aruncă o vorbă golăneasca în doi peri, iar ei râd fericiţi că Führerul a catadicsit să-şi bată joc de ei. Evident, azi e o zi măreaţă: urmează să le propună participanţilor la congres să-l aleagă pe primul dintre vicepreşedinţi ca secund al său (doar e membru al partidului de 24 de ore), eventual moştenitor al partidului cel atât de greu ridicat prin calomnii, minciuni şi prin manipularea maselor. Se felicită în gând pentru magistrala idee de a-l atrage pe primarul „neamţ” şi nu admite ca acesta să nu fie ales ca prim-vicepreşedinte în unanimitate. Fireşte, nu vor fi probleme, iar partidul va câştiga un prestigiu suplimentar şi un „pion” util Reich-ului pe care îl visează din 2014.
A şi avut noroc, o ştie, cu bătrânul guzgan conservator care i-a dat relaţiile sale ruseşti, dar ce-are a face?! Când e vorba despre triumful cauzei naţional-socialiste, scopul scuză mijloacele, nu-aşa? Acum abia aşteaptă să treacă acest plicticos congres pe care l-a organizat atât de bine cu ajutorul batalioanelor SD ale partidului, încât şi opozanţii săi urmează să-l aplaude în ovaţiile nesfârşite ale unei săli pătrunse de importanţa momentului. Numai după ce-şi va savura triumful va putea să se relanseze în lupta decisivă pentru cucerirea Reichstag-ului de la Cotroceni. Ştie bine, spunea şi bătrânul guzgan, la nevoie, incendierea lui este o bună soluţie.
Căcărău îşi aranjează moţul rebel ce-i strică acea cărare perfectă, tipic naţional-socialistă şi priveşte îngândurat în sală... Participanţii la congres sunt în delir şi el nici n-a apucat să rostească vreunul din discursurile sale atât de înflăcărate. Toţi aşteaptă nerăbdători vorbele providenţiale ale Führer-ului Căcărău. Dar nu, el nu le va da satisfacţie. EL va alege momentul când li se va adresa pentru a-i mobiliza în luptele (de stradă) ce vor veni. Toţi cei 1500 trebuie să înţeleagă că nu ei decid, ci el, Führerul. Nu va îngădui nici o abatere de la disciplina naţional-socialistă pe care atât s-a străduit să o impună chiar şi în relaţia efemeră, dar necesară cu partidul comunist; de ei se va ocupa el mai târziu, când va fi momentul potrivit. Da, ştie că a câştigat prin trădare lupta cu partidul popular, dar comuniştii nu sunt la fel de uşor de dovedit, aşa că trebuie să ia în serios ordinele venite de la Răsărit. Preocupat, Führer-ul se gândeşte la variantele pe care guzganul i le-a transmis, ordine venite tocmai de la potentaţii săi tovarăşi. Da, va şti să aleagă formula cea mai convenabilă, în aşa fel încât alegerile următoare să fie înainte de termen, cât încă naţional-socialismul e pe val. O secundă, în minte i-a apărut Constituţia... Cu un gest grăbit, Căcărău a alungat acel gând rebel; doar el va face Constituţia viitoare ce va sta la baza Statului Naţional-Socialist şi nimeni nu va îndrăzni să-i conteste lui autoritatea de a comite asta.
Moţăind majestuos, Führer-ul Căcărău îi urmăreşte fără chef pe aceia care se perindă pe scenă; nu e unul care să nu mulţumească înţeleptului Conducător pentru geniala sa contribuţie la impunerea naţional-socialismului gloatei imbecile de alegători. Führer-ul le zâmbeşte condescendent şi îngăduitor, ba chiar dă mâna cu unii dintre ei, evident, cei mai merituoşi... Căcărău e mulţumit... Lucrările congresului se desfăşoară conform celor deja programate de el. Da, ştie prea bine că a şi greşit când l-a adus în partid pe Ciobanul fascist, dar avusese nevoie de banii lui. Bine că s-a hotărât să plece din partid, că-i strica imaginea! Nu, nu se aşteaptă la critici, deşi nişte ameţiţi au încercat nişte obiecţii. Le-a pus repede pumnul în gură, aşa că acum vor fi cuminţi; la un moment dat le va da şi lor un os de ros, dar întâi să merite.
Ovaţii nesfârşite îl trezesc pe Fuhrer din visare. Se uită atent jur-împrejur şi înţelege: neaşteptat pentru unii, EL, Căcărău a fost reales ca Preşedinte al Partidului Naţional-Socialist în unanimitate aproape. De cei 44 care au stricat perfecţiunea unanimităţii se va ocupa curând; ei vor fi primii clienţi ai lagărelor de concentrare la care visează în secret. Acum n-are timp de ei, doar trebuie să-şi savureze victoria! În urale, Căcărău se hotărăşte să le vorbească alegătorilor săi. Aranjează cu eleganţă microfonul, îşi drege vocea alterată de somnul mascat de până atunci şi rosteşte discursul: „Ba, băieţi, azi e sâmbătă? Ia haideţi să tragem o beţie până luni şi pe urmă mai vedem noi! Aaaa, să nu uit: merҫi, popor !".

16 feb. 2013

PDL între viitor şi trecut


 Nici nu s-au apropiat alegerile în PDL, că au şi început tulburările. Deocamdată doar declaraţii şi subtile lovituri la gioale. Totul a început cu declaraţiile Preşedintelui care l-au exclus pe Blaga dintre preferinţele sale la şefia partidului. Aparent, aceste preferinţe au o valoare simbolică şi puteau trece aproape neobservate. Dar Băse nu şi-a exprimat aiurea punctul de vedere; în spatele vorbelor, reproşul a fost evident: Blaga a vândut partidul usl-ului, aşadar nu este potrivit să devină preşedinte al lui.
Reacţia taberei Blaga nu s-a lăsat aşteptată. Uitând că PDL a ajuns la putere şi s-a menţinut datorită Preşedintelui, Blaga şi Stolojan s-au simţit imediat atinşi în orgoliul lor de vânzători ai partidului. Fără să stea prea mult pe gânduri, şi unul şi celălalt şi-au „amintit” că PDL l-a susţinut pe Băse când prietenii lor de azi se jucau de-a suspendarea. Trebuie să le spun că „susţinerea” respectivă a venit din partea membrilor de partid, nu a lor; ei l-au susţinut doar formal şi doar pentru a nu face opinie separată.
De foarte multă vreme, laudele derbedeilor roşii la adresa lui Blaga erau suspecte, dar nu şi neaşteptate. Vameşul ştie destule din perioada încălcării flagrante a embargoului aplicat fostei Yugoslavii, aşa că politeţea adresării este obligatorie pentru infractorii psd şi pnl. Munţii de canistre ce se „odihneau” dincolo de Dunăre n-au trecut cu bărcuţa unor traficanţi mărunţi, ci au trecut chiar transporturi în adevăratul sens al cuvântului. Să ne amintim că până şi Văcăroiu îşi deschisese o pompă de benzină pe malul românesc al Dunării, nu de alta, dar să nu rămână tocmai el fără benzină dacă ar trece întâmplător pe-acolo... Şi dacă ar fi doar benzina...
În perioada guvernărilor roşii, traficul a fost mult mai diversificat, iar afacerile „româneşti” furnizau lunar valuta necesară supravieţuirii regimului Miloşevici (aş putea numi câteva din firmele cu personalitate juridică română, dar cu patroni.. sârbi, implicate în asta). Fără dubiu, Blaga ştie despre trecerile frauduloase de valută cash, aşa cum ştie şi despre ingenioasa manieră de a scoate bani din ţară prin cumpărarea de maşini noi şi trimiterea lor la Belgrad. Într-un cuvânt, dacă Blaga ar vrea să păstreze PDL-ul independent, ar fi capabil s-o facă. Problema lui e că nu pare să vrea. După ce a „închinat” partidul usl-ului, atât la locale cât şi la generale, Blaga e limpede că visează la unificarea „liberală”, sub pulpana generoasă a pnl-ului, ca să nu zic „a lui Felix”. Asta ar însemna practic dispariţia PDL. Dacă ne amintim bine, chiar Căcărău declara că în scurt timp PDL nu va mai exista, iar politrucul Haşoti îl seconda spunând că două partide mari vor mai exista, unul la putere (psd) şi unul în „opoziţie” (pnl).
Nu, Blaga nu poate câştiga alegerile în partid. Orice pedelist responsabil o va susţine pe Elena Udrea, cea care a rămas fidelă Preşedintelui, cel care, la rândul lui, a „tras” partidul în sus. De altfel, viitorul partidului reîncepe din 2014, că până atunci nici să facă opoziţie n-are cu cine. Doar aceia care conspiră la desfiinţarea PDL pot să prefere un preşedinte de partid care a bătut palma cu derbedeii roşii ai usl.

11 feb. 2013

"Oglinda" de Luminita Amarie

Aud în mine-un clopot - e chemarea
E cel din urmă - ultim orizont,
De când mă știu am ignorat răbdarea
Ca un recrut ce vine de pe front.

Și m-am spurcat cu fiere și iluzii,
Blamând iubirea ca pe-un iad pustiu.
Beția mea în noaptea cu infuzii
Un vin din cupa vieții - am fost viu!

Acum mă-mpart în mii și mii de clipe,
Mă risipesc de teamă-ntr-un ecou
În mine demoni dau să se-nfiripe,
Trezesc fiori în piatră, plâng din nou!

Nu tremur la atingerea durerii,
Atât de multă-n mine am sădit ...
Eu mi-am vândut de mult eu-l tăcerii
Tristețea rău nu mi-a pricinuit

M-adun dintr-un deșert și uit de mine
Eu pumn de cer am fost și-apoi pământ,
Din carnea mea s-au înfruptat jivine
Dar eu am renăscut prin necuvânt.

Să fug mi s-a părut o blasfemie
De ce-aș fugi de mine, cel ce sunt?!
Pe toate le-am trăit cu bucurie
Și am iubit mereu curat și crunt.

De-aș regreta că am trăit păcatul,
De-a fi și eu un simplu muritor.
Mi-aș renega tristețea și aluatul
Din care tot ce sunt mi-au fost izvor.

Mi-s nopțile avare, ziua plină,
De-atât de mult tumult și Dumnezeu.
Oglinda mea rămâne din lumină,
Tristețea mea-mi rămâne Prometeu
.



10 feb. 2013

“Puie, Monta!” redivivus


Când am aflat de pactul Băsescu – Ponta, întâi am fost furios, apoi deprimat; simţeam că îmi scapă ceva, dar nu ştiam ce. O idee am început să am când am auzit cum a negociat Preşedintele la Bruxelles. Apoi a venit declaraţia prim-plagiatorului: “pactul nu mai e valabil”! Acum totul e limpede. În sumă, fondurile europene sunt mai mult decât suficiente în raport cu sumele atrase anterior de către România. Reacţia violentă şi deșănţată a usl poate să pară o nemulţumire provenind dintr-un calcul financiar care n-a ieşit, având în vedere că ei se « bazau » pe o cifră o idee mai mare şi pe care Base n-ar fi obţinut-o. Pe naiba ! Doar nu se gândeşte cineva că unul că Ponta (sau alt derbedeu uslaş) poate atrage toată suma şi suferă că nu-i ajunge ! NU ! Alta e problema lor…
Cum s-ar spune, situaţia e gravidă şi prezintă umflături ; pentru ei. Preşedintele a venit de la Bruxelles « pe scut », sumele sunt mari pentru o perioadă de criză, iar ţara va beneficia de avantaje extrem de interesante. Şi atunci ce nu e bine, de ce urlă golanii ? Prin pact, Ponta a înţeles că Preşedintele consimte să le dea ţara pe mână şi ei să facă tot ce vor; inclusiv cu fondurile UE. Iată că la Bruxelles s-a terminat cu haiducia, aşa că pactul nu mai trebuie respectat. La Bruxelles (Brucsel, ca să fie pe înţelesul „doctorului”) Base a acceptat condiţiile altfel fireşti, de angajare a ţării către o mai bună absorbţie a fondurilor, dar nu fără un strict control din partea UE. Fireşte, această normalitate este exact ceea ce nu le convine derbedeilor de la guvernare. Problema pe care şi-o pun ei acum, în special Ponta, este cum se vor achita faţă de baronii locali, cei care îl ţin pe plagiator în fruntea partidului devenit stat. Nu mai zic că sunt un cartel de patru spre trei partide, guri multe şi hămesite, iar banii europeni pe care Traian Băsescu îi flutură pe sub nasul lor le dau o senzaţie vecină cu turbarea; îi văd, îi simt, îi miros, dar niciodată nu vor pune mâna pe ei!
Oricine ştie că aceşti infractori nu se dau în lături de la nimic şi că-i tentează din cale-afară să se înfrupte ilegal din banii Europei. De această dată, situaţia e chiar hilara: nu-i pot fura de teama donatorilor. Ei ştiu prea bine că o singură hoţie poate duce la tăierea bruscă a fondurilor şi atunci e grav: intrarea în incapacitate de plată va fi la fel de rapidă, iar alegătorii de ieri le vor rupe capetele ca să aibă cu ce încinge o miuţă. Ne aflăm exact în situaţia lupului pus paznic la oi şi obligat să devină vegetarian; nu-i convine, dar o altă soluţie nu există.
Cu sau fără pact, Base i-a „ciuruit” din nou, aşa că acum îşi spune râzând larg: „Puie, Monta!”.

5 feb. 2013

Constituţia adormiţilor


Revizuirea Constituţiei este o necesitate încă din momentul lansării ei, în 1990. Această Lege Fundamentală şi-a început cariera cu stângul. În prima sa formă, Constituţia era o caricatură jalnică, o mixtură nefericită de principii fără fond, concepte vagi şi garanţii nespecificate prea clar (ea „proteja” proprietatea în loc s-o garanteze etc.). Modificările aduse ulterior au mai şlefuit asperităţile comuniste introduse de ilici în Constituţie, dar asta nu a schimbat caracterul ei iniţial. E drept, aproape nimic nu e precis stipulat, dacă ne referim la acele fapte fundamentale pentru funcţionarea statului de drept. Ca urmare, alegătorii au decis sancţionarea ei, pe ici, pe colo; fireşte, decizia a fost cerută şi de către organismele internaţionale din domeniu. Cu toate adnotările şi modificările survenite, Constituţia noastră rămâne una rigidă şi care relativizează subiecte esenţiale din cuprinsul ei, pentru clarificare fiind necesară şi obligatorie intervenţia Curţii Constituţionale. Cetăţeanul nu are cum să ştie în mod direct ce drepturi şi obligaţii sunt înscrise acolo din moment ce interpretările ei îi scăpa. Aşadar, nu avem o Constituţie pentru cetăţeni, ci un instrument de luptă politică la nivelul multelor interpretări ce se pot da aceluiaşi articol. Alegătorii au fost doar oile mânate la vot pentru a certifica drept fundamental un act de şă politică, gândit exclusiv pentru uzul şi folosul politrucilor comunişti.

În 2007, referendumul naţional a stabilit că în proporţie de 80% populaţia doreşte un parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la 300. Fireşte, prevalându-se de prevederile Constituţiei special gândite pentru a face inoperantă orice schimbare pe care n-o doresc comuniştii, derbedeii roşii au blocat fără efort punerea în practică a deciziei populare. Întâi de toate, referendumul a fost apreciat ca fiind un fel de sondaj de opinie, nu un referendum şi că el ar avea o valoare orientativă, nicidecum de obligativitate pentru orice parlamentar, fie el la putere sau în opoziţie. Apoi, pentru ca referendumul să capete valoare, comuniştii au introdus clauza ca două treimi din Parlament să accepte referendumul, ceea ce nu s-a putut întâmpla până azi. Nimeni nu a explicat de ce voinţa populară clar exprimată ar trebui supervizată de 2/3 din legislativ. Şi asta... „constituţional”.

Revenirea la putere a cartelului fascisto-comunist pune iar pe tapet „necesitatea imperioasă” a modificării Constituţiei. Oricine s-ar fi aşteptat ca ea să fie schimbată în acele părţi unde nefuncţionalitatea ei a fost de mai multe ori dovedită, dar iată că nu... Prima preocupare a derbedeilor nu este reformarea Constituţiei, ci schimbarea ei în acele puncte care s-au dovedit păguboase pentru comuniştii aflaţi sau nu la putere. Primul şi cel mai important deziderat al lor este deposedarea Preşedintelui de atributele sale conferite de actuala Lege Fundamentală. Fireşte, ei nu vor ca un preşedinte oarecare să fie lipsit de putere, ci doar ca Traian Băsescu să fie pus la colţ, el fiind singurul lor obstacol în drumul triumfal spre revenirea la „dictatura proletariatului”  (unde „proletariatul” e... psd).
Ca mai înainte ilici, Căcărău Antenescu este azi preşedintele somnolent al comisiei însărcinate cu modificarea Constituţiei. Cum o potenţială suspendare a Preşedintelui nu are destui adepţi printre lichele, Felix doreşte o schimbare a Constituţiei de aşa manieră încât prevederile ei să-l elimine pe Base de la Cotroceni sau să-l transforme într-o păpuşă fără puteri. Strategia asta e una făcută pe genunchi, la disperare, undeva în separeurile Tavernei Sârbului, altfel complotiştii ar realiza că modificările aduse Constituţiei nu sunt aplicabile lui Traian Băsescu, ci doar următorilor preşedinţi ce vor veni după el. Preşedintele a depus un jurământ la învestitură, cu mâna pe Constituţia valabilă în acel moment, aşa că prevederile ei modificate nu i se pot aplica retroactiv. Fără dubiu, Constituţia modificată nu pentru a o face mai funcţională, mai clară sau mai utilă alegătorilor, ci doar pentru a face din ea un instrument de luptă politică îndreptat împotriva lui Traian Băsescu va face Legea să semene cu o femeie uşoară într-o parcare de TIR-uri, dar golanilor fioroşi ajunşi la putere nu de asta le pasă. Ei cred că eliminându-l pe Base vor reuşi să-şi subordoneze Justiţia de care fug atâta, dar se înşeală. Europa a pierdut o bătălie, dar nu şi războiul, aşa că pândeşte momentul pentru atacul decisiv asupra licheleleor din România.