Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

15 oct. 2012

De la politica de cumetrie la politica de oierie


De mai multă vreme derizoriul a acaparat politica românească. După episoadele de un penibil extrem în care Dottore a fost făcut de cerneală întregii Europe şi nici spectacolul jenant al ne-sinuciderii ne-ratate a puşcăriaşului Năstase speram că nimic de gen să nu-şi mai facă apariţia pe scenă politică mioritică. Trebuie să remarcăm ca un anumit soi de primenire a clasei politice se face chiar în aceste zile. O primenire care nu schimbă nimic fundamental, ci schimba doar actorii. Politica în sine n-are multe elemente morale pe care să le promoveze real, dar în orice ţară din lume, în orice democraţie care se respectă se păstrează cu stricteţe aparenţa de moralitate cu care politicienii se învesmântează în mod obligatoriu. Politicianul german sau francez face aceleaşi lucruri ca şi cel roman, dar diferenţa dintre ei apare tocmai în respectarea de faţadă a anumitor norme morale. Şi neamţul are o amantă, dar nu se afişează cu ea pentru că ştie că altfel va trebui să demisioneze; şi francezul face afaceri necurate, dar nu-şi permite să ajungă publice dacă nu vrea să plece din politica pe uşa din dos. Politicianul roman n-are asemenea complexe. El neagă şi problema trebuie să dispară. Primul copiator al guvernului este de câteva ori dovedit că plagiator şi mincinos patologic, dar nici vorbă să demisioneze. Cu ani în urmă, Kurt Waldheim, fost secretar general al ONU a fost ales preşedinte al Austriei. Imediat a izbucnit scandalul care l-a terminat politic, chiar dacă social-democratul austriac a refuzat să demisioneze (un model copiat azi şi de către comunistii-fascisti romani): Waldheim se făcea vinovat de crime de război împotriva partizanilor sârbi în cel de-al doilea război mondial. Deşi era de notorietate că fusese naţional-socialist, ascunsese activitatea sa din Balcani. Ţările civilizate l-au repudiat imediat, dar el a rămas ferm... în funcţie. În exact aceeaşi situaţie se afla şi Ponta, cel care nu e capabil să spună "n-am plagiat pe nimeni", dar are grijă să spună că Base "îl şantajează" (e atât de prost încât nu realizează că admite indirect că Base are ca real acest subiect al "şantajului"; tocmai asta e problema lui şi nu un nedovedit şantaj).

Mazăre îl are pe frăţior ca parlamentar; famiglia Ponta-Sarbu are şi ea locurile sale ocupate în politică, iar exemplele pot continua şi la alte partide. Dar publicul votant are nevoie şi de mici schimbări, aşa că partidele au operat câteva mutări strategice de personal. Turnătorul Ghise nu şi-a făcut treaba, deşi i s-a pus în vedere că trebuie să obţină demiterea Preşedintelui, asdar locul lui în Parlament va fi luat de turnătorul S.R. Stănescu ( nu de alta, dar să nu piardă pnl-ul turnătorii). La psd, Surupaceanu a fluierat în biserică, aşa că nu mai pupă încă un mandat, dar în locul său va veni legionaroidul dezaxat Jiji; doar cele două partide sunt în acelaşi cartel. Becali este un fanfaron băgat în faţă (contra cost) de Felix. Ceea ce nu ştie turnătorul Felix e că, în ciuda girului moral pe care Becali l-a primit din partea turnătorului Quintus, pnl s-a ales cu o bombă cu ceas care va exploda exact în faţa lor într-un moment imposibil de anticipat. E de neînţeles cum de oierul nu s-a orientat către partidul lui MRU, că tot şi-au luat amândoi partidele de la acelaşi Lis, păstrătorul de formaţiuni politice gata de funcţionare. Becali nu există din punct de vedere politic. El este doar un dezaxat care a lepădat şuba miţoasă pentru a îmbrăca un costum Armani; a lăsat măgarii pentru a urca în Maybach. Schimbarea nu l-a civilizat, nu o conştientizează, aşa că a rămas un cioban spoit cu aparentă de filantrop. Nu, Becali nu e filantrop, ci doar îşi caută un prestigiu, întâi în ochii săi şi apoi ai altora. El nu ajută şi nu are participare afectivă în raport cu suferinţa umană. La el totul se reduce la bani. Da bani pentru locuinţele sinistraţilor sau pentru o biserică, schit etc., dar o face pentru că poate, nu pentru că îl mişcă greutăţile prin care trec semenii lui. Practic, Becali îşi cumpără notorietatea. În afara acestui aspect al personalităţii sale, Becali nu e decât o jigodie oarecare, un derbedeu sigur pe banii cu care cumpără conştiinţe şi suflete. În rest, Jiji rămâne un cocalar poleit, unul josnic şi vulgar, un caz mai potrivit unui spital de psihiatrie decât unui parlament.

5 oct. 2012

Cei 30 de arginţi ai regelui Mihai


Unii îi zic "Majestatea Sa", alţii "regele Mihai", greşind şi unii şi alţii. Cele două greşeli sunt frecvente şi amândouă desemnează o persoană oarecare, un cetăţean care cel mult poate fi arătat cu degetul. Unui rege i se spune Majestatea Sa, iar asta nu e deloc neobişnuit. Regele Edward al VIII-lea al Marii Britanii, după ce a abdicat pentru a se căsători cu americana Wallis Simpson n-a beneficiat de un asemenea apelativ. Nici nu s-ar fi putut ca În Regatul Unit să fie două persoane cărora să li se spună simultan Majestatea Sa; imaginaţi-vă că s-ar fi întâlnit fostul rege şi cu urmaşul sau la tron şi şi-ar fi spus unul altuia Majestate... Cetăţeanul Mihai nu e rege sau de fapt nu mai e din 30 decembrie 1947 când a semnat actul de abdicare "pentru el şi urmaşi". Aşadar, cei care îi spun rege sau majestate sunt habarnişti sau interesaţi.

Am fost acuzat că îl denigrez pe acela pe care unii îl văd ca pe un martir care a renunţat la tron sub ameninţarea (aici nu mai sunt destul de clare declaraţiile lui Mihai) ba a pistolului lui P. Groza, ba a executării unor presupuşi arestaţi. Pe aceste declaraţii îşi bazează monarhiştii adulaţia. Desigur, fiecare e liber să participe într-o lume de poveste, dar asta n-are legătură cu realitatea. Faptele istorice dovedite nu sprijină deloc născocirile fostului rege. Ce ştim (cu dovezi clare, nu cu poveşti)? Ca în noiembrie 1947, cu o lună înainte de a abdica, regele (pe atunci) Mihai a plecat la Londra, la nunta Elisabetei, actuala regina a Regatului Unit. După 1990, Mihai pomenea ceva despre acceptul pe care Groza şi l-a dat pentru ca el să meargă la Londra. Este aici şi adevăr, dar şi minciună... Minciună e că Petru Groza nu putea să-şi dea acordul pentru ca şeful statului să participe la o nuntă; asta era o problemă de familie a şefului statului şi n-avea de ce să se amestece el în asta. Cu toate astea, un acord al acestuia a existat, doar că el nu se referea la nuntă, ci la scoaterea din ţară de către rege a trei vagoane cu valori, printre care şi o impresionantă colecţie de tablouri şi trei automobile sport de lux. Responsabil cu transportul a fost Jacques Vergotti, administratorul Palatului Regal, cel care a mărturisit în 1970 autorităţilor americane că aceste valori au fost scoase din ţară legal, adică având acceptul guvernului Groza. Americanii n-ar fi avut nici o treabă cu asta dacă la o licitaţie din SUA nu s-ar fi vândut un tablou de El Greco cu suma de 30 de milioane de dolari, fără că vânzătorul să deţină un act de proprietate asupra tabloului. Vânzătorul era Mihai Argesanu (de România) prin firma sa din SUA, iar actele necesare se aflau în... România.

Povestea tablourilor regale începe cu Carol I, mare iubitor de artă. Acesta a lăsat colecţia prin testament urmaşilor săi, dar cu o clauză obligatorie: tablourile trebuie să rămână în România fără a fi înstrăinate. Astfel, în 1947, Mihai a decis că ar fi mai profitabil să plece în străinătate, dacă tot poate lua ce doreşte. Cu toate astea, Groza nu i-a dat decât tablourile, nu şi titluri de proprietate pentru ele. Dacă o făcea ar fi comis o ilegalitate (nu că n-ar fi comis destule şi aşa, dar uite că pe asta n-a comis-o). Că Mihai şi-a vândut parte din tablouri, uneori la limita legii sau chiar încălcând-o, asta e treaba lui. Ceea ce putem reţine fără echivoc este că aceste tablouri au ieşit din ţară în noiembrie 1947 în trei vagoane ataşate Orient Expresului, iar valorile au fost înmânate de J.Vergotti unui bancher elveţian, aşa cum rezultă din mărturia sa aflată în original în arhiva Intitutului Hoover (am şi cota unde se afla acesta, dacă sunt doritori).

Să trecem la povestea lui Mihai cu ameninţările şi cu abdicarea să "forţată". Cât de naiv trebuie să fii ca să-ţi imaginezi că în noiembrie 1947 Groza îl lasa pe rege să plece cu atâta amar de valori, pentru ca o lună mai târziu să intervină ameninţări şi o abdicare aşa-zis forţată? E limpede că la mijloc a fost o tranzacţie prin care unii rămâneau cu stăpânirea discreţionară a ţării, iar alţii – cu o avere considerabilă. Puteam să presupunem că n-ar fi fost vorba despre o tranzactie-tradare, dar atunci de ce Mihai neagă cu vehemenţă că ar fi scos din ţară acele valori, în pofida dovezilor indubitabile?! Poate pentru că e conştient că a trădat o tara pentru bani şi a dat-o pe mâna comuniştilor din nevolnicie, din laşitate sau din interes. Individul e atât de josnic, încât a mai avut şi tupeul de a se victimiza, declarând peste tot cum a muncit el ca un oarecare (!) pentru a-şi întreţine familia. Statul român are TOATE dovezile referitoare la acest transport special din noiembrie 1947, chiar mai mult decât s-a afirmat/dovedit în presă. De ce nu pune pe tapet dovezile pentru a face lumină în povestea abdicării? Nu ştim, dar presupunem... Ce ştim sigur, însă, e că Mihai n-a atacat niciodată în vreo instanţă actul de abdicare şi n-a cerut niciodată declararea nulităţii lui. Nici n-ar fi putut s-o facă... Dacă regii detronaţi din alte ţări est-europene au denunţat imediat îndepărtarea lor forţată, Mihai nici n-a făcut-o şi nici n-o va face vreodată. Mai ales după toate documentele semnate de el şi de reprezentanţii guvernului Groza prin care şi-au împărţit ţara şi beneficiile.

Vezi si:
http://almanahelegoagal.blogspot.com/2011/12/actul-de-abdicare.html#
http://almanahelegoagal.blogspot.com/2011/12/declaratia-lui-jacques-vergotti.html
http://almanahelegoagal.blogspot.com/2011/12/lista-tablourilor-regale.html

Urmarea aici: http://almanahelegoagal.blogspot.com/2013/01/cei-30-de-arginti-ai-regelui-mihai-i.html

4 oct. 2012

Spectacolul lumii




Avem libertate... Avem libertatea de a alege orice, fie că ne referim la politica şi societate sau la mâncare şi moda. Avem liberul arbitru, dar el e strict controlat. Vrem ceea ce trebuie, ne dorim ceea ce subliminal ne sugerează publicitatea, în general vrem ceea ce alţii vor de fapt. În politica avem spectacolul puterii care se "lupta" cu opoziţia, în showbiz avem divorţuri aranjate şi despărţiri publicitare, în reclame avem produse miraculoase care pot cel mult să dăuneze, dar să folosească – nici vorbă etc.

În politica vedem justiţiari că Morar şi Kovesi, dar uitam repede că tot ei erau în funcţii când diverşi lideri politici reclamau ca Justiţia nu-şi face treaba. A fost de-ajuns că Olanda să voteze împotriva intrării României în Schengen, că a şi început spectacolul anticorupţiei declanşat de "justiţiarii" sus-amintiti. Valuri de laude au însoţit cerneală care a curs intru proslăvirea intransigentei celor doi. Memoria electoratului e scurtă, iar capacitatea de manipulare este mult superioară rezistenţei psihice obişnuite a alegătorului roman (sau străin, că totuna e...). Prieteniile politice nu mai sunt ca în trecut, între partide aflate în aceeaşi parte a eşichierului politic, ci sunt transpartinice şi obscure, ascunse de ochii înceţoşaţi ai prostimii. Afacerile politice îşi văd de drumul lor, fără vreo legătură cu spectacolele televizate. Un exemplu clar în acest sens este cooperarea ce poate părea bizară politic dintre Ponta şi Udrea în plan economic, colaborare ce a adus multe milioane în buzunarul "săracului" Ponta-plagiatorul. Cineva spunea prin luna mai că Ponta nici n-ar trebui să sufle în fata Elenei Udrea, dar fără a explica motivul. În cele din urmă, motivul a ieşit la iveală fără vreo consecinţă politică sau de alt fel. Să nu uităm că în acest timp alegătorul era ocupat şi avea şi treaba cu... showbiz-ul şi manelele.

În showbiz făcătura e cel puţin la fel de evidentă. Romanului i se servesc nu realităţi, ci scenarii. Aşa au apărut diverse personaje în căutarea unui autor, fiinţe de multe ori obscure, dar care fac rating şi aduc bani, spre deliciul prostimii. Presa a scris despre tomberonul lui DD şi despre "accidentul" suferit, ignorând complet că într-o televiziune păzită nu se plimba nimeni cu tomberonul după el. Astfel de întâmplări deloc întâmplătoare au fost, sunt şi vor fi în continuare pentru că nimic nu aduce mai mulţi bani în buzunarele sarmanilor de ieri, că impozitul pe prostie plătit televizat. Personajele lansate pe piaţa plimba scenariul pe la toate tele-vizuinile, chiar dacă de multe ori minciuna este străvezie pentru cineva cu un coeficient mediu de inteligenţă. Bălăcăreala din familia Moculescu le-a prins foarte bine tuturor membrilor ei (mai ales lui Horia, cel care e în stare să-şi caute publicitate şi la ANGST-ul de lângă casă), dar şi celor care au jucat diverse roluri în povestea lor prost însăilata. Exemple sunt grămadă, dar nu ele sunt importante, ci maniera în care noii potentaţi manipulează şi deturnează atenţia de la manevrele pe care ei le fac. Cei care cred că dacă o tele-vizuina prezintă nişte "dezvăluiri" sau un ziar da în fapt un personaj – asta înseamnă tot ceea ce se petrece, aceia sunt naivii care au aflat târziu despre afaceri prospere despre care tele-vizuinile aveau consemn să nu vorbească. Multe afaceri subterane nici n-au ieşit la iveală şi vor ieşi doar dacă se strică armonia transpartinica şi trebuie plătită o poliţă.

Alegătorul nu are libertatea de a alege nimic. El este păpuşa care crede că decide ceva, iar în spatele lui se fac adevăratele jocuri. A câştigat Piedone alegerile cu 90%? Da. E logic sau posibil scorul? Evident că nu, că doar n-au votat pentru el şi activiştii PDL, de exemplu. A acuzat cineva din PDL vreo fraudă, în cazul Piedone sau în altele? Nu. Alternanta la putere este doar o înţelegere între politicieni, nu o decizie a electoratului, oricât ar fi asta de dezamăgitor pentru alegători. S-a impus MRU ca un adevărat lider de dreapta aşa cum se declară iniţial? Nu. Dar a creat o formaţiune de centru-dreapta care s-a amestecat repede (o altă cedare în raport cu dreapta) cu PDL-ul roşcat al lui Blaga-vamesul. Iluzia dreptei a fost creată, aşa că toată lumea e mulţumită. Nimeni nu încearcă în vreun fel să dea jos un guvern de handicapaţi, de departe cel mai incompetent, mai corupt şi mai plagiat guvern pe care l-a avut România în ultimii 22 de ani. De ce? Pentru a da posibilitatea usl-ului să câştige prin fraudă alegerile următoare. Peste încă 4 ani vom avea un alt partid la putere, de data asta unul de dreapta sau o alianţă care se va declara de dreapta. De 22 de ani, în Parlament avem aproape aceleaşi persoane, un mandat la un partid, un mandat la altul şi încă un mandat la un al treilea partid şi tot aşa. Dar în spatele pozei de partid se ascund rechinii intereselor personale, de grup şi de partid care pactizează zilnic. Când îi văd la tv îmi amintesc de desenele animate în care Speedy Gonzalez este alergat de lup până la terminarea programului, apoi pleacă împreună ca nişte colegi buni ce sunt, uitând că tot episodul şi-au pus bombe sub fund unul altuia.

Libertatea de a alege e prezentă (mai curând absenţa) şi când vorbim despre produsele promovate în diverse medii. Efectele promovării sunt atât de devastatoare încât Coca Cola nu se mă jenează să spună că băutura este 100% artificială şi că e opera unui farmacist. Cu toate astea, behavioriştii şi-au făcut treaba, aşa că dăunătoarea băutura este cea mai vândută în lume. Sugestia funcţionează şi în cazul altor produse, dar asta nu înseamnă că tot ceea ce vedem promovat la tv este nociv. Reclama televizata la un produs altfel indiscutabil bun este obligatorie, iar producătorul nu mai are libertatea de a se distanţa de producătorii nocivi, ci trebuie să ţină pasul cu ei, altfel scad vânzările sau iese de pe piaţa în favoarea concurenţei care poate promovează produse proaste.

Totul în jur e spectacol. Uneori scenariştii sunt buni, alteori – penibili, dar cu toţii manipulează acel concept, acea formă fără fond care se numeşte libertate de opţiune.