Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

31 mar. 2012

Elena din Troia si prigonirea klingonianului

In alte dimensiuni, lucrurile se desfasoara asemanator, dar in alte combinatii decat cele percepute de noi la scara istorica. Poarta stelara s-a deschis si prin ea am vazut lucruri nemaivazute, dar, unele, auzite. Erau acolo niste popoare, unele aliate, altele rivale, am vazut-o si pe Elena din Troia, dar si pe Stapanul inelelor”, erau si troieni, desigur, dar si rivalii lor – aheii. Lucrurile stateau cam asa in acel univers paralel...
 Se facuse dimineata. Troienii si aheii erau aliati si impreuna se razboiau cu popoarele salbatice rosii de atata sange varsat. Noaptea ce tocmai trecuse fusese un sfetnic nu prea grozav pentru niste complotisti marunti (salbatici, fireste!) care pusesera la cale vanzarea Cetatii. Razboiul dura de ceva vreme si ambele tabere inregistrasera pierderi, dar troienii rezistau fara prea mare dificultate, avandu-l undeva deasupra pe „Stapanul ineleleor”. Asta pana-ntr-o zi cand Hector a dezertat din Troia si, cu suita cu tot si-a pus serviciile la dispozitia sangerosilor barbari. Miscarea a fost proasta, dar in lipsa de alte perfomante, barbarii s-au multumit si cu ea; tradarea le era draga, tradatorii – la fel. Imediat, salbaticii rosii au dat sfara-n tara ca sunt aproape gata sa cucereasca Troia deoarece troienii sunt in degringolada. Realitatea era altfel, dar unii au crezut... Astfel, la ceas de noapte, un sfat de taina se tinu intre ahei (despre care barbarii s-au ferit a spune ceva) si adversarii lor si ai troienilor.
Aproape de necrezut, la sfat a participat si Calul troian, cel pe care de ochii lumii il adoptasera aheii, unul trimis pentru a-i deruta pe aparatorii Troiei. S-au socotit asa: Calul troian va pleca inapoi la barbari, ceea ce va provoca o ruptura intre ahei si troieni. Apoi, prin manevre oculte, aheii vor intoarce armele impotriva aliatilor lor de acum, iar barbarii vor pune mana pe Cetate. Socoteala n-a fost rea, ci proasta... Prin mijloace cunoscute doar de Stapanul inelelor, Elena din Troia a prins de veste, asa ca a vestit populatia ca se lipseste de ajutorul aheilor pentru apararea Cetatii, dar raman aliati in teritoriile pe care troienii le detineau. Simtind ca pierd teren, barbarii si-au intensificat galagia, sperand sa poate crea o si mai mare debandada adversarului. Socoteala asta a durat putin; popor de prosti si imbecili recunoscuti, barbarii au inceput a pierde teren chiar din primele ore ale diminetii. In acest timp, aheii au vazut cum arata „pisica” pe care Elena le-a fluturat-o si au inceput sa bata in retragere. Era abia pranzul, cand alianta dintre cele doua popoare a fost semnata intr-unul din teritoriile apartinatoare Cetatii. Barbarii cei rosii au ramas ca si pana atunci: prosti si mizerabili.
Poate ca totul s-ar fi terminat aici, dar nu... Elena a aflat ca un klingonian vrea sa conduca principala cladire din Cetate (singur se propusese). Personajul era un scrib cu calitati discutabile, dar cu mari ambitii personale. Fara sa ezite, Elena l-a expediat pe klingonian in galaxia in care plutea, iar Cladirea i-a fost destinata lui Ahile. Acesta avea un calcai mai sensibil, dar era curajos, bun luptator si un organizator excelent. Din pacate, klingonianul s-a considerat prigonit si a inceput sa vocifereze la adresa lui Ahile, a Elenei si chiar a Stapanului; apoi a disparut...
Cand am parasit Troia, situatia era sub control, iar Elena rezolvase o criza ce putea degenera. Aheii erau cam incurcati si nu prea le venea sa ridice ochii din pamant... Nu-i nimic, Elena le-a facut si lor un bine, altfel ar fi intrat in istorie ca tradatori. Asediul nu s-a incheiat si daca Poarta stelara se va mai deschide, voi reveni cu noutati.

Cimiliturile carţii



 "Gîsca ară, omul mînă" zice ghicitoarea. Unui neam de plugari ca al nostru nu putea să-i cadă mai la îndemînă alt tablou decît unul luat din propriile sale îndeletniciri, ca să facă ghicitoarea "scrisorii". Cel ce scrie ară, trage brazde negre pe hîrtie. Pana de gîscă e plugul care lasă brazdele. Comparaţia e frumoasă şi simplă. Am  zis că românul şi-a luat tabloul din viaţa sa de plugar. Dar românul e totodată şi cioban.  Şi iată, într-adevăr ceealaltă ghicitoare a scrisorii este alcătuită cu elemente din viaţa de păstor: "Cîmpul alb, oile negre; cine le paşte le cunoaşte". Intr-amîndouă ghicitorile, hîrtia e comparată cu un cîmp, iar şesurile negre ale scrisorii sînt ori brazde ori oi. Intr-una s-a copiat pe sineşi plugarul, într-alta ciobanul, şi amîndouă sînt caracteristice pur şi neaoş româneşti.

Eu nu ştiu alte ghicitori, în limba noastră, cari să aibă ca subiect, acţiunea scrierii. Da, sînt  altele cari au ca subiect bunăoară condeiul: "taie-mi capul, scoate-mi limba, dă-mi să beau şi apoi vorbesc"- una dintre cele mai frumoase ghicitori dintre cîte le-or fi avînd popoarele - altele au ca subiect cartea ori epistola: "am o găină pestriţă duce veste lui Gheorghiţă" sau „o găină pestriţă la popa pe poliţă". Aceste două din urmă arată un subiect dat de-a gata, nu unul în acţiune; ceealaltă, a condeiului, arată o acţiune, însă subiectele ei sînt într-adevăr pana de gîscă şi cerneala pe care o bea pana ca să poată vorbi. Acestea toate arată mai mult ceea ce-ţi trebuie ca să poţi scrie, nu arată acţiunea scrisorii însăşi.

Dar mi se pare că totuşi mai avem o ghicitoare care are ca subiect acţiunea scrierii: "Rădăcină-mpleticină, rar voinic care-o dezghină". Aici acţiunea scrierii e comparată cu acţiunea împletirii. Coadele literelor ale lui d, t, f, în sus, ale lui g, p, în jos, i-au dat românului putinţa de-a asemăna literele cu rădăcini care ies de-a valma, cînd în sus cînd în jos, iar meşterul le împleteşte. Se înţelege că tot numai împletitorul rădăcinilor acestora le poate şi despleti, sau "dezghina" - cine nu le poate dezbina nu le poate nici îmbina, şi dimpotrivă. E o observaţie a ţăranului asta, dar nu adevărată întru totul, căci, dacă e adevărat că nimeni nu ştie scrie dacă nu ştie ceti, nu e adevărat lucrul întors. Mulţi ţărani ştiu să citească – mă gîndesc mai ales la slovele vechi - dar nu ştiu să scrie nimic. Asta e însă socoteala cea mai mică. Socoteala cea mare e alta, e cuprinsă în versul: "Rar voinic care-o dezghină". Adevărul acesta e trist. El vrea să zică: rar om care ştie carte. După cum au fost vremile ce-au trecut  peste noi, lucrul se explică lesne de ce în neamul nostru erau mai înainte rari "voinicii" cari puteau să "dezghine rădăcinile" de pe hîrtie. Aşa de rari, încît poporul le dă atributul de "voinic", cu puteri uriaşe, năzdrăvane poate. Mare minune i se părea românului cartea! In casa lui nici pomeneală de carte: o vedea numai la biserică. De aceea zicea: "Găină pestriţă la popa pe poliţă", şi de aceea zice şi astăzi: "cartea e meşteşug popesc" şi cel dintîi gînd şi cuvînt ce-l are cînd îi ceri băiatul la şcoală, este: "Doar n-am să-l fac popă".

Pentru ţăran popa a fost întruparea ştiinţei de carte. Dar acum, de ce i-o fi zicînd poporul cărţii "găină"? Că e pestriţă, înţelegi. De ce însă scrisoarea care duce vestea lui Gheorghiţă e tot găină ca şi psaltirea de pe poliţa popii? Cine dintre d-voastră s-ar găsi voinic s-o ştie, să ne spuie şi nouă. Eu cam bănuiesc de ce, dar n-aş vrea să vă înşir lucruri pe care nu le ştiu anumit. Poate  că altul le ştie mai  bine. Dar să vorbim acum de alte lucruri care stau în legătură cu scrisul şi cu cetitul şi din care putem vedea ce idei are românul despre carte şi despre cărturari.

Vedeţi, românul are o vorbă: minte ca din carte. Minciuna poate să fie mare "cît toate zilele", ba poate să fie şi cu coarne - curioasă expresiunea asta, minciună cu coarne! - dar minciuna cea mai cu şart e tot cea din carte. Astăzi, mai ales de cînd avem atîtea gazete, nu e lucru mare să vezi născîndu-se zicătoarea: "minte ca din gazetă". Dar ea e de mult născută, veche, de pe vremea cînd nu erau gazete, de pe vremea cînd românul nu cunoştea alte cărţi decît cele bisericeşti. Atunci cum a ajuns românul să zică despre carte că minte "de îngheaţă apele"? Că doar n-o fi zicînd că minte evanghelia şi psaltirea? Care carte i-a dat lui prilej să cunoască minciunile? Calendarul, bată-l norocul. Calendarul a fost înainte de gazete; le cumpără şi astăzi ţăranii, mai ales pentru arătarea vremii, căci asta îi interesează mai mult. Dar tocmai aici calendarul e mai mincinos.

Cu cît ţăranii cer calendare cu mai multe „prorocii de cum va fi vremea", cu atît negustorii pun mai multe  prorocii. Şi apoi, de obicei, ele se potrivesc ca nuca în perete. Pe cutare zi, prorocul spune: "ger de vor îngheţa apele" şi cînd colo, în ziua aceea e cald şi bine. Apoi să nu zici că minte ca din carte, de-ţi îngheaţă apele?

Asta e cu cartea. Acum, pentru scriere, românul are vorba:"scrie cai verzi pe pereţi". Cine? El nu că nu ştie scrisoare. Să băgaţi mai întîi de seamă că ţăranul nu poate face deosebire între a scrie, a desena, a zugrăvi, pentru el toate sînt a scrie. De-o fată frumoasă, el zice că e scrisă ca în icoană; în cîntece, descriind hainele brodate, zice: "colo sus pe umerei scrişi sînt  doi luceferei", iar pe poale soarele, luna şi cu stelele. Astfel, a scrie pe pereţi însemnează, poate, a zugrăvi. Dar unde vede el cai zugrăviţi pe perete? Şi i-a văzut vreodată verzi, cum poate a văzut - mai încoace la o biserică renovată - calul sfîntului Gheorghe roşu-roib şi nu alb cum trebuie să fie totdeauna după tradiţia bisericii?


Nostime sînt expresiunile noastre: "e tobă de carte" şi "ştie carte pînă la glezne". Spiritul şi umorul românului se văd aşa de lămurit într-aceste expresiuni. Toba e umflată şi sună tare; şi burduful e umflat. Deci, poţi fi şi burduf de carte. Dar amîndouă au înăuntru vînt! Şi - cel puţin în majoritatea cazurilor - omul cu multă carte e cu puţină practică a vieţii, adevărat burduf şi tobă care, la cea mai mică înţepătură, se răsuflă şi rămîne ca vai de lume. Româneşti şi de netradus sînt expresiunile "a învăţa carte" şi "a şti carte". Dacă bagi seamă, românul numai de două lucruri zice că le învaţă: "învaţă carte" şi "învaţă minte". Multe le poate el învăţa, dar  nu prea vrea să le înveţe, căci nu se mai învaţă minte. Dar dă Dumnezeu, cu încetul, să înveţe ai noştri şi minte şi carte şi tot ce e spre folosul neamului. Ştie românul că cine are  carte are patru ochi.


de George Coşbuc

"A zice" şi "a spune"

Nu e lesne pentru toţi, cîţi ştiu mai mult ori mai puţin româneşte, să facă deosebirea între spun şi zic. Nici înşişi d-nii care redactează ori cercetează afişele Teatrului Naţional nu pot face deosebirea. Nici cei mai mulţi dintre gazetarii noştri, nici  avocaţii, nici  doctorii, ba nici mulţi dintre profesori. Afişele Teatrului Naţional ne spun că " ... între pauze d. X va zice o bucată de Alecsandri". Afişele Ateneului Român, cînd sînt concerte ori alte bazaconii cu binevoitoare concursuri, spun tot aşa: vreun domn oarecare va  zice o anecdotă. Gazetele ne ameţesc cu telegrame cam aşa: "Gazetele zic că d. cutare ministru va zice un discurs în  cameră, în care va zice"...

Pe calea Văcăreşti am auzit un băiat zicînd către altul: "Am să te zic la  tata!" Dar ăsta era ovrei. Tot ovrei era şi gazetarul care mi-a zis mie odată cînd îi spuneam că gazetele scriu ticălos româneşte: "Ei, domnule, mie-mi zici!" Dar ăsta era un pehlivan şi ştia carte multă, cunoştea slovele de la azi pînă la mislete. De la mislete încolo avea de gînd să le înveţe la iarnă.

Zăpăceala e explicabilă şi-şi are, pînă la un punct, scuza ei. Sinonimele sînt adevăratul lux al unei limbi, şi nici-o limbă nu sufere luxul. Uzul ori diferenţiază sinonimele, ori ucide pe cele mai puţin rezistente. A zice şi a spune sînt pînă la un loc sinonime şi se bucură poate de cea mai luxoasă suită în limba românească. A vorbi, a grăi, a rosti, a cuvînta, apoi a exprima, a pronunţa, a relata, a declara şi altele, sînt  tot atîtea sinonime pînă la un loc cu a zice şi a spune. Cînd zicem: zi, spune, vorbeşte, grăieşte, cuvîntează, pronunţă-te, exprimă-te noi spunem tot acelaşi lucru. De aceea, zăpăceala între a spune şi a zice işi are o scuză în sinonimitate. Dar sinonimitatea lor nu e absolută, ci relativă, are deci graniţe. Unde e graniţa care desparte pe zic de spun nu o poţi hotărî. Dar şi uzul şi tradiţia şi înnăscutul sentiment al limbii îţi arată graniţa peste care noţiunile acestor două vorbe nu mai sînt amestecate, ci limpezi.

Cînd Pilat a întrebat pe Mîntuitorul nostru: "Tu eşti fiul lui Dumnezeu?" Hristos a răspuns stereotip "Tu zici!" Aşa traduc scriitorii noştri. Vorba lui Hristos, din originalul Bibliei, se poate traduce şi cu zici şi cu spui. De ce dară scriitorii noştri n-au tradus "Tu spui"? Pentru că răspunsul n-ar fi fost corect. Hristos a voit să zică: Nu eu afirm asta, tu o afirmi; tu o susţii, nu eu. Iar a afirma şi a susţine o părere se traduce româneşte cu a zice. In generalitatea cazurilor, a zice însemnează a susţine o părere, a afirma, iar spune însemnează simplu a aduce la cunoştinţă, a da pe faţă, a povesti. Exact: spun = anunţ, zic = enunţ. Nu e totuna: "tu ce spui"? cu "tu ce zici"? Cînd voim să cunoaştem părerea cuiva, întrebăm: "Dar tu ce zici?" Sau "ce zici tu ?" Dar nu: "Dar tu ce spui ?" Pentru că aşteptăm susţinerea unei păreri. Omul susţine o părere a sa cînd înjură pe altul, de aceea: "mi-a zis tîlhar, mi-a zis prostule"  etc. - nu însă: "mi-a spus tîlhar  etc."

In cele mai multe cazuri ne este indiferent dacă e vorba de-o anunţare sau de-o enunţare, de aceea întrebuinţăm după plac amîndouă verbele. Se zice că, ori se spune că, e  totuna. Nu e tot una însă Biblia zice cu Biblia spune, ori Aristotel zice şi Aristotel spune. Cînd spune Aristotel ceva, nu e filosof, ci simplu cronicar sau informator; dar cînd zice, atunci rămîne zis, căci îşi spune opiniunea sa filosofică.

Ţăranul îşi începe poveştile cu se zice (ci-că) nu cu se spune, căci se zice e tradiţional si moştenit, din bătrînescul dicitur, şi e şi o chestie psihologică la mijloc. Dealtfel, în poezia ţăranului "Spusu-mi-a frunza de vie că dragostea nu-i moşie" ori "zis-a badea c-o veni luna cînd o răsări" ori "Spusu-ţi-am, mîndruţo, spus" etc. lucrul e indiferent. Insă cauti în versurile Văcărescului: "Baba Neacşa, Moş Crăciun aşa povestesc şi  spun” alături de povestesc nu poate sta zic, ci numai spun. E grozavă zăpăceala lui zic şi spun în limba noastră de la oraşe; şi mai ales prin gazete. Eu, cînd am citit întîi pe afişele Teatrului că "d. X va zice o  poezie", am crezut că e vorba de un cîntec, pentru că a zice însemnează româneşte per excellentiam a  cinta. Dacă ne temem de verbele a recita şi a declama şi voim să întrebuinţăm cuvinte  poporale, atunci să le întrebuinţăm corect şi să nu încălţăm căciula şi să punem în cap opincile. Ţăranul zice: a spus o minciună, a spus o snoavă etc., dar cine l-a  auzit zicînd: a zis o minciună, i-au  zis  o  snoavă? Atunci ce  e  prostia  noastră cu: va zice  o  anecdotă? Va zice un discurs? "Am să-ţi zic toate greşelile" sau "am să-ţi zic eu ce eşti" sau "îţi voi zice de altădată" etc. Toate aceste exemple sînt din gazete. Cine vrea să mai adune poate deschide orice ziar şi le va găsi.

de George Cosbuc

Focurile morţilor

Pentru morţi se fac focuri mai de multe ori pe an. E greu de stabilit -şi dealtfel nici nu e nevoie- cari focuri sînt pentru morţi şi cari se raportă la cultul soarelui, pentru că focurile se aprind parte pentru morţi, parte pentru soare. Cultul soarelui şi cultul morţilor sînt strîns unite în credinţele poporului nostru şi de multe ori au aproape aceleaşi ceremonii. Focurile de primăvară, de la Sîn Toaderul cel mare, sînt cu precădere ale soarelui ce se renaşte, dar şi morţii au partea lor. Tot aşa ţin de cultul solar focurile ce le aprind românii vara pe la Sînziene şi cele ce le aprind toamna pe la Sîn Medru. Tot solare sînt focurile din noaptea Crădunului. Dar toate se fac cu anumite acţiuni religioase care intră în cultul mortilor. Focuri speciale pentru morţi sînt numai cele ce s-aprind la Moşii de primăvară, iar ziua anumită a acestor focuri este Joia-mare de dinaintea Paştilor. Ele, după dreptul lor, ar trebui să cadă exact într-o zi cu luna plină; dar fiindcă ziua lor e stabilită totdeauna pe  joi, această zi nu poate să fie totdeauna într-o zi cu lună plină, ci cu una pînă la trei zile, ori înainte, ori după. Aceasta atîrnă de felul cum cade dumineca Paştilor.

Joia-mare este prin excelenţă ziua cultului morţilor la români. Ceremoniile, acţiunile religioase, obiceiurile legate de această zi sînt aşa de multe încît ar putea fi subiectul unui studiu voluminos. Credinţa poporului este că în zorii zilei acesteia morţii vin de pe unde sînt la oasele lor şi se adătpostesc pe sub straşini, pe colacul fîntînilor, ori după uşa casei, şi stau acolo pînă sîmbătă, adică trei zile. lar sîmbăta care e "ziua morţilor" îşi primesc darurile şi pleacă de unde au venit. Pe ici pe colo e credinţa că ei stau pe lîngă case şase săptămîni, de aceea atîta vreme  toate  fîntînele sînt sfinte şi e sfînt şi locul de după uşă.

In chip naiv şi poetic explică ţăranul focurile morţilor. Ca să se încălzească morţii, zice el. Aceste focuri le face din anumite plante, nu din oricare. Ales e bozul şi alunul. Dar ceremonialul cere ca şi bozii şi crengile de alun să fie rupte cu mîna, şi niciodată tăiate cu cuţitul ori cu toporul. E o acţiune simbolică, des repetată în cultul poporului: să rupă cu mîna şi să nu întrebuinţeze fier. Tot aşa face cu colacul Paştilor, cu colacul cununiei, îl rupe, nu-l taie. Obiceiul e vechi, al multor popoare, şi chiar frîngerea pîinii de către Hristos, la Cina cea de taină este explicată printr-acest obicei. Cuţitul, adică fierul, este întrebuinţat numai in cultul demonic, al zeilor inferiori, al duhurilor rele. De aceea in descîntece şi vrăji cuţitul joacă rol aşa de mare; de aceeea i se pune mortului în sicriu o bucată de fier -vra să zică cuţit ori sabie- ca să se apere de duhurile întunericului; de aceea cuţitul sau toporul înfipt în pămînt sperie norii şi grindina. Apoi cei ce ştiu să-şi amintească de cuţitul înfipt în grindă, ori în vatra focului, de acul (tot  fier) cu care străpunge baba căţelul de usturoi, toporul înfipt în cheotoarea casei ori în doi fagi îngemenaţi etc. etc.

Lemnele aduse pentru sfîntul foc al morţilor, adică alunul, sau bozul, trebuie culese în zori pe rouă, nu trebuie să vie deloc în atingere cu pămîntul pentru că pămîntul este locuinţa duhurilor inferioare şi necurate şi el profanează lemnele focului sfînt. Din cauza asta cel ce aduce lemnele le aduce pe cap, nu le lasă niciodată jos, iar acasă, pînă la vremea focului, le ţine într-un loc sus, departe de pămînt. Acest lucru e absolut cerut de ceremonial. Un caz analog ar fi apa pe care o aduceau virginele vestale la altar, de la izvoare depărtate: nu era voie ca apa aceasta să vie în atingere cu pămîntul, de aceea  vestalele o aduceau pe cap în ulcioare anumite şi astfel făcute la bază că nu puteau fi puse jos, avînd  fundul ca oul.

Să nu atingă pămîntul! In cultul morţilor, pămîntul e necurat, pe cînd în ceremoniile de la naştere, pămîntul e privit ca prima zeitate, de aceea românii pun copilul îndată după naştere pe pămîntul gol şi toarnă pe lîngă el apă şi-i pun la cap mîncare şi vin. Toate acestea sînt sacrificii pămîntului, libaţiuni. De obicei, ca să fie copilul mai sigur, îi aleg un loc scutit, mai ales sub masă, dacă nu e podită casa,  iar de e podită, afară sub pom, căci copilul trebuie negreşit să vină în atingere cu pămîntul gol. Focul sfînt se face de obicei în curte. Imprejurul acestui foc se aşează scaune pe care femeile aştern pături, velinţe albe şi prosoape. Totul alb! Scoarţe sau pînzături colorate, din tîrg, nu se pot aşterne. Intre scaune aprind tămîie, iar în jurul lor şi al focului toarnă apă atît pentru morţi, cît şi pămîntului ca să-I îmbuneze şi să iubească pe cei ce-i are în sînul lui. Pe lîngă foc se pun cofe pline cu apă şi colaci. Iar  morţii vin şi se încălzesc la foc, mănîncă şi beau apă şi vorbesc  acolo în limba lor pe care cei vii nu pot s-o înţeleagă şi nici n-o aud.

Focul îl face pînă în ziuă un copil. Mai ales o fetiţă. Omul mare n-are voie să se atingă de acest foc, nici să-I aprindă, nici să-I întreţie. Matroana casei, femeia care  are  morţi, în vremea aceasta, în zori, se duce la cimitir şi plînge între morminte. Unde s-a păstrat obiceiul curat şi deplin, plîngerea aceasta e într-adevăr de o putere izbitoare. In faptul zilei toate femeile din sat sînt în cimitir şi-şi plîng duiosul lor cîntec, cu lumînările aprinse în mînă şi chemînd sufletele pe nume. După ce a plîns destul, femeia care are copii ori rude moarte se ridică, face cu lumînările semne în aer pe deasupra capului, strigă din nou pe nume sufletele şi le cheamă cu ea acasă: "sculaţi, sculaţi ai mei şi veniţi cu mine", apoi ea pleacă şi sufletele vin, un convoi tăcut şi nevăzut, vin cu ea acasă şi s-aşează pe scaunele de dimprejurul focului. Frumoasă şi mişcătoare e poezia credinţei acesteia!

Mai de mult, şi chiar şi azi prin unele părţi pe la munte, focul sfînt se făcea în curte la tăietorul lemnelor, unde se pune o doniţă cu apă, o pîne frîntă într-atîtea bucăţi cîţi morti erau. Tăietorul-butucul pe care se taie lemnele, a fost şi este considerat ca loc sfînt într-unele obiceiuri religioase, sfînt ca şi vatra focului, ca şi altarul roman din mijlocul casei. Se pomeneşte şi azi în glumă de "cununia la tăietor", şi să zice de doi care trăiesc necununaţi că s-au cununat la tăietor. Gluma are însă rostul ei, e  o reminiscenţă a unui lucru serios. Da, odată, în vremile vechi, cununia şi alte acţiuni religioase se făceau la tăietor, la vatră, la altarul  casei. Rămăşiţa din această "învîrtire" pe lîngă altar -fie tăietor, fie vatra- o avem şi astăzi în  "învirtirea" pe lîngă un altar improvizat la cununie: "Isaia dănţuieşte" nu e altceva decît asta. Pe altarul improvizat în mijlocul bisericii -sau o vatră sfîntă în mijlocul casei, sau un buştean retezat în chip de masă în mijlocul curţii între vitele care sînt toată averea unui popor agricultor- pe acest altar e foc, pîne, miere şi tămîie. Obiceiul e vechi, patriarhal, de pe cînd părintele familiei era şi preot al casei sale şi vatra -sfînta Vatră pe care o pomenim şi noi aşa de des ca simbol al legii strămoşeşti şi al pămîntului ţării- era altarul acelei case.

Pe lîngă foc, femeile mai aprind şi lumînărele, adică nişte crenguţe de boz şi de alun, rupte şi acestea cu mîna, nu tăiate şi culese încă de la Bunavestire de copii. Ele sînt „menite” adecă sînt atîtea cîţi morţi sînt în casă şi fiecare e dată pe nume unui mort: asta e a lui Ion, asta a lui Petru etc. Femeia -niciodată bărbatul- stă între aceste lumînărele, înconjurată de copiii din sat, şi oficiază ca un mare preot, săvîrsind acţiunile simbolice ale cultului. Copii mici, şi mai ales săraci, stau în genunchi şi se fac  că se încălzesc la aceste lumînărele, întinzînd palmele spre foc. lar femeia le dă "sîmbecioarele" şi colacii cei anume făcuţi, le dă ulcele cu apă curată şi împodobită cu priboi şi brebenei, de a căror toartă e lipită făclioara de ceară albă.

de George Cosbuc

Un capitol din demonologia poporului român

Emblema Ordinului Dragonului
Credinţa în "întorsură" să manifestează în două chipuri: ori negativ, adecă singur aducînd  asupra-ţi mînia demonilor, ori pozitiv, aruncînd  adecă răul de la tine asupra celora ce ţi l-au trimis, fie oameni,  fie demoni. Totul e rezumat deci în formulele: "Nu face, ca să nu ţi se întîmple", şi "fă, ca să fie  făcut". Credinţa aceasta este aşa de  complicată, manifestările ei aşa de multe, încît e greu de  tot  să sistemizezi obiceiurile izvorîte din ea. Eu cred că jumătate din  manifestările vieţii sufleteşti ale  ţăranului român sînt bazate pe credinţa "întorsurii". Multe din obiceiurile poporului sînt de neînţeles, ori pentru că nu putem găsi imediatul lor motiv psihologic, ori că poporul însuşi a pierdut temeiul  credinţei şi a rămas numai cu manifestările fără rost ale unei cauze dispărute - cum au rămas de  multe ori, în limbă, vorbe  derivate ale unor tulpini pierdute  - ori că amestecă două credinţe felurite şi le înlocuieşte, dînd astfel naştere unui adevărat non-sens psihologic. De aceea e grea sistematizarea.

Mie n-o să-mi scoată nimeni din cap, că toate credinţele poporului - fără excepţie, toate - sînt lucruri foarte  înţelepte şi mai ales foarte poetice. Nu e nărod cine le crede, nărod e cine nu poate să le  înţeleagă. Dacă e absurditate  metafora şi  alegoria în artă, atunci fără îndoială credinţele "deşarte" ale popoarelor sînt şi ele absurdităţi. Noi ne batem şi ne războim cu religia formelor aşa cum vreau  popii, dar cu religia inimii sîntem  totdeauna  de acord. lar credinţele deşarte nu sînt alta  decît o  religie a sentimentelor. Logică? Logica a fost  născocită atunci cînd au început oamenii să fie zăpăciţi şi răi, precum legile contra unui abuz să fac cînd abuzul începe să existe. Logica ştie să ceară argumentat şi frumos o bucată de pîne, dar numai sentimentul ştie şi poate să i-o dea.

In Biblie se spune cum a scos Dumnezeu pe Lot  din Sodoma, poruncindu-i să nu se uite  îndărăt. Nevasta  lui Lot nu s-a  tinut de poruncă, şi s-a făcut stîlp de sare. Dreptcredincioşii sînt  convinşi că aşa s-a întîmplat cum zice Biblia; necredincioşii rîd de acest basm al lui Moise. Cuminţi sînt aceia, cari explică prin metaforă cuvintele lui Moise: Femeia s-a făcut stîlp de sare, de spaima  lucrurilor ce-a văzut,  aşa cum am zice noi  "s-a făcut piatră, de spaimă" şi cum într-adevăr zicem cu verbele a încremenit de spaimă, a înlemnit, a împietrit, a înmărmurit. Oricum am explica vorbele lui Moise, un lucru rămîne în picioare: iudeii credeau în "întorsură". Moise ne relatează în basmul său o credinţă a poporului judaic: "să te păzeşti de uitătura îndărăt că-ţi aduce peire". Biblia spune hotărît că îngerii au cerut de la Lot să nu se uite  îndărăt.

Mitologia  greacă povesteşte că Orfeu a scoborît în Tartar şi prin cîntec a înduplecat pe Pluto să-i dea  îndărăt pe moarta sa nevastă, Euridice. Singura poruncă a lui Pluto a fost ca Orfeu să meargă înainte  şi să nu se uite, cît va ţine drumul pînă în lumea de deasupra,  îndărăt spre Euridice. Orfeu nu s-a  putut  stăpîni şi cînd era aproape să iasă din Tartar, s-a uitat îndărăt şi atunci Euridice a dispărut ca prin farmec.Şi acesta e un basm. Dar şi el e întemeiat pe  credinţa "întorsurii": căutătura îndărăt îţi aduce  peire.  Virgil  spune şi el hotărît că Pluto a cerut de la Orfeu  să nu se uite îndărăt "nac  hanc dederat  Proserpina legem". Iar Proserpina e doamna  duhurilor din Tartar, cu care poţi face legămînt. De aceea  vorbeste Virgil de "călcarea legămîntului cu Stăpînul" rupta  tyranii  foedera. Acesta e  chipul pozitiv al "întorsurii": tu singur aduci asupră-ţi răul, chemi puterile  demonice.

Oameni luminaţi îndeajuns, convinşi de absurditatea superstiţiunilor, nu s-ar întoarce pentru nu ştiu ce din cale, cînd au plecat de-acasă şi şi-au adus în drum  aminte că şi-au uitat acasă batista ori  altceva. E absurd să crezi că, dacă te vei întoarce de la poartă în casă, n-are să-ţi meargă bine ori ţi se va întimpla vreun rău, şi cu toate acestea nu ştiu dacă sînt doi într-un oras care să fie absolut liberi de  această credinţă. Ea e cu mult mai puternică decît toată filozofia cărţilor, căci a răzbit prin sute de veacuri şi a trecut prin miliarde de oameni pînă la noi. Pornind de la credinţa în demonica  putere a căutăturii îndărăt, nu e de mirare de ce ţaranul nu să uită îndărăt noaptea niciodată, nu se uită nici ziua cînd trece printr-o pădure, cu carul printr-un rîu,  pe o punte. Degeaba-l  strigi. Cînd fac fetele farmece ori vrăji, una dintre cele mai de căpetenie condiţiuni ale reuşitei este căutătura drept inainte. "Pe cale, atît cînd se duce la pîrîu cît şi cînd se întoarce  cu apa, caută să nu se uite defel înapoi, nici să vorbească cu nimeni, căci cum se va uita îndărăt ... desfacerea nu e de nici un folos." In chip negativ, întorsura e o alungare a puterilor demonice  prin simplul mijloc că faci  întors un lucru: mergi cu spatele înainte, sari îndărăt peste un  lucru, numeri ori  recitezi invers o serie de numere ori cîteva vorbe, arunci îndărăt un lucru etc.

A intra cu spatele înainte într-o casă străină nu e un lucru frumos, dar e obicinuit şi cerut chiar de  legile "etichetei" ţărăneşti într-anumite împrejurări. Morţii nu se mai întorc de la groapă, acasă, zice ştiinţa, dar credinţa zice altfel. Morţii, dacă ştiu drumul, se întorc iute şi bine acasă, nu ca oameni, ci ca strigoi. De aceea morţii sînt scoşi cu picioarele înainte din casă, tot aşa sînt duşi pînă la groapă. "Capul poate să ştie drumul de la groapă pînă acasă, numai picioarele să nu-l ştie." Dacă mortul e strigoi, sătenii îl dezgroapă şi-l întorc cu faţa în jos în sicriu. Cînd nu poate să moară omul, ai casei îi  întorc aşternutul cu capul la picioare. Cînd bea ţăranul apa, suflă peste ea şi varsă cîteva picături. Cînd a băut din pahar, apa cea rămasă o azvîrle îndărăt peste cap. Cînd bea rachiu, întoarce  paharul cu fundul în sus şi zice "atata rău !" Departe griva de iepure dacă socotim că prin întoarcerea  paharului, el vrea să arate că a băut pînă la fund şi că atîta rău îşi doreşte cît rachiu a mai rămas în pahar. "Atîta rău" e o formulă şi e adresata puterilor demonice.

Credinţa în întorsură se manifestă în foarte multe chipuri, dar  toate s-ar  putea reduce la cinci tipuri.
1. Căutarea îndărăt. Ştim în ce constă aceasta,  din cele două exemple, al Bibliei şi al mitologiei greceşti şi din credinţa noastră în răul întoarcerii din drum. Aceasta în chip negativ. In chip pozitiv, credinţa se manifestează în mergerea cu spatele înainte, în sărirea cu spatele  înainte: adică prin alungarea duhurilor rele, prin "desfacere". Pe credinţa întoarcerii din drum şi a căutăturii îndărăt se  întemeiază cele două zicători ale noastre "a merge pînă la  calea  întoarsă" şi "a întoarce capul cuiva". E de sine înţeles că "duce-te-ai pînă la calea întoarsă" e un blestem, nu prin aceea că doreşti omului un nesucces, ci pentru că îi pofteşti întîlnirea cu duhul-rău. Iar "întoarcerea  capului" e oarecum o vrăjire, o căutătură îndărăt, o cădere în puterea demonilor. Gîndul omului se poate abate spre bine, dar că capul i se Întoarce numai spre rău." Tocmai asta, că "a întoarce capul cuiva" are totdeauna înţeles rău, e mărturie că e la mijloc o putere a duhurilor rele.
2. Azvirlirea unui lucru îndărăt. Condiţiunea principală este să nu te uiţi îndărăt cînd  azvÎrli lucrul. Iar acel lucru trebuie să fie ori vrăjit şi descîntat -şi atunci poate să fie orice lucru- ori să aibă în sine însuşi puterea demonică ori antidemonică d.e. usturoi, busuioc, pămînt de la capul  unei punţi, sînge de nouă fraţi, păr din cosiţa unei fete violate, iarba lui Tatin, cuie de fier găsite, linguri adunate de pe  maidan, cap de şoarece, scurmătura de cioară, cuib părăsit de rîndunică, ochi de codobatură, scamă de la un sac cu făină furată etc. Azvîrlirea se face totdeauna  peste cap, ori peste umărul stîng, peste  cel drept niciodată. Cînd un om visează că va muri, stă trei  zile de-a rîndul cu spatele la fereastra deschisă şi  azvîrle peste umăr în  drum usturoi - ca s-alunge demonii şi să scape de moarte. Apa descîntată, cîtă a rămas neintrebuinţată, să azvirle de vrăjitoare îndărăt peste cap: toată puterea  iadului s-ar  aduna asupra vrăjitoarei şi a bolnavului, dacă apa descîntată n-ar fi azvîrlită peste cap. In poveşti e un sine qua non al mîntuirii feţi-frumoşilor, ca să azvîrle peste cap în calea zmeului trei lucruri date lui de Sfînta Vineri (nu e corect, cînd povestea spune că i s-au dat de Sfînta Joi, ori  Luni, ori altă sfîntă). Acele  trei lucruri variază în povesti, dar peria nu lipseşte, căci ea are în toată mitologia noastră o putere antidemonică. Femeile ca să nu deoache copiii din leagăn, scuipă de trei ori peste umărul stîng, sau cel puţin scuipă spre stînga, ca s-alunge demonii. Curios e  faptul că ţăranul îşi azvîrle peste cap măseaua scoasă din gură şi nu se uită unde-i cade, "ca să crească altele",  zice el. Nu lui ci oamenilor în general; azvîrlirea ei se face în numele omenirii întregi. Iţi aduci aminte de Deucalion al mitologiei greceşti. Dinţii scoşi şi-i aruncă ţăranii şi peste casă. Ori peste umăr, ori peste casă e acelaşi lucru; tot aşa peste un rîu. Trebuie să fie ceva moştenit din timpurile primitive ale oamenilor într-acest trio: e totuna trupul, locuinţa şi rîul. Apa descîntată s-azvîrle şi peste casă.

Cînd s-au împăcat doi duşmani, iau trei lucruri (d.e. trei coji de nucă) şi fiecare azvîrle peste casa sa un lucru; cu al treilea merg împreună la un rău, şi cu faţa întoarsă, îl azvîrl dincolo. Rîurile despart  triburi şi neamuri; poate că ei azvîrl ura lor peste rîu într-alt  trib? Un obicei frumos e al podurilor la îngropăciuni şi într-acest obicei se cuprinde şi azvîrlirea banului peste o gîrlă peste care a trecut  mortul: un bărbat azvirle de pe un mal un ban dincolo, şi aşteaptă pînă trece convoiul peste pod,  uitîndu-se înainte. Dincolo alt bărbat azvîrle alt ban, dar acest bărbat stă cu spatele spre rîu. Imi  explic că un barbat, prin azvîrlirea banului, privind înainte dă pe mort în puterea morţii; celălalt întors, alungă duhurile rele.

3. Recitarea formelor, pe dos. Imi pare rău că am uitat o formulă de aceasta, pe care însumi eu am  spus-o în copilărie, ca să scap de gîlci. Imi  descÎntase o babă, apoi îmi spuse[se] două versuri, pe cari le-am rostit după ea, stînd cu faţa spre ulcică - tot  aşa şi ea - şi am recitat după dînsa tot aceleaşi versuri.
Formula: De-o fi făcut cu una
                 Eu îi fac cu două
                 De-a făcut cu două
                 Eu îi fac cu trei
şi aşa mai departe pînă la zece e foarte obicinuită în descîntece de făcătură, şi e o simplă inversiune.

O formulă simplă şi cunoscută este aceea a ţărancelor, la Săn-Vasiu, cînd  dau grăunţe descîntate  găinilor străine şi zic: "Mie ouăle, ţie penele" - adecă vecinei - iar vecina ştiind că i-a vrăjit cineva  găinile, borboroseşte singură asupra unei pene de găină: "Penele ţie, ouăle mie". Adecă invers. Şi cum toate vecinele ar vrea să puie mîna pe ouă străine şi să-şi apere pe ale lor, cît e satul de mare, în ziua Anului nou toate femeile borborosesc formula aceasta şi direct şi invers.

Recitarea pe dos a formulelor magice a fost cunoscută în toate timpurile. Maccareus, tovarăşul lui  Odiseu, povesteşte mîntuirea sa şi a fÎrtaţilor săi de fermecătoriile Circei, spunînd:
Spargimur inocuae sucis melioribus herbae,
Percutimurque caput conversae verbere virgae;
Verbaque dicuntur dictis contraria verbis . 
In  Evul Mediu existau o mulţime de formule magice, care nu erau nimic alta decît vorbe luate din vînt şi cari citite invers rămîneau tot aceleaşi. Îndeobşte cunoscută e "Sator arepo  tenet opera rotas" care a încurcat multă vreme pe filologi: ei căutau un înţeles într-aceste vorbe, pînă ce unul mai deştept le-a dovedit că vorbele acelea n-au nici un rost, decît că se pot ceti invers.

5. Intoarcerea pe dos a lucrurilor. Mai întîi îmbrăcarea pe dos a hainelor. Ca să alunge duhurile rele,  ciobanii cînd ies cu oile  la munte îmbracă de obicei cămaşa ori pe dos, ori cu gura la spate. Cînd femeile întarcă pe copil, îmbracă pe dedesubt o cămaşă cu gura la spate. Hainele se poartă pe dos cu intenţie. Cînd n-ai intenţie, şi îmbraci o haină pe dos fără să bagi de seamă, o să capeţi bătaie, dar scapi de bătaie dacă îţi calci haina în picioare. Insăşi îmbrăcarea cojocului pe dos nu e o chestiune aşa de simplă cum li se pare celor ce văd într-asta o simpIă cruţare a hainei. Nu haina vrea ciobanul să şi-o cruţe, ci sufletul.  Credinţa e foarte răspîndită; prin mahalalele oraşelor tot aşa de mult ca la ţară. Mai ales  printre  femei. Eu am  cunoscut o studentă de la universitate, care îşi îmbrăca Întotdeauna un ciorap pe dos. Ciorapul e cu deosebire haina care se îmbracă pe dos, prin oraşe.

Despre întoarcerea ulcelei, la descîntec şi farmec, am pomenit. Fără asta nu se poate face niciun fel de vrajă. In descîntece "de leac" tot aşa. Pe copilul deocheat îl dezbraci şi-i torni în cap cărbunii cu apa  în care au fost stinşi, întorci pe urmă ulcica cu gura în  jos. Dacă n-o întorci, totul e degeaba. Iar întoarcerea lucrurilor din casă e aşa de frecventă, că ai face din înşirarea lor un catastih cît toate zilele de lung. Femeile, cari nu lucrează vinerea, merg aşa de departe cu credinţa lor, încît vinerea întorc cu gura în jos doniţele din casă, oalele, albia, întorc toporul, sapa etc.  Dacă ar veni Sf. Vineri prin casa lor, ca să vază dacă Iucrează, ele i-ar da dovezi prin însăşi starea obiectelor din casă, că n-au lucrat. Aceasta li-e răspunsul.

lntoarcerea lucrurilor din casă e mai obicinuită cînd e un mort în casă. Pe cel ce să luptă cu moartea îl dau ai casei jos, îi pun pe podeală aşternutul întors, de la cap la picioare. lnsăşi perna i-o pun la picioare. Pe mort îl scot din casă cu picioarele înainte. Albia în care l-au scăldat o întorc cu gura în jos şi o ţin aşa şapte zile. Pe timpul cînd lumea petrece mortul la groapă, ai casei răstoarnă patul cu picioarele în sus; chiar masa, pe care pun mîncările pomenei în timpul îngropării, o răstoarnă cu picioarele în sus. Intoarcerea omului cu capul în jos, e însoţită de o putere demonică. Fiindcă nu poţi sta cu picioarele în aer, drept în sus, e destul să te dai peste cap, ca să intri în puterea demonilor. Oamenii ieşiţi din mormînt se dau peste cap şi se fac strigoi. In poveşti dai foarte des de acest obicei. Făt-Frumos, ori calul său, se dă peste cap şi se metamorfozează în butuc, în floare, în roată de fier, în ce voieşte.

Impotrivit  puterilor demonice e orice obiect de fier, întors spre demoni, dar mai ales cuţitele şi topoarele, întoarse spre demoni cu partea ascuţită. Pe cel dus prin aer pe un băţ de alun - vrăjit cu ulcica, pe dragoste - nimic nu-l poate opri din cale, decît un cuţit împlîntat cu mănunchiul în pămînt. Peste cuţit nu poate trece. Cu această credinţă îmi explic eu obiceiul ţăranilor de-a pune toporul cu ascuţişul în sus, cînd bate piatra. Se înţelege că furtuna şi grindina e adusă de demoni, toporul le înfrînge puterea. Obictele  întoarse  se pot  conjura ori contra demonilor ori pentru chemarea lor. Totul atîrnă de intenţia omului. Un exemplu cunoscut de conjurare a lucrurilor îl avem noi într-o poveste a strigoiului. Un strigoi se iubea cu o fată şi venea nopţile la ea. Fata, în urmă, a dat de veste că e strigoi; de spaimă, a întrebat pe o babă care a învăţat-o ce să facă. Cînd a venit strigoiul noptea a găsit uşa încuiată şi a cerut să-i deschidă, fata n-a voit. "Deschide  tu, masă!" zise strigoiul. Masa: Nu pot, că sînt întoarsă!" Strigoiul a chemat pe rînd toate lucrurile din casă, dar fata le întorsese pe  toate, şi nici unul n-a putut să deschidă. "Deschide  tu  cleşte, tu scaun, tu pîne, tu cojocule. "In  urmă: "Deschide tu, opaiţule!" Şi iată, că opaiţul care ardea şi era neîntors a sărit de la locul lui, să deschidă uşa. Dar atunci au cîntat cocoşii, strigoiul a dispărut ca să nu mai vie.

de George Cosbuc

30 mar. 2012

"Insemnari din fundatura" de Imparatul Bulanel

Se vorbeste ca scriitorul Insusi s-a asternut pe scris... A inceput noul sau roman autobiografic „Insemnari din fundatura” („... din subterana” e luat). Ilustru om de cultura roman de nationalitate alogena, Bulanel, caci despre el e vorba si-a vazut achitarea cu ochii, dar cand i-a deschis... surpriza! Instanta a pronuntat o condamnare de 3 ani cu suspendare si supraveghere pe timp de 6 ani pentru santaj. Asadar, unul din „greii” comunisti e un santajist si, in curand, un puscarias. Condamnat la 2 ani de puscarie in dosarul anterior, „Imparatul” (alt „imparat” ca Iulian) poate face recurs, dar risca mult. Daca recursul judecat dupa condamnarea de azi va confirma condamnarea initiala, atunci suspendarea va inceta si se va trece la executarea si a 2 ani (condamnarea in procesul „Trofeul calitatii”) si a celor 3 ani suspendati azi. Conform Codului de Procedura Penala, orice condamnare pronuntata in perioada de supraveghere judiciara de 6 ani va intrerupe „clementa” si va aplica pedeapsa suspendata prin cumulare. La o socoteala rapida, 2+3=5 anisori de aplecari.

In schimb, daca „Imparatul” Bulanel accepta sa-si termine cartea la Asezamantul cultural Rahova, intr-un an e iar „afara” pentru buna purtare si servicii aduse Asezamantului. Cum cu sezutul sta bine, n-am nici o indoiala (asa mi-a venit, nu era un apropo) ca va intra in analele (ptiu! Nu stiu ce am azi) stabilimentului respectiv. Analizand faptele si tabloul general al condamnarilor, cred ca o executare fundamentala este pentru el cea mai buna alegere. Totusi, „cur-iozitatea a omorat pisica”, asa ca daca vrea sa vada cat de jos sau cat de dosnic poate ajunge, atunci recursul este si el un drept al condamnatului, iar „Insusi” poate apela cu incredere la acest instrument. Daca, insa, va Accept-a calitatea de detinut si va renunta la re-cur-s, atunci ma astept sa ne invite la lansarea cartii; peste un an, daca nu intervine nimic... 

29 mar. 2012

Elementele literaturii poporale

Dacă ar fi versificat, să zicem, mitropolitul Dosoftei un capitol din Biblie, cel mai iudaic dintre ele, imitînd versul şi limba doinelor şi schimbînd numele biblice în nume româneşti, şi dacă acest cîntec ar fi pătruns printr-o minune în popor - ce caracter naţionaI şi individual românesc am găsi noi astăzi într-acel cîntec? Ce-ar fi într-însul "care să ne aducă aminte de vitejiile şi suferinţele părinţilor" cum zicea Odobescu vorbind de baladele noastre? Acest lucru, al mitropolitului Dosoftei, n-ar fi cu putinţă. El n-ar prinde. Subiectul cîntecului românizat n-ar avea nici o legătură cu cealaltă literatură a românilor, ar fi prea felurit ca concepţiune a naturii şi a vieţii, nu s-ar potrivi cu obiceiurile, cu credinţele noastre.

Se  înţelege, noi căutăm în poezia noastră populară "tot ce este floarea simţurilor unui popor, al românilor, tot ce are el mai scump, mai nobil, tot ce are mai dumnezeiesc". Aceste sînt vorbele d-Iui Xenopol. Poeziile poporului ar fi deci tot  atitea documente, din care am putea studia viaţa istorică a românului, filozofia lui, moralitatea şi cultura, idealele lui şi mai ştiu eu ce. Iar Alecsandri entuziasmat spune despre aceste documente că sînt "pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine". Originalitate, da. Sînt originale, că sînt vechi, sînt concepţii primitive, sînt fondul comun al rasei  ariene. Dar  cum "fără seamăn în literaturile străine?" Dimpotrivă, toate poeziile poporului român - afară de doină – au seamăn în toate  literaturile poporale ale întregii rase indo-germane. Balade, descîntece, bocete, basme, colinde, toate aceste "documente" ale noastre se pot urmări şi dovedi pretutindeni la indo-germani. Sînt documente ale concepţiunii rasei ariene, dar nu absolut specifice ale poporului  român. Fondul baladelor, al basmelor, al colindelor, al bocetelor şi descîntecelor, oricît s-ar părea de  felurit  celui ce le citeşte aşa ca să aibă idee despre ele cam ce sînt, este unul şi acelaşi pentru cine le cunoaşte. Forme fără număr de multe, imagini şi mai multe, dar fondul lor e  puţin, puţin de  tot. Şi mai ales, acest fond e acelaşi, întru toate acelaşi cu fondul poeziei populare a  tuturor indo-germanilor. Toate cîntă fenomene de ale naturii, toate sînt adaptări ale  cîtorva mituri vechi de mii de ani. Pe acelaşi Făt-Frumos îl poartă prin lupte cu zmeii tot aşa persianii, ca şi noi, ca şi slavii, ca şi scandinavii şi ca toate popoarele rasei ariene. Numai numele sînt schimbate, numai amănuntele se deosebesc. Iar acele amănunte  sînt fără importanţă mitică, nu schimbă fondul.

Dacă lui Indra îi fură vacile Vrtra pe sub Himalaia, lui Costea al nostru îi fură Fulga oile; în Italia  lui Hercule îi fură Caccus boii, iar în Nord lui Thor îi fură uriaşii ciocanul. Şi dacă Indra al inzilor ucide pe  şarpele Vrtra, Apollo al grecilor ucide tot un  şarpe numit Pithon, Iorgovan al nostru ucide tot pe un şarpe pe apele Cernii. Făt-Frumos, sau numească-se cum o vrea, cînd se luptă în basme cu zmeii, e totuna cu Novac care se luptă în baladă cu turcii, cu Costea care se lupta cu Fulga "cel cu  barba  neagră", totuna cu Miul Copilul care se bate cu ceata lui Ianuş - e  tot unul şi acelaşi cu Ion-Sînt-Ion care în colindă se războieşte cu dracii care au prădat raiul şi au furat vasul botezului şi paharul mirului; în bocete, e tot unul cu Soarele care se  luptă cu "vidra Iătrătoare" ceea ce ţine închise drumurile raiului peste Brad-încetinat, în descîntece e tot unul cu Sfînta Duminecă, sau Maica  Domnului, care se luptă cu moroii şi strigoii şi cu toate duhurile întunerecului.

E tot unul! In toate genurile noastre de literatură - afară de cea lirică şi aneodotică - e tot unul. E tot acelaşi şi tot aceleaşi fapte le face, tot cu aceleaşi arme se luptă, cu aceiaşi duşmani, şi dacă moare tot la fel moare şi la fel învie ca în toate literaturlle iudo-germane. Acest  Făt-Frumos e tipul eroului solar. E Soarele ce se luptă cu întunerecul, reprezentat  prin nori (vaci, oi, zmei, draci, turci, poteră) prin fulger (şarpe) prin noapte şi iarnă. E eroul solar, numească-se el cum s-o numi: Apollo, Hercule, Perseu, Baldr, Helghe, Isfendiar, Percunas, Romulus, ori Sfîntul George.

Oricărei literaturi populare i se poate dovedi originea cosmogonică. Toate cîntecele şi basmele popoarelor sînt mituri contopite. Miturile au rămas tipice, ca fragmente, sau mai bine ca elemente, şi din combinarea lor neamurile şi-au făcut felurite cîntece şi basme. Azi popoarele ariene nu mai produc poezie  epică, fiindcă a secat izvorul - putinţa de  a  crea mituri - iar  dacă mai produc, toate aceste produceri nu sînt decît haine făcute din petice, din fragmentele mitice. Numai popoarele primitive sau la începutul vieţii lor,  pot fi creatori de epopee, precum numai copiii pot crede în basme şi în mit.

Indo-germanii au miturile lor felurite de ale altor rase, prin urmare poezia lor, credinţele, obiceiurile, au să fie mai mult ori mai puţin identice la toţi arienii. Nu e mirare că o baladă de-a noastră, un basm, un obicei etc. s-ar găsi şi la persiani şi la slavi şi la scandinavi. Mirare ar fi, cind nu s-ar găsi. Cu poezia poporului trebuie să fim precauţi, cînd o studiem. Căutăm în ea idealuri de-ale poporului? Urme istorice? Sentimentele lui? Concepţilunile lui despre viaţă şi lume? Da, le găsim. Dar să nu fim evhemerişti cu explicările. Ce imoral o fi fost poporul grecesc care a creat pe un Zeus aşa de aventurier şi iubitor de femei, ce imoralitate să laşi pe Hera să se certe, ba să se şi bată cu Zeus care o şi spînzură odată! Ce concluziuni mai trăgeau învăţaţii, pîn-a nu se fi născut ştiinţa mitologiei. Azi nimeni nu caută înţelepciuniînalte şi idei morale în mitologiile poporale, ci numai ceea ce e de căutat: idei cosmogonice. Dacă Hera însemnează simplu atmosfera, ce era de vină grecul dacă atmosfera e vecinic schimbătoare, certăreaţă, guralivă şi bătăioasă, cu fulgere, cu vînturi etc.? Şi dacă Zeus însemnează cerul cu căldura, cum era să spuie grecul altfel, decît că el naşte cu norii ploaia  şi fulgerul, cu umezeala pămîntului, plantele? Intr-adevăr, toţi copiii ilegitimi ai lui însemnează ploaie, fulger, grindină, brumă, grîu, fel de fel de copaci. Pe Pallas  Atena, care reprezintă rostul, cumpătul sau ordinea în natură, n-a putut s-o nască nimeni, ea a fost sau a răsărit, din capul lui Zeus. Explicările pe cîte le-au scos la iveală evhemeriştii, căutînd în mitologie concepţii morale şi filozofie adîncă, sînt cam de felul acestora: Jupiter, biruind pe uriaşi cu tunetul, ar fi un rege din Creta suprimînd o revoluţie; iar ploaia de aur a Danaei ar fi banii cu care a fost cumpărată garda lui Jupiter. Saturn, care reprezenta amurgul cel ce înghite lumina şi soarele şi cerul, ca să le renască a doua  zi iarăşi - ca să le  verse, cum spune mitologia - Saturn ar fi  fost însuşi Noe din Biblie, iar cei trei fii ai săi Jupiter, Neptun şi Pluto ar fi Sem, Ham şi Iafet. Hercule care nu e decît un erou solar, ar fi un prinţ fenician care colonizează Spania şi Italia. Prometeu care creează oameni ar fi un sculptor grec care făcea statui de pămînt, Moise al iudeilor ar fi Hefaistos, Pan, Minos, Osiris, Serapis şi mai ştiu eu cine.

Pe  aceeaşi cale cu evhemeriştii noştri într-ale limbii - dacă se pot numi aşa - cu acei filologi cari dovedeau că numele Romanaţi e latinescul "Roma nati" că Slatina e  "Stella latina", pe aceeaşi cale au mers adevăraţii evhemerişti într-ale mitologiei româneşti şi într-ale literaturii  populare. Arghir era Traian, Elena era "Dachia". Bietul basm al lui Arghir era o închipuire a cuceririi Daciei de către Traian. Au dovedit-o alţii că basmul acesta există la toţi neolatinii. Desigur există la toţi indo-germanii. Eu l-am găsit la laplandeji şi la ruşii de prin Siberia. Ce-o fi căutat Traian prin friguroasele aceste de ţări! Acelaşi lucru cu legenda soarelui de primăvară, cu baba Dochia de la echinocţiu: şi ea era dacă nu ţara, dar fata lui Decebal. Iar Ler din colinde era Aurelian, ori Valerian, împăratulRomei! Insuşi Alecsandri, deşi poet si cunoscător al poeziei poporale, devine evhemerist cînd spune că balada lui Iorgovan ar fi un imn care glorifică găsirea apelor din Mehadia. Iorgovan e eroul mitic, e Indra, Apolo, Hercule, care se bate cu şarpele vărsător de foc, eroul unui basm repetat de mii de ori în toate literaturile ariene. Parcă neamul românesc întreg, [...] n-avu alta de lucru decît să s-apuce într-o zi să compuie imnuri unui biet izvor de apă minerală !

Afară de războaie, nici un fel de fapt omenesc nu poate impresiona pe un popor întreg. Faptele lui Ştefan cel Mare? Unirea tărilor sub Mihai? Robia turcilor? Moartea lui Tudor? Nimic. E falşă părerea că un fapt neînsemnat - ca moartea unui haiduc, ca peirea unui păstor în Mioriţa, ca furarea oilor lui Costea de către un tîlhar oarecare, ca biruirea unui Ianuş de către Miul, ca arderea Chirei la Brăila de către fraţii ei, ca povestea românului care îşi vinde nevasta, şi cîte altele care sînt subiecte de baladă - că aceste fapte dau naştere la balade. Oricît ai suci-o nu poţi argumenta în cazul acesta că o baladă se poate generaliza la toţi românii. Ce au cei din Pind cu Chira de la Brăila; ce au cei din Banat cu Costea de la Galaţi?

Lucrul stă altfel. Ca să se poată generaliza, trebuie o descrierea unui fapt perfect asemuitor cu un mit care ca "motiv" e fond comun şi de mii de veacuri cunoscut. Dacă faptul istoric (d.e. o întîmplare a unui Costea căruia i s-au furat oile, a unui Tudor care moare  trădat) nu e identic cu mitul, va fi schimbat ca să fie aşa. Atunci balada va fi primită. In realitate se întîmplă aşa: motivul mitic există în popor, e oarecum în  aer, aşteaptă numai un fapt ca să primească nume de oameni şi de localităţi; e o haină din moşi strămoşi cu care îmbrăcăm pe cîte un erou, pînă cînd vine altul ca să i-o dăm lui.
Aşa se explică variantele, atît ale noastre între ele, cît şi ale noastre cu ale altor literaturi. DI Hasdeu în Olteneştele caută să dovedească, cu fel de fel de colinde străine, că poezia noastră Visul lui Tudor Vladimirescul e imitată după Visul Maicii Domnului şi arată cîtă vreme a trecut de Ia apariţia în româneşte a Visului Maicii D.[omnului] pînă la naşterea poeziei noastre, ba cîtă vreme i-a trebuit cîntecului nostru ca să ajungă din Oltenia pînă în Moldova. Dar moldovenii cunoşteau această poezie -căci e dintr-un mit solar- înainte de-a fi fost pe lume Tudor; nu oltenii, ci toţi românii au cunoscut acest mit şi desigur aveau poezia tocmai  pe tocmai -afară de numele Tudor în ea- înainte de-a-şi visa Maica Domnului visul, iar indo-germanii aveau poezia aceasta înaintea chiar a naşterii lui Hristos. E un vis visat de toţi indo-germanii, din toate timpurile; şi nu încape îndoială că Maica Domnului a învăţat de la indo-germani să-şi viseze visul. L-a visat la indieni Crishna, la greci Ceres, la persieni mama lui Rustem din Şah-nameh. La noi, l-or fi visat mulţi eroi înainte de Tudor, căci cîntecul o fi existat de cînd sîntem -binenţeles, poate ca basm; ca poezie, poate, mai tîrziu- dar e cu putinţă, ca pe vremea morţii lui Mihai Viteazul, or fi spus oamenii că şi el l-a visat. Şi l-or  visa şi de-acum înainte mulţi eroi: poporul va uita pe Tudor, cîntecuI va trăi însă şi cînd va mai veni un erou cu aceeaşi soartă, poporul va înlocui numele lui Tudor cu al acelui erou. Atîta şi nimic  mai  mult. Maica Domnului visează pe Christos răstignit, cu piroanele prin mîini, cu o cunună de spini pe cap. Va să zică, visează pe la 1500 lucrurile cari într-adevăr s-au petrecut cu Christos înainte cu o mie cinci sute de ani. Tudor în poezia noastră visează altceva: pala cea nouă şi-o visează ruptă-n două, visează că are să se lupte cu un şarpe „cu creastă roşie-n cap şi cu coarne de ţap". Pala sau spada, sau buzduganul, asemenea inelul, sunt substituiri ale soarelui în toate mitologiile indo-germane, de aceea eroii solari plecînd în lume lasă ca semn acasă fraţilor săi un paloş sau un inel, şi zic: Cînd se va rupe paloşul ori cînd va rugini inelul, să ştiţi că sînt mort. Şi e natural: soarele cînd e scăpătat spre iarnă şi moare, e închipuit ori ca o spadă ruptă care n-are puteri să mai taie, ori ca un inel ruginit, lipsit de strălucire. În balada noastră Inelul şi năframa, crăişorul dă fetei inelul: „Cînd inelul o rugini/ Să ştii dragă c-oi muri” şi iată numaidecît şi cellalt simbol al soarelui, paloşul; în  balada aceasta flăcăul vede  năframa -un simbol al cerului- ruptă şi destrămată, şi se întoarce, iar ca pretext ce zice? "Eu acasă mi-am uitat paloşul cel rotilat pe-o masă verde aruncat." Asta o zice soarele iernii: n-are paloş, şi l-a uitat acasă pe masa cea albastră, pe cerul din lunile verii. Fie paloşul uitat acasă, fie rupt în două, e acelaşi lucru, aceeaşi concepţie a naturii, soarele fără căldură, al iernii, e erou fără arme. Analogie, în ciocanul furat al lui Thor, în inelul Draupner al lui Odin, în suliţa lui Crişan etc. Această pală e visată de Tudor.

Iar şarpele,din visul lui, e reprezentantul puterii întunerecului, a nopţii, a furtunii, a iernii.  Puterea iernii ucide soarele, temporar, îl ucide şi Amurgul şi Furtuna - deci şarpele ucide,  vremelniceşte, pe erou, însă soarele sfarmă capul şarpelui în zori de zi, după furtună, şi primăvara, de aceea eroul solar ucide şarpele. E o dublă concepţiune, şi pe ea se bazează nenumăratele repeţiri ale învierii feţi-frumoşilar şi a eroilor solari. Moare eroul, dar învie "mai frumos de cum a fost". De aceea grecii pe toţi eroii solari i-au făcut semizei; nu-i învie ca oameni ci ca locuitori ai Olimpului, de aceea germanii pe toţi eroii solari după moarte îi învie ca zei de al doilea rang - Baldr, Otr, Vali - şi acelaşi lucru se întîmplă cu Christos.  .

Ce  legătură ar avea toate acestea cu visul Maicii Domnului? Poate numai fiindcă sînt visuri  amîndouă. Dacă am vorbit de armele soarelui, să vorbim puţin şi de calul său şi de soră-sa. Omul primitiv crede că lumina şi căldura nu sînt puteri inerente, ale soarelui: ele pot să lipsească soarelui, precum într-adevăr îi lipsesc iarna. Vara le are. Lumina şi căldura sînt închipuite ca o soră a soarelui - în dublă concepţiune: soră blîndă şi  bună ca lumina şi căldura blîndă, ori soră răutăcioasă, ca arşiţa. Grecii spuneau că sora lui Apollo, Diana, care reprezenta lumina şi căldura soarelui, peste iarnă umbla rătăcind prin nord departe prin Ţara tracilor. Asta însemna, spus mai poetic, că peste iarnă căldura soarelui lipseşte. Diana, care în mitologia poeţilor mai tîrziu s-a confundat cu luna, era răutăcioasă uneori cum e arşiţa verii, alerga pe crestele munţilor (în înţeles mitologic, a norilor) cu cîni muşcători. Iar efectul căldurii excesive de a zvînta şi usca pămîntul, de a-l face tare ca piatra, ori de-a ucide plantele şi vietăţile e aşa de frumos alegorizat în mitul cu împietrirea Niobei şi uciderea copiilor ei, din partea lui  Apollo şi a Dianei. Şi la noi se găsesc împietriri ale eroilor, şi se vede gradată împietrirea  pămîntului si faptul că eroii se împietresc pe rînd, pînă la genunchi, pînă la  brîu, la piept, pînă în creştet. Ei învie iarăşi, dacă îi stropeşti cu apă vie - şi cum am arătat, apa vie e ploaia care moaie  pămîntul. E de observat însă că avem şi altfel de împietriri în basme, reprezentări ale îngheţării apelor.

La  noi, sora cea bună a soarelui, e de obicei Ileana Sîmziana, pe care el vrea s-o ia de soţie, ca Zeus pe soră-sa Hera, Brahma pe  soră-sa, ca Odin pe soră-sa Frigg. Ea dă viaţă plantelor şi florilor, de aceea se zice că "din cosiţă floarea-i cîntă". Alături de frate-său, cu soarele, cel fără lumină şi căldură, cu soarele iernii, ea e cu mult mai frumoasă, căci e soare al verii, de aceea "la  soare (al iernii) te poţi uita, dar la Ileana (soarele verii) ba!" In înţeles rău, sora soarelui  n-are nume în poveşti, dar e un tip. Cînd ajunge Făt-Frumos cu ea într-un palat din pustie, el pleacă la vînătoare cu cînii (cu vînturile), iar ea găseşte într-o odaie un zmeu închis într-un butoi. El cere apă, ea-i dă, atunci crapă un cerc al butoiului; el mai cere apă, şi în urmă iese din butoi. De-acum sora soarelui se dă în dragoste cu zmeul, pe ascuns de frate-său, şi se înţeleg să ucidă pe voinic, dar nu îndrăznesc de cîni. Îl trimet deci după apă vie de unde se bat munţii în capete şi după alte lucruri, cari toate simbolizează ploaia, tunetul, fulgerul etc. Văzînd că nu piere, ei se hotărăsc să-i vrăjească cînii, şi voinicul lipsit de cîni, e ucis. Se înţelege, el iarăşi învie, tocmai prin apa vie pe care a adus-o. Această soră a  soarelui e căldura verii, zmeul e norul. Norul cere apă, apă, ca să devină zmeu; apa, prin evaporaţie, i-o dă căldura. Norul cu căldura complotizează contra soarelui "să-I ucidă" (să întunece cerul) dar nu pot cîtă vreme vînturile bat, împrăştiind norii. Cînd tac vînturile, vrăjite  de  sora soarelui, zmeul ucide pe voinic. Dar începe să plouă; prin ploaie (apa vie dă viaţă naturii) se risipesc norii, şi soarele învie. Muşcătura cînilor Dianei o avem şi noi în expresiunea "Soare  cu  dinţi", întrebuinţată mai ales pentru soarele iernii.

În treacăt amintesc că arşiţa verii e reprezentată în basme şi prin omul cu barba roşie, om răutăcios din fire. Printr-o confuzie, ca în toate miturile, şi toamna, cînd frunzişul codrilor e galben-roşu şi cîmpiile pustii, e tot omul cu barba roşie. Iarna e reprezentată prin omul spîn în basme, care caută să ţie în robie soarele, precum e aşa de frumos descris în Harap-Alb al lui Creangă. Credinţa că oamenii spîni şi cei cu barba roşie sînt răutăcioşi şi cu fire demonică e pornită din concepţiunea mitică a arşiţei şi a iernii. In legende şi tradiţii, soarele are cai şi car; în basme are numai cal şi umblă numai călare. Iar acest cal e însuşi soarele. Ceea ce nouă ni se pare absurd -soarele să fie deodată cal, călăreţ şi armă a călăreţului- e absurd  numai că sîntem obişnuiţi a gîndi cărturăreşte, cu rînduielile logicii, şi că ne-am tocit fantazia. Omul fără carte gîndeşte altfel şi e cu imaginaţia mai vie. Pentru un copil acelaşi lucru poate să fie, în jocul lui, şi păpuşă şi pat în care o culcă, şi plapomă şi perna, şi mama păpuşei care vine să o bată. El îşi substituie lucrurile.

Calul soarelui -fiind soarele însuşi- fuge ca gîndul şi ca vîntul, şi întrucît soarele parcă pleacă de pe un vîrf de deal, se urcă pe boltă sus şi să scoboară la apus iarăşi pe un vîrf de deal, calul soarelui "se urcă cu stăpînul său pînă în slava cerului şi iarăşi se lasă-n jos, încet-încet". Soarele iernii e slab, palid, fără putere: îndată ce dă în primăvară, el se aprinde, ia în sine foc, şi devine frumos şi puternic. Ce e aceasta în imaginaţia poporului? Acel tipic şi vecinic  cal, pipernicit  şi slab, din fundul grajdului, pe care-l alege Făt-Frumos ca să plece cu el în vitejie. Calul cere să mănînce foc, şi după ce-l mănîncă, se scutură şi se face Cal-galben. Identic acelaşi lucru cu armele voinicului: el alege spada cea mai ruginită, din fundul podului. Soarele primăverii caută tot aceeaşi căldură şi lumină pe care a avut-o în primăvara anului trecut, şi pe care a pierdut-o peste toamnă şi iarnă. Iar Făt-Frumos cere de la tată-său "calul şi armele pe cari le-ai avut tu în tinereţe, cînd ai vitejit" - tată-său fiind închipuit ca  soarele primăverii trecute, iar fiul său ca o renaştere a eroului îmbătrînit.
Făt-Frumos are puteri uriaşe, dar nicăieri în mitologia noastră şi în literatură nu se vorbeşte că ar fi uriaş cu trupul. Dimpotrivă, în baladele noastre te întîlneşti aşa de des "c-un voinic cu calul mic" încît te miri de ce acest vecinic voinic are calul mic. Nu e rima de vină, căci poporul nu-şi face capul călindar pentru o rimă -vechile cîntece ale noastre au ca lege asonanţa nu rima- ci e de vină reminiscenţa mitică şi observaţiunea că soarele e aşa de mic alături cu elementele cu cari se luptă. Negura care se înalţă de pe pămînt pînă la cer, înghiţind munţi şi văi şi stînci şi totul, e reprezentată în basme prin zmeoaica aceea care alergînd "cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt" înghite stîncile şi codrii: pe Făt-Frumos ori nu-l poate înghiţi, ori dacă îl înghite, ea crapă. Cît de mic e soarele faţă cu negura! Cît  e de mic faţă cu zmeul (norul  de  furtună), care aleargă să-I ucidă, ori cu care se luptă "în trîntă că-i mai dreaptă". Poetic şi  plastic e descrisă ceaţa din largul mării în basme: "deteră de un uriaş, culcat cu capul pe-o margine a  mării şi cu picioarele pe cealaltă margine, şi de mult ce dormise, i se lipise  genele şi nu putea să-şi deschidă ochii; atunci băieţii scoaseră foarfecele şi-i tăiară genele.  "Băieţii reprezintă vînturile cari risipesc ceaţa aşezată statornic: ceea ce aici e arătat ca enorm de lung (uriaşul) e identic cu zmeoaica a cărei gură e enorm de largă. Iar soarele cel mic biruieşte zmeii şi uriaşii, reprezentanţii întunerecului -ai ceţii, ai negurii, ai norilor, ai iernii- şi toate cu ajutorul unui cal mic. Zmeii şi uriaşii sînt proşti, sînt putere brută; în balade reprezentanţii norilor sînt ca tipicul "Fulga cel cu barba neagră şi cu mintea neîntreagă". Luînd  ca tip soarele, românul a generalizat cazul, de aici e vorba: "cel mai mare minte n-are, cel mai mic e mai voinic" care a ajuns să fie o credinţă -deşi n-are nici o bază reală, decît mitul- că dintre fraţi totdeauna cel mai mic e mai voinic şi că numai acesta e "năzdrăvan", fiindcă năzdrăvan e soarele în luptă cu elementele cele puternice.

Soarele însuşi e acel cal pe care-l cîntă baladele, calul care în colindul Pluguşorul e "ca Graur cu şeaua de aur, cu potcoavele de-argint, cum n-am văzut de cînd sînt". Sau "cînd copita scăpăra, toate bălţile seca". Asta numai soarele o face. Sau în balade:  "cînd pe fugă s-aşternea, văile se limpezea", de neguri şi de ceaţă. E calul fără splină, născut din spumele  mării (soarele iese din mare, din noapte); calul cu trei inimi, care aleargă mereu şi nu oboseşte. Acelaşi lucru cu baladele haiduceşti, şi cu toate baladele. Nu e bine să căutăm fapte  istorice, sau  adevăruri, în balade. Să nu ne înşele numele. Acel nume dovedeşte numai atîta că eroul cîntat e cel mai din urmă căruia i s-a adaptat cîntecul mitic. Mai mult nu. Că se pomeneşte în vreun cîntec despre curse de cai, despre "corăbii veneţiene" şi alte  altele şi acestea le iei ca documente istorice, culturale ale epocii etc. asta e o prăpastie. Dacă în cîntecul mitic există încurări de cai, poporul le lasă unde le  află, chiar cînd eroul căruia i s-a potrivit cîntecul n-a văzut încurări în viaţa lui. În toate literaturile popoarelor nordice şi celor slavice se reprezintă fulgerul cel strîmb în umblet ca o scrisoare şi de obicei scrisoare străină, adică neînţeleasă. Poporul nostru zice fulgerului "slove ovreieşti" - în Edda "runele", beţişoare rupte (zig-zagurile fulgerului). Acum, dacă mitul vorbind de fulger l-a numit "semne latineşti" sau "slove", e o explicare cel puţin poznaşă să zici că baladele vorbesc de inscripţiuni latine pe malul Dunării, în versurile:
Piatră mare necioplită
Şi cu slove rîcăită.
Racle mari împărăteşti
Purtînd semne latineşti.

Poporul pe atunci nu ştia carte deloc, şi totuşi ştia că inscripţiile sînt scrise latineşte! Intr-un imn vedic, am citit că duşmanul soarelui, Vrtra, "are gură enormă, dar nu poate înghiţi mult, e mai mult trufaş decît aducător de primejdie" şi acelaşi lucru îi zice în Edda eroul Helghe despre uriaşul Fafnir. Şi cu asta mi-a perit o iluzie. Credeam şi eu că într-adevăr românul în balada Miului a caracterizat bine pe ungur, cînd zice: "Unguru-i fălos, nu-i primejdios, are gură mare dar nu muşcă tare" - şi cînd colo aceste versuri sînt fragmente dintr-un cîntec mitic, pe care le-avea românul în comoara sa înainte de-a exista unguri. Numele  duşmanului variază în baladele solare, e ungur, e turc mai ales, în colinde e jidov.

Ai putea dovedi existenţa duelului la noi în veacurile trecute? Ai balada Miului, a Vidrei, a lui Ghiţă Cătănuţă. E adevărat, dar aceste balade au fond mitic, cîntă duelul soarelui cu norul sau cu noaptea, şi nu poţi dovedi nimic pe sfînta lume cu duelul lui MiuI. Tot acelaşi duel e între Gruia lui Novac (soarele) cînd se luptă cu turcii care voiesc să-I lege cu funii de mătasă împletite-n cinci şi-n şase (fulgerul) şi să-I închidă; acelaşi duel între Novac bătrînul şi turci, acelaşi duel între Toma Alimoş şi Manea, acelaşi între Făt-Frumos şi zmeu ori Omul cit şchiopul cu barba cît cotul (Negură). Şi dacă Hera la  greci e imorală, ce  moralitate o să găsim în tipicele vorbe ale nevestei din baladă, care pe cînd se lupta  bărbatu-său cu hoţul, zice bărbatului cînd o roagă să-i lege brîul că-i piere puterea: "Ba eu nu! că oricare o birui, eu cu dînsul m-oi iubi!"  Da, au lăudat unii de-ai noştri pe această nevastă, preamărindu-i "cavalerismul" că ea iubeşte pe  cel mai tare; alţii au hulit-o. Vorba e, scoatem vreun document pentru cultura şi moralitatea neamului român,  din purtarea acestei neveste? Românul a creat tipul acesta? Nu. Nevasta reprezintă cerul, care se bucură deopotrivă şi de nor şi de soare; vorbele ei au fost repetate de toate literaturile ariene.

Fragmentele epice -adecă mitice- stau de obicei ascunse pînă ce se încheagă, cînd li se dă ocaziune. Sînt ascunse prin poeziile lirice, care vecinic sînt în circulaţie, de aceea întîlnim în doine versuri  care ni se par interpolate şi mai ales cunoscute din poezii epice. Da. Pe Tudor nu l-au cunoscut ardelenii, ei n-au cîntecul Visul lui Tudor. Dar versurile acelui cîntec le au risipite prin doine; şi cînd vor avea şi ei vreun erou, le vor scoate la iveală, le vor închega într-o baladă. Astfel un fapt istoric însemnat ori neînsemnat dă ocaziune răzleţelor fragmente epice să se închege pe un anumit timp. De  creat nu mai creează poporul nimic epic. Fără îndoială, variind după localitate şi timpuri,  el caută ciment nou pentru fragmente, dar acesta e trecător şi n-are de a face nimic cu fondul baladelor. Şi amănuntele de "adjustare" pot să varieze.

Fragmentele mitice ale bocetelor, descîntecelor, colindelor şi ale basmelor au altă soartă. Nici un fapt istoric nu poate veni, ca să le dea ocaziune de a se închega. De aceea sînt vecinice fragmente, de aceea sînt formule sacramentale, neschimbate, stereotipe. Dar în fond, cum am zis, nu sînt decît variante ale baladelor. Aceeaşi concepţiune, alte imagini; acelaşi subiect, altă formă. Un singur fond mitic, indo-germanic. Bineînţeles, eu nu voiesc să zic că toată poezia noastră epică e de origină cosmică, ori că toată e indo-germanică. Avem poezie a cărei origină e de altă natură -dar aceasta e foarte puţină- şi poezie cu fond străin indo-germanilor în general, dar aceasta e şi mai puţină. Apoi, în baladele noastre se găsesc multe reminiscenţe istorice şi culturale, precum un riu duce cu el pămînt de prin toate locurile pe unde a trecut. Însă precum rîul nu porneşte de la obîrşia sa, numai ca să ducă cu el pămînt şi nămol în mare, ci cu alt scop, tot aşa poezia noastră epică nici nu visează să fie istorică şi să culeagă reminiscenţe. Dacă se leagă de ea, bine, dacă nu, iarăşi bine. Acest lucru e de sine înţeles.

Teoria emigrării cîntecelor s-a compromis rău prin furia apărătorilor ei şi prin ştiinţa mitologiei comparate şi a folclorului. lntr-o vreme, îndată ce se găsea acelaşi cîntec în Italia şi Englitera d.e., s-apucau cărturarii să dovedească drumurile pe cari a emigrat acel cîntec, fie din nord spre sud, fie dimpotrivă, făceau chiar hartă geografică şi-i arătau trecerea din loc în loc cum s-arată drumul lui Alexandru cel Mare prin Asia. Arătau şi suta în care s-a născut cîntecul, după Hristos. Trebuia cu orice chip o emigrare. După ce însă cu vremea s-a găsit că acelaşi cîntec există şi la ruşi, au trebuit schimbate hărţile şi probele emigrării; dar iată, cîntecul s-a găsit şi prin Asia, pe tot de-a lungul drumului pe unde sînt popoare ariene.  Atunci data naşterii cîntecului în cutare sută, sau pe timpul cutărui rege, a rămas de ruşine. Atunci data emigrării cîntecului a trebuit împinsă pînă în timpurile preistorice; iar drumurile cele cu atîta "savantlîc" dovedite  că ar fi fost în toate direcţiunile cerului, au fost reduse la un singur drum cu o singură direcţiune: de la est spre vest. Acum, ca  să explici "masa" de cîntece şi basmuri, identică la toate popoarele indo-germane, printr-o perpetuă şi înceată emigrare de la un popor la altul, în toate direcţiunile, e lucru cu mult mai neverosimil decît să ţi-o explici ca fond comun al tuturor acestor neamuri, fond adus cu ei de pe malurile Gangelui.

Odobescu s-a încercat să probeze că balada noastră Mioriţa e emigrată tocmai din Egipt. Ea ar fi fost un bocet şi cîntă moartea lui Adonis-Thimmuz. Ciobanii greci au adus-o din Egipt, împreună cu cultul lui Adonis, în Tesalia. De la greci au luat-o românii din Pind şi ne-au adus-o peste Dunăre, prin suta cutare şi cutare. Mioriţa într-adevăr e un bocet solar, ciobanul ucis e Soarele, maica bătrînă e pămîntul, dar de ce să fie acest cîntec egiptean? Toţi indo-germanii au acelaşi cîntec, aceeaşi concepţiune despre moartea soarelui peste iarnă. O să aduc cu altă ocaziune un "drappa" (bocet) din mitologia nordică şi-l voi pune alături cu Mioriţa ca să se vadă că au acelaşi fond. Poate o fi "emigrat" cîntecuI lui  Adonis pînă la scandinavi? Cînd Făt-Frumos al nostru e omorît de o babă, care i-a vrăjit mai înainte cînii (N-aude, Na-vede, Na-greul pămîntului, Na-uşorul vîntului, reprezentanţi ai celor patru vînturi) şi cînd frate-său sau fratele-de-cruce plînge şi pleacă să-I caute prin lume, căci i-a spus semnul  (inel  ruginit, simbol al soarelui scăpătat) că Făt-Frumos ori va fi ucis ori e ucis gata - nu e  acelaşi subiect cu cel din Mioriţa?

In baladă e mioara, în basm e inelul, care prevesteşte moartea eroului; în basm e un frate de cruce (dar de multe ori soră-sa, mumă-sa împărăteasa), în baladă mama care caută pe fiul său. In baladă eroul nu se apără cu cînii de dusman, deşi ar putea; în basm nu se apără, că-i sînt cînii vrăjiţi de-o babă. Şi e natural să nu se vorbească de apărarea lui - de aceea basmul face cu neputinţă apărarea, iar balada tace -e natural- căci natura îşi merge drumul ei; oricît s-ar apăra Făt-Frumos, el trebuie să moară. Soarele  trebuie să scapete şi iarna trebuie să vie. In baladă eroul e cioban; o concepţie indo-germană. Indra, zeul soarelui în Veda, e păzitor de vaci (în  sanscrită go însemnează şi nor şi vacă). Hercule eroul solar e păzitor de turme şi toţi zeii cari dintru început au reprezentat Soarele sînt stăpîni ai norilor (Zeus, adunătorul de nori, Odin etc.), iar norii sînt „turme de vite ale Soarelui" pe cari le adună –prin căldură- şi le risipeşte prin vînturile sale, căci vînturile de vară sînt totdeauna tovarăşi ai  Soarelui (la noi Sfărîmă-pietre şi Strîmbă-lemne, în anumite  cazuri, şi N-aude, Na-vede etc. într-altele). Că sînt trei ciobani, e lucru limpede: toţi indo-germanii au în mitologiile lor pornirea spre triadă, unde e nevoie de un singur zeu îşi fac trei, de aceea numărul trei şi mai ales triada triadei -nouă- e număr sacramental în cultul şi în obiceiurile arienilor, pe cînd la semiţi e numărul şapte. Iar că sînt tovarăşi, e tot o concepţiune comună indo-germană. Soarele e ucis de înşişi tovarăşii săi, de vînturi cari iarna adună norii peste soare -omul  primitiv crede că din pricina vînturilor şi a negurilor e soarele iernii fără putere- şi învie tot  prin tovarăşi, prin vînturile cari primăvara împrăştie norii.

Nu vreau s-aduc exemple de prin mitologii şi literaturi ariene ca să nu mă întind cu vorba; mă mărginesc la analogiile mitologiei noastre. După ce Făt-Frumos scoate pe cele trei fete de împărat de la zmei, pleacă cu ai săi tovarăşi -Strîmbă-lemne şi Sfarmă­piatră- pe alt tărîm. Aceşti doi tovarăşi se înţeleg să omoare pe Făt-Frumos. Motivul? Acelaşi ca în Mioriţa. Ciobanul vrîncean şi cel ungurean sînt geloşi de oile mai frumoase ale moldoveanului, iar Sfărîmă-piatră şi Strîmbă-lemne sînt geloşi de fata cea mai mica a împăratului, pe care şi-o ţine Făt-Frumos pentru el, că era mai frumoasă decît celelalte două ale lor. E de notat că Făt-Frumos ştia că tovarăşii voiesc să-I omoare, cum stia şi ciobanul moldovean, dar nici  ciobanul nu se luptă cu duşmanii, nici Făt-Frumos nu-şi ucide tovarăşii, cu toate că putea. In  basm a intervenit apoi alt mit. Făt­Frumos pune în leagăn o piatră, tovarăşii o ridică pe sorbul pămîntului pînă la un loc, apoi îi dau drumul şi piatra se sfărîmă. In treacăt atrag atenţia că piatra aceasta joacă un mare rol în mitologiile indo-germanice; cea din basmul nostru e una cu piatra pe care a dat-o Rhea lui Cronos să o înghită în locul lui Zeus. Şi dacă Cronos varsă, după aceea, pe înghiţiţi, în basmul nostru ca la poruncă urmează vărsătura: Făt-Frumos ucide un balaur care mînca puii unei pajuri, iar pajura, vulturul lui Zevs, lupul lui Odin îl înghite (de bucurie) si iarăşi îl varsă "mai frumos de cum a  fost", cum e într-adevăr soarele cînd iese din negură şi nor.

Dar, la urmă, nu e nevoie să fie doi ciobani care omoară pe al treilea în Mioriţa. Varianta publicată de d-l Densusianu (în Revista critică, anul IV) are numai un cioban, în loc de doi. In varianta aceasta, ciobanul se luptă într-adevăr cu duşmanul - dar sfîrşitul e tot acelaşi; el moare, trebuie să moară, de-ar avea oricîţi cîni şi oricît de viteaz ar fi. Nu se poate altfel. Imi rezervez alt loc, unde voi aduce ca mărturii şi obiceiuri şi credinţe solare, ca să dovedesc că Mioriţa e a noastră, românească, e a indo-germanilor si n-am importat-o de nicăieri, ci am avut-o noi totdeauna. Şi sînt convins că şi slavii şi germanii şi francezii şi toţi arienii o au. Prea multe rudenii are în basmele noastre, în credinţele, în obiceiurile româneşti şi prea e concordant cu toate ale noastre acest cîntec, ca să fie un vagabond adus de vînturi acum  două-trei sute de ani în tară.Şi de ce? Pentru că cultul lui Adonis -probabil de origine semitică, şi în special iudaică, al lui Adonai- e şi el un cult solar? La greci se pare a fi solar -căci multe lucruri nu ştim despre el- dar solar a fost în Egipet? Nu l-au răstălmăcit grecii? Dar în urmă asta nu ne importă. De ce însă Mioriţa ar fi egipteană şi nu mai bine o legendă creştină, căci şi aşa Hristos e întru multe şi întru toate asămuitor cu un erou solar. El a ştiut că are să moară şi nu s-a  apărat; a fost trădat de tovarăşi (de un apostol); maica bătrînă de ce n-ar fi Maica Precista? Moartea ciobanului e descrierea morţii lui Hristos ...

Dacă dintre eroii mai bine cunoscuţi ai baladelor noastre, Doicim şi Novac bătrînul ori Manole din Mănăstirea Argeşului se regăsesc şi la sirbi şi Ia greci şi în colecţia de balade vechi engleze a lui Percy şi în Şah­nameh la Firduzi - ce vrea să zică asta? Să ne certăm, care de la care? Sînt mituri comune, născute pe platourile Gangelui. Dacă d-l Hasdeu a aflat la Zenzi  mitul "Cucul şi Turturica", e numaidecît nevoie să "imigrăm" balada din Golful Persic la Delta Dunării? A emigrat mai departe la sicilieni şi la provensali, şi întrucît ea e simplu mitul iubirii  soarelui cu norul, e una cu mitul lui Apollo cu Dafne. Arienii încă nu-şi cunosc literaturile poporale -abia de cîţiva ani se ocupă lumea cu ele- dar odată şi-odată lumea va rămînea mirată văzînd că totul dar totul în mitologia, literatura şi credinţele popoarelor ariene e identic.

Să ne oprim puţin la altă teorie, a influenţelor străine. Cine Dumnezeu s-o nege? Dar precum evhemeriştii au căutat în mitologie idei înalte filozofice şi morale, uitind că toate miturile, şi de aici basmele etc. sînt creaţiuni ale poporului de rind, ale celor mai primitivi oameni cari nu pot să aibă idei înalte filosofice, tot aşa cei cu teoria influenţelor străine în literatura şi mitologia populară uită că poporul e una şi clasele culte de deasupra, alta. Dacă ţii ochii tot la cei "zece mii de deasupra", e lesne să vezi pretutindeni influenţe străine, schimbări de modă, maimuţării şi cîte altele; dar la cei de jos, fără carte, fără corupţie intelectuală şi morală, fără contact nemijlocit cu toate neamurile, e alta. Ca la rîuri: suprafaţa zbuciumată, adincul liniştit. Eu am căutat să-mi dau seama de influenţele străine în literatura poporului nostru -bine să fiu înţeles, nu vorbesc de obiceiuri, credinţe, porturi, jocuri, muzică, limbă, ci numai de poezie- după cărţile citite de popor. Iată un exemplu: Nu e carte mai citită decît Alexandria. Şi o citesc românii de mult. Sînt atîtea lucruri într-această carte, cari s-ar putea lipi de sufletul românilor, dar s-au lipit?  Povestea lui Netinav care făcea oştiri de ceară, a lui  "Hamon Dumnezeu", bătaia lui Alexandru cu furnicile, clopotul care sperie pe piticii ascunşi în peşteră etc., etc., toate aceste n-au intrat în popor. Nu e nici un vers românesc, nici un basm care să le repete ori să facă aluzie  la ele. Nu l-au influenţat pe român, unde l-au găsit acolo l-au lăsat. Iar dacă se găsesc în Alexandria lucruri pe cari le cîntă românul, nu el le-a luat din Alexandria, ci Alexandria le-a luat din ciclul de mituri indo-germanice. Aşa e scoborîrea lui Alexandru în iad. Lasă că asta o ştia românul de la Hristos dar şi fără Hristos ar fi ştiut-o, căci Orfeu scoboară în tartar, Apollo tot aşa, Odin al Eddei merge să vorbească cu Hell, Odiseu scoboară în iad, Eneas în tartar - lucru simplu, e apunerea soarelui, scoborîrea lui în noapte. Făt-Frumos scoboară pe "alt tărîm" ca să caute pe fata împăratului.

Şi aşa şi cu alte cărţi - cînd judeci drept, nu cînd întorci lucrurile cu "capul unde stau picioarele". Sînt lucruri în poezia poporului nostru cari nu s-ar putea explica, poate, fără de emigrări şi influenţe străine. Poate, cu timpul, se vor explica şi fără de aceste două teorii. Cu vreo teorie nouă a unui fond comun de poezie, a neamului omenesc. Ca exemplu povestea  potopului. Nu înţeleg potopul în sine, ci amănuntele legate de el, corabia, muntele pe care s-a oprit ea, Noe, porumbelul etc.,etc.

Ce priveşte împrumuturile străine, ele pătrund în popor dar nu s-amestecă cu adevăratul fond mitic. Trebuie să deosebim două lumi în literaturile poporale, una veche, limpede, cea mitică; alta întunecată şi zăpăcită a influenţelor creştine şi streine. La noi poveştile, streine şi legendele creştine şi toate bogomilismurile şi cum le mai cheamă trăiesc ca nişte parazite, nu sînt cunoscute de toţi românii, sînt zăpăcite şi variază din sat în sat. Cele mai multe nici nu merită să le cunoaştem. Revista Şezătoarea a publicat multe lucruri de acestea, şi vezi cît de încurcate sînt şi cît de fără rădăcini în mintea şi-n inima românului. In descîntece, bocete  şi colinde, au intrat numai numele creştine, altceva nimic. Hristos -sau Sf. Ion- a înlocuit pe eroul solar, Maica Domnului cerul şi lumina, şi aşa mai încolo - în fond mitul a rămas neatins.

Acum dînd la o parte puţinele împrumuturi şi neînsemnatele influenţe străine, mai ales ale creştinismului, poezia noastră epică în întregimea ei este continuarea ciclului de mituri ale indo-germanilor. Ea constă din fragmente "flotante" cari se combină în cele mai variate chipuri şi se încheagă cînd li se dă ocaziunea printr-un fapt istoric oarecare, întocmai cum se încheagă negurile plutitoare ale văilor, ca să se resfire iarăşi. Toate sînt înrudite şi se sprijinesc reciproc; fondul lor e neschimbător, de multe ori e stereotipă şi forma,  dar aceasta, trebuie să sufere din pricina evoluţiei limbii. Multe fragmente sînt în perpetuă circulaţiune; altele sînt în stare latentă într-anumite timpuri, ori ascunse în poezia lirică, ori trăind izolate undeva în vreun colţ al provinciilor româneşti ca să iasă la iveală pretutindeni  cu  aparenţa unei creaţiuni de curînd, şi într-acest caz au caracter provincial.

de George Cosbuc