Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

6 sept. 2011

"CESTIUNEA IZRAELITĂ" de Mihai Eminescu (IV)

IV. REGULAREA RELAŢIUNILOR EVREILOR ÎN PRUSIA

În ultimul articol am întrebat ce ar fi de făcut. Înainte de a cerceta complexul măsurilor necesare la cari ar trebui a ne gîndi şi ce ar trebui a lua pentru ameliorarea stării de lucruri, cestiunea izraeliţilor fiind pusă la ordinea zilei, aceasta ne sileşte a curma dezvoltările şi, rezervîndu-le pentru alt articol, a îndrepta acum atenţia asupra acestei proxime cestiuni.

Sînt unii cari, pornind de la cugetări zise umanitare şi de la idei generale de dreptate, cred că rezolvirea acestei cestiuni ar fi simplă, avînd a consista în înlăturarea art. 7 din Constituţie şi acordarea tuturor drepturilor la toţi izraeliţii fără de nici o deosebire şi fără luarea nici unei măsuri. A procede în asemenea mod general este a urma tradiţiilor uzitate în viaţa statului român de la 1859, însemnează a fi sclavi ai noţiunilor abstracte şi generale, fără considerarea împrejurărilor deosebite ale ţării. Pentru aceasta să ne întrebăm dacă condiţia nu numai socială, dar şi juridică a izrailiţilor s-a schimbat în alte părţi deodată ca din senin şi-n împrejurările cum se cere de la noi sau daca a fost o alta cale care s-a urmat.


Aşa-numita emancipare ce au dobîndit-o izraeliţii în alte părţi a fost un lung proces la care însişi izraeliţii au luat parte prin dovezile ce au dat de asimilarea cu naţia în mijlocul căreia se aflau şi prin participarea lor în tot feliul la lupta pentru bunurile cele mai înalte ale naţiunii. Acea emancipare nu s-au efectuat deodată. Francejii, cari ajunseseră la o dezvoltare cu care nu putem compara pe a noastră, abia în anul 1789 au admis egalitatea şi pentru izraeliţi. În urma exemplului Franţei, abia în secolul nostru unele state din Germania şi mai cu seamă Prusia au căutat a regula şi schimba condiţia juridică a izraeliţilor.

Cel întîi act de emancipare prin care s-au recunoscut oarecari drepturi izraeliţilor din Prusia e edictul din 11 martie 1812 şi abia la anul 1869, prin legea din 3 iulie, s-au abrogat toate dispoziţiile restrictive pentru izraeliţi, aşadar a trebuit să treacă 57 de ani. E de interes a cunoaşte care a fost condiţia juridică a izraeliţilor, cum s-a transfomat aceasta, ce restricţii au esistat în privinţa izraeliţilor încă în cursul seculului acestuia în Prusia, spre a ne convinge de un fapt, că legiuitorul prudent al Prusiei nu a crezut util a admite deodată pe izraeliţi la exerciţiul aceloraşi drepturi, ci, prin diferite măsuri combinate, care au variat în diferite provincii după împrejurările ce esistau şi care s-au ivit, el a căutat pe de o parte să proteagă populaţia creştină, pe de altă parte a căutat în mod treptat să pregătească pe însuşi izraeliţii stabiliţi spre a fi apţi a fi admişi la eserciţiul tutulor drepturilor.

Condiţia juridică a evreilor reclama o regulare. De la sfîrşitul veacului de mijloc şi pînă la începutul secolului nostru evreii fiind consideraţi, din cauza religiei cît si din cauza naţionalităţii, ca străini în Germania ca şi aiure, ei nu puteau locui decît în virtutea protecţiei acordate, pentru care ei aveau a plăti diferite impozite. Dreptul d-a protege era rezervat împăratului în veacul de mijloc, era un regal a cărui esploatare după împrejurări şi trebuinţe aducea foloase băneşti considerabile împăratului, precum şi principilor diferiţi ai Germaniei, oraşelor pe al căror teritoriu se aflau evrei şi întrucît împăratul acordase şi acestora esploatarea acelui regal. Evreii erau desemnaţi Kammerknechte, obiecte de esploatat. Faţă cu împăratul şi faţă cu diferiţii principi, evreii în veacul de mijloc n-aveau nici un drept, nici în privinţa persoanei, nici în privinţa averei. Se credea că evreii n-ar putea avea avere cu titlu de proprietate şi că li se puteau lua totdauna. Ca obiecte de esploatat ei erau vînduţi împreună cu averea ade seori şi creanţele lor se reduceau sau se anulau de către împărat, de către principi sau de către autorităţile orăşene în interesul unui puternic favorit.

Dreptul de protecţie acordat se putea revoca şi nu se transmitea la moştenitori. Şi chiar acei evrei cari obţinuseră patenta de protecţie cu dreptul de a reşedea trebuiau să plătească impozit deosebit cînd călătoreau prin ţară (Judenzoll). Afară de dreptul de a reşedea, evreii nu aveau decît mai cu seamă privelegiul uzurei pînă la jumătate[a] secolului al 16-lea. Şi, cu toate schimbările urmate în secolul al 16-lea, 17-lea, 18-lea, totuşi evreii continuau a fi toţi numai străini îngăduiţi, esploataţi în tot felul de fisc şi fără doar alt drept decît a se deda pe lîngă operaţiile de bani unor ramure de comerciu sau de industrie. Aşa în Germania, aşa în Prusia pînă la începutul secolului nostru.

Printre multe reforme ce se săvîrşiră în Prusia în urma bătălii de la Jena, reforme cari au mărit puterile statului şi 1-au pregătit la lupta de emancipare, au fost şi ameliorarea condiţiei juridice a evreilor prin edictul din 11 martie 1812 în privinţa regulărei relaţiilor evreilor. Care este condiţia creată evreilor prin acest edict sub raportul dreptului public şi a dreptului civil? Sub raportul întîi, § 1 al edictului menţionat declară că evreii cari locuiesc în statele Prusiei în virtutea unui privilegiu general, unei patente de naturalizare, unei scrisori de protecţie sau unei concesiuni se vor considera ca pămînteni (Einländer) şi ca cetăţeni prusieni (preussische Staatsbürger ). Aşadar numai evreii cari locuiau în Prusia în virtutea unui act special ce emana de la puterea publică dobîndeau drepturile de pămînteni şi cetăţeni. Însă acea cualitate se acorda şi acelor evrei sub două condiţii: 1) de a purta nume de familie hotărît şi 2) de a se servi în registrele de comerţ, la redactarea diferitelor acte juridice, de limba germană sau de altă limbă vie şi să poată scrie numele lor cu caractere germane sau latine (v. § 2 al edictului).

Pentru îndeplinirea condiţiei întîia, evreii aveau a declara autorităţii locului în care au domiciulul, în timp de şase luni de la publicarea edictului, numele ce vor purta, după care guvernul provinciei în circumscripţia căruia se făcuse declaraţia avea a libera un certificat enunţînd că cutare evreu este pămîntean şi cetăţean. Acest certificat avea să serve ca act justificativ pentru evreul care făcuse declaraţia, precum şi pentru familia lui (v. §§ 3 şi 4 ai edictului). Evreii cari nu se conformau acelor condiţii aveau a fi consideraţi şi trataţi ca evrei străini, oricare ar fi fost timpul de cînd locuiau (§ 6 al edictului). În urma acestui edict, evreii stră ini nu erau autorizaţi a se aşeza în Prusia decît după ce vor fi dobîndit dreptul de cetăţenie (das preussische Staatsburgerrecht). Spre dobîndirea cualităţii de cetăţean se cerea autorizarea ministrului de interne, pe lîngă propunerea guvernului provinciei în care evreul străin voia a-şi alege domiciliul (§ 31 şi 32 ale edictului).

În cît priveşte pe evreii străini, ei nu pot intra şi călători decît pentru săvîrşirea de operaţii de comerciu licite, avînd a fi supuşi întru aceasta supravegherii autorităţilor poliţieneşti şi dispoziţiilor poliţieneşti (§ 36 al edictului). Chiar în timpul bîlciurilor însemnate de la Königsberg, Breslau şi Francfurt, evreii străini nu erau autorizaţi a se afla decît cu autorizaţia auto-rităţii (§ 38 al edictului). Evreii străini nu pot fi admişi nici ca rabini, nici spre a îndeplini o funcţiune la sinagogă, nici ca meseriaşi, calfe, ucenici sau servitori (§ 34 al edictului). Evreii pămînteni cari contravin la această dispoziţie se pedepsesc cu amendă de 300 taleri (1125 lei noi) sau, în caz de insolvabilitate, cu închisoare, iar evreul străin se goneşte afară din ţară (v. § 35 al edictului, „Der fremde Jude muss über die Grenze geschaft werden''). În privinţa intrărei pe furiş a evreilor, edictul a menţinut dispoziţiile poliţieneşti ce erau în vigoare, precum e edictul de la 12 decemvrie 1780 în privinţa intrărei pe furiş a evreilor cerşetori. Conform acestui edict, un evreu care nu era cetăţean nu putea reşedea decît avînd paşaport, precum aceasta s-a regulat şi prin edictul din 1817.

Ce drepturi aveau evreii cari dobîndeau dreptul de cetăţenie ? După § 7 şi 33 al edictului, ei se pot bucura de aceleaşi drepturi cetăţeneşti, „bürgerliche Rechete'', şi libertăţi ca şi creştinii, întru cît edictul nu conţine o dispoziţiune contrară. Astfel ei pot ocupa catedre la academii şi la şcoale, funcţiuni la comune pentru cari ar avea aptitudinea, dar în cît priveşte ocuparea de alte funcţiuni ale statului, edictul rezervă dispoziţii mai tîrziu de luat (v. § 8, 9 ai edictului). De drepturi propriu-zise politice, de alegere şi de a fi ales la adunările cercuale (Kreise) şi la adunările provinciale nu numai că edictul nu face nici o menţiune, dar legile în privinţa cercurilor şi a provinciilor cereau pentru alegere, pe lîngă altele, religiunea creştină (v. Schulze Staats recht der preussischen Staaten, § 146, pag. 67 şi § 150, pag. 99). Chiar şi pentru alegere la comună se opuneau în multe cazuri statutele oraşelor şi ale comunelor rurale.

Edictul enumeră că evreii îşi pot alege domiciulul în oraş şi la ţară, că ei pot a se îndeletnici cu meseriile autorizate şi cu comerţul, însă la ţară ei nu pot esercita decît comerţul admis pentru toţi locuitorii (§§ 10, 12, 13 ale edictului). Prin această dispoziţiune cît şi prin § 37, edictul se referă la legile poliţieneşti în vigoare, cari, dimpreună cu dispoziţiile urmate, au a fi consultate spre a se şti ce comerţ şi ce industrie nu putea esercita nici chiar evreul care era Staatsbürger, şi între altele le era proibit comerţul ambulant. Orice relaţii de drept privat ale evreilor cetăţeni au a fi judecate după legile ordinare (§ 20 al edictului), şi între altele li se recunoaşte dreptul anume de a cumpăra imobile (§ 11 al edictului). Continuă însă a se observa şi în urma edictului dispoziţiunile legale speciale, cari esista din cauza religiunei şi a cultului diferit al evreilor. De aceea evreii au a presta jurămîntul în materie civilă după formele speciale prescrise în procedura ordinară şi care sînt ca şi formele prescrise de colecţiile Moldovei. Asemenea, în privinţa jurămîntului evreilor în materie penală, continuă a fi în vigoare dispoziţiile anterioare, după cari evreul în materie criminală nu poate fi silit a jura, iar declaraţiile voluntare făcute în aceleaşi cazuri nu constituie o probă deplină (v. §§ 21, 22, 23 ai edictului şi Allegemeine Gerichtsordnung, Th. 1, Tit. 10, §§ 317—353).

În privinţa cultului şi instrucţiei evreilor edictul nu conţine nimic decît că pentru aceasta se vor lua dispoziţiuni după ce se vor consulta bărbaţi cari prin cunoştinţele lor şi prin onestitate inspiră încredere publică (§ 39 al edictului). Aşadar, după dispoziţiunile edictului, numai evreii care dobîndiseră dreptul de cetăţeni aveau drept d-a ocupa catedre şi unele funcţiuni la comună, dreptul d-a face comerţ şi industrie, dreptul de a cumpăra imobile, erau însă lipsiţi de eserciţiul drepturilor politice, de dreptul de a ocupa funcţii ale statului, aveau drepturi mărginite în comună şi continuau a fi supuşi restricţiilor speciale în privinţa jurămîntului. Acest edict, deşi avea un caracter general, nu s-a aplicat în părţile anexate Prusiei în urma Congresului de Viena, în care părţi au continuat a fi în vigoare restricţiile de mai înainte în privinţa evreilor, de aceea, între altele, deşi după § 11 al edictului evreii ceteţeni puteau cumpăra imobile, cu toate acestea ei nu au avut dreptul d-a dobîndi imobile în provinciile dezlipite de Saxonia, în părţile anexate de la Hessen, Darmstadt şi Nassau precum şi în Neuvorpommern şi Rügen nu puteau dobîndi imobile decît cu autorizaţia guvernului pentru imobile rurale, şi a autorităţilor orăşeneşti pentru imobilele urbane; iar în districtele Culm, Mechelau, în oraşul Thorn evreii erau cu totul lipsiţi de dreptul d-a dobîndi imobile rurale, iar imobile urbane ei nu puteau dobîndi decît dacă justificau că posed 40000 fl., că cunosc limba polonă sau franceză, că trimit copiii lor de la şapte ani la şcoală, nu au semne esterne distinctive şi nu se oferă un doritor creştin (v. Staatsrecht der preussischen Monarchie, I. p. 324). Pe lîngă acestea, în urmă s-a mai mărginit capacitatea evreilor, luîndu-li-se dreptul d-a putea fi profesori prin ordinul cabinetului din 18 august 1822.

Aşezarea evreilor la ţară şi în oraşe a fost mărginită în urmă şi prin legea din 31 decemvrie 1842, în virtutea căreia comunele puteau să refuze primirea evreilor cetăţeni întru cît nu justificau că-şi pot procura locuinţa si întreţinerea. Mai mult, ivindu-se pericul pentru esistenţa ţăranilor din cauza contactului cu evreii ce se aşezaseră la ţară în patru districte ale guvernlui Minden, prin ordinul din 20 septemvrie 1836 s-a mărginit capacitatea evreilor ce o aveau după edict în următoarele privinţe:

1. Că evreii să nu mai poată cumpăra imobile ţărăneşti în acele circumscripţii decît sub condiţia ca să le esploateze ei singuri şi tot cu evreii, altmintrelea aceste imobile au a se vinde silit de tribunal numai după cererea guvernului provinciei şi fără altă cercetare;
2. Că evreii nu pot acţiona pe ţăranii acelor districte pentru sume datorite decît numai dacă se constată datoria prin un act făcut dinaintea judecătorului domiciliului debitorului, avînd judecătorul a cerceta de oficiu dacă nu este bănuială de uzură şi în acest caz el putea refuza încheierea actului. Dar între dispoziţiile relative la condiţia juridică a evreilor urmate în urma edictului din 1812 e importantă ordonanţa din 1833, prin care s-au regulat relaţiile evreilor din provincia Posen, cari continuaseră a fi supuşi unor regule deosebite. Această ordonanţă regulează mai întîi relaţiile cultului şi ale instrucţiei evreilor, organizează sinagogile şi obligă pe fiecare evreu care se află în circumscripţia unei sinagoge să facă parte din această sinagogă, organizează administrarea sinagogelor ca corporaţii şi impune acestor corporaţii îndatorirea de a îngriji pe lîngă interesele cultului de acelea ale instrucţiei.

Sinagogele fiind organizate în terminul de 6 luni de la publicarea ordonanţei şi, dacă autorităţile administrative ale sinagogelor vor fi declarat că vor îndeplini îndatoririle impuse prin ordonanţă în privinţa întreţinerii cultului şi instrucţiei, toţi părinţii de familie şi persoanele cari vor întruni oarecari condiţiuni vor putea fi naturalizaţi (§ 16). Condiţiile generale pentru naturalizare ce se cer sînt: 1) viaţă nepătată, 2) capacitatea şi îndatorirea de a se servi esclusiv de limba germană în toate afacerile publice, în acte şi socoteli, 3) de a adopta un nume de familie (§ 17). Pe lîngă acestea, evreii ce vor fi naturalizaţi trebuie să mai justifice: 1) că de la 1 iunie 1815 continuu au locuit în provincia Posen şi 2) că îndeplinesc una din condiţiile speciale în privinţa ocupaţiei, a averii sau a deosebitelor merite ce au (§ 18). Acelor evrei cari vor fi în condiţiile paragrafului 17 şi vor justifica condiţiile paragrafului 18 guvernul provinciei are a le da patente de naturalizare (§ 19). Capacitatea evreilor naturalizaţi e aceeaşi prevăzută prin edictul de mai sus. Se prevede în § 22 anume că ei nu au dreptul de a fi aleşi la funcţiunile statului sau ale comunei (ca Magistratsdirigent), deşi, pot dobîndi dreptul de cetăţenie în oraş (das städtische Bürgerrecht) ; că nu pot fi aleşi ca deputaţi la adunările cercuale şi privinciale, că, dacă posedează imobile numite Rittergüter (moşii nobilitare) de cari sînt lipite drepturi onorifice, acestea se vor exercita de către stat; că nu-şi pot strămuta domiciliul în altă provincie decît cu autorizarea ministrului de interne.

În opoziţie cu evreii naturalizaţi au a fi consideraţi ca nenaturalizaţi acei evrei cari locuiesc în provincia Posen de la 1 iunie 1815 sau cari locuiesc acolo în virtutea unei concesiuni posterioare însă nu întrunesc condiţiile indicate mai sus spre a fi naturalizaţi (§ 23). Aceştia trebuie să se legitimeze prin certificate liberate de autoritatea poliţienească a locului, după o listă ce se face de către autorităţile administrative a fiecării sinagoge. Evreii nenaturalizaţi nu pot să devie cetăţeni într-un oraş, sînt opriţi a-şi alege domiciliul la ţară afară dacă au dobîndit un imobil rural sau 1-au arendat sau[î]l esploatează singuri sau s-au vîrît la un proprietar; mai sînt opriţi de a ţine cîrciume la ţară, iar la oraş numai în urma încuviinţării poliţiei locului, asemenea a face comerţ ambulant; actele pentru constatarea împrumuturilor trebuie să fie făcute dinaintea judecătoriei sub pedeapsă de nulitate; asemenea vor fi nule şi pretenţiile lor pentru băuturi vîndute (cf. § 25). Atît evreii naturalizaţi cît si cei nenaturalizaţi nu se pot căsători cu o evreică străină decît dacă aceasta va avea o avere de 500 taleri (cf. §§ 15 şi 26); asemenea ei nu sînt obligaţi de a servi în armată (cf. § 14), trebuind însă pentru această scutire să plătească impozite deosebite. Toţi evreii cari nu se pot legitima prin certificate sînt străini şi pot fi trimişi peste graniţă la urma lor (§ 24).

În urma ordonanţei din 1833 interveni importanta lege din 17 ianuarie 1845 în privinţa meseriilor, prin care evreii din toată monarhia erau escluşi de la vreo 18 meserii cari cer o deosebită încredere publică (v. §§ 51—55 a legii). Dar regularea generală a condiţiei evreilor din întreaga monarhie, aşteptată de mult, se săvîrşi prin legea din 23 iulie 1847. Însă această lege nu face decît contopeşte dispoziţiile edictului de la 1812 cu ale ordonanţei din 1833. În comparaţie cu edictul din 1812 legea din 1847 e chiar în unele privinţe mai restrictivă, deşi § 1 al legii declară că toţi supuşii evrei au aceleaşi drepturi si îndatoriri ca şi supuşii creştini. Cu toate acestea evreii nu pot ocupa la universităţi decît oarecari catedre anume indicate ; dealtminterea ei nu pot fi admişi ca membri ai senatului universităţii şi nu pot conduce şi su-praveghea treburile cultului şi instrucţiunei creştine; nu pot ocupa nici o funcţiune a statului sau a comunei care ar consista în exerciţiul unei puteri judecătoreşti, poliţieneşti sau executive (§ 2 al legii); evreii nu sînt admişi la exerciţiul drepturilor politice (städnische Rechte), de a fi alegători sau aleşi, precum şi tot astfel sînt escluşi de la exerciţiul unor drepturi onorifice (§ 3). Se mănţine dispoziţia că registrele de comerţ nefiind scrise în limba germană nu pot servi ca dovadă pentru evrei, conform § 6 al legii; se desfiinţează însă restricţiile cuprinse în legea meseriilor din 1845, ianuarie 17, precum şi dispoziţiile speciale în privinţa jurămîntului. Asemenea, în urma acestei legi evreii nestrăini cari nu ar fi fost naturalizaţi nu au trebuinţă de un pas-port spre a reşedea (cf. Rönne, Staatsrecht, II, § 333, pag. 503).

Cu toată generalitatea legii, în vederea împrejurărilor deosebite ale provinciei Posen, legea din 1847 a mănţinut în cît priveşte evreii din acea provincie dispoziţiile deosebite a ordonanţei din 1833 şi, între altele, deosebirea între evreii naturalizaţi şi nenaturalizaţi, cu capacitate deosebită pentru unii şi alţii (§ 24—33 a legii). În privinţa cultului şi a instrucţiei evreilor, în acea lege sînt dispoziţii cari dovedesc prevederea şi solicitudinea legiuitorului pentru rădicarea nivelului moral şi intelectual al evreilor, dispoziţii cari şi astăzi sînt în vigoare. În cît priveşte însă pe evreii străini în general, § 71 din lege reproduce dispoziţiile vechi din edictul din 1812 (§ § 34—36 a edictului) şi dispoziţia § 30 a ordonanţei din 1833. În virtutea acestor dispoziţii evreii străini nu se pot stabili în Prusia fără a obţine patenta de naturalizare, ce se dă, în urma încuviinţării ministrului de interne, de autorităţile poliţieneşti; că fără acea autorizaţie a ministrului de interne evreii străini nu pot fi admişi, sub pedeapsă de închisoare sau de amendă, a fi rabini san oficianţi la o sinagogă, calfe, ucenici; că ei nu pot intra şi călători decît pentru a face comerţ licit conf[orm] dispoziţiilor poliţieneşti ce s-au dat succesiv în această privinţă, fiind totodată obligaţi cu toţii a avea paşaport.

Astfel au fost regulate relaţiile evreilor pînă la 1848. Evreii nu dobîndiseră egalitatea nici sub raportul dreptului public nici sub raportul dreptului privat. În urma mişcării de la 1848, promulgîndu-se si în Prusia o Constituţie (la 31 ianuarie 1850) al căreia § 4 declară că toţi prusienii sînt deopotrivă înaintea legii, iar § 12 că folosinţa drepturilor civile şi politice este independentă de confesiunea religioasă, s-ar fi crezut că evreii ar fi trebuit să fie admişi la exerciţiul tuturor drepturilor politice şi a ocupa orice fel de funcţiuni. Cu toate acestea — şi în urma Constituţiei — s-a contestat evreilor dreptul de a exercita oarecari drepturi politice, de a ocupa în sate funcţiunea de primar (Schulzamt), de a fi profesori nu numai la universităţi, ci şi la şcoalele inferioare, de a ocupa funcţiuni judecătoreşti ş.a.; guvernul persista a susţine că legile speciale în privinţa evreilor nu s-ar fi abrogat prin dispoziţiile Constituţiei şi că evreii continuau a fi supuşi restricţiilor ce conţineau acele legi (v. Rönne, Staatsrecht, § 106, pag. 429 text şi nota 1; eodem, § 449, nota 5). Abia prin legea din 3 iulie 1869 s-au abrogat orice fel de restricţii ce existau în privinţa evreilor pămînteni, recunoscîndu-li-se egalitatea perfectă cu creştinii sub toate raporturile. Astfel, dar nu deodată, ci pas cu pas, cu multă greutate şi după un spaţiu de mai [bine] de 60 ani de la memorabilul edict din 1812, s-a recunoscut evreilor din Prusia egalitatea perfectă.

În cît priveste pe evreii străini, şi între altele spre a opri năvălirea evreilor fără căpătîi, sînt varii dispoziţii ce se esecută de o vigilentă poliţie. Între alte dispoziţii continuă a se observa încă astăzi în privinţa lor : 1) dispoziţia edictului din 1780 decemvrie 12 contra furişărei evreilor cerşetori; 2) dispoziţiile edictului din 1817 pentru paspoarte; 3) dispoziţiile ordinului cabinetului din 11 septemvrie 1823 pentru împiedecarea năvălirei evreilor din Polonia; 4) dispoziţiile § 71 al legei din 1847 ; şi în privinţa evreilor ca şi a străinilor cerşetori fără ocupaţie sau cari fiind izgoniţi s-au reîntors de nou, conform legii din 6 iunie 1843 autoritatea poliţienească are dreptul a-i izgoni peste graniţă, fie înainte, fie după pedepsirea lor, acum conform § 361 din Codul nou penal. Pe lîngă supraveghearea ce esercită poliţia în modul arătat, comunele însăşi au dreptul a se opune pînă astăzi, conform legei din 31 decemvrie 1842, aşezărei cuiva în comună, fie cetăţean, fie străin, care nu ar avea mijloace spre a locui şi spre a se hrăni. Comunele mai au dreptul, conform art. 52 din legea pentru organizarea comunelor urbane din provinciile răsăritene din 30 mai 1853, a percepe o taxă de la toţi cari vor a se aşeza în comună şi a nu acorda dreptul de cetăţean în oraş decît dacă acesta prestează o deosibită taxă (v. Rönne, Staatsrecht, § 90, pag. 309).


Toate aceste restricţii, cari se esecută cu rigoare de poliţie precum si de autorităţile comunale, nu constituie o persecuţie, şi nimeni nu le-a taxat astfel. Ceea ce e legitim aiurea de ce n-ar fi legitim şi la noi? Introducînd dispoziţii analoage cu ale Prusiei şi esecutîndu-le cu aceeaşi rigoare statul ar îndeplini o datorie ce o are în interesul siguranţei publice şi pentru care nu s-a făcut mai nimic. Cu introducerea de dispoziţii în felul arătat, cu organizarea poliţiei generale în mod serios, am scăpa ţara şi comunele de evreii fără căpătîi cari astăzi ne inundează şi constituie o cauză de periclitare pentru populaţia urbană şi rurală.



[24 mai, 12, 13, 14, 21 iunie 1879]






5 sept. 2011

"CESTIUNEA IZRAELITĂ" de Mihai Eminescu (III)

III. INDUSTRIE ŞI COMERŢ

Cari sînt acum condiţiile pentru meseriaşi şi comercianţi?

Că existenţa şi prosperarea acestor clase e o cestiune de mare însemnătate pentru economia unui stat, aceasta nu suferă nici o îndoială. Plîngerea generală e că nu sînt bani la noi, că industria şi comerţul nu pot prospera fiindcă ele nu găsesc bani pentru trebuinţele lor sau că nu-i pot găsi decît cu dobîndă prea scumpă si în general numai cu siguranţă reală.
Este incontestabil că, în ţară ca şi în Bucureşti, nu există o adevărată bancă care să înlesnească trebuinţele comerţului şi ale industriei, că aceia în mînele cărora e concentrat numerariul, nu numai în Moldova dar şi în Ţara Românească, dau bani împrumut c-o dobîndă a cărei plată trebuie să cauzeze ruinarea acelor clase.
Dar nu numai aceasta e cauza adevărată a neprosperării acelor clase. Cauza principală e lipsa de pricepere din partea statului în privirea importanţei industriei într-o ţară, de acolo apoi neprevederea şi nepăsarea întru apărarea industriei şi a comerţului.

De la 1859 şi mai pînă dăunăzi am crezut, şi prin toate actele oficiale continuu am declarat, că România e o ţară agricolă, că ea nu poate produce decît în sfera agricolă, că pro-ducerea industrială ar fi rezervată altor ţări industriale. Sub influinţa unor asemenea idei am lăsat să dispară sau să cază în desuetudine restricţiile ce esistau şi cari puteau apăra industria din ţară; instituţia corporaţiilor ni s-a părut o instituţie învechită, contrarie libertăţii absolute în tot şi în toate, a trebuit dar să dispară. Nu numai înlesnirea comunicaţiilor, nu numai trebuinţele ivite pe cari pămîntenii, industriaşi şi comercianţi nu ar fi fost în stare a le satisface, ci acele opinii împărtăşite de bărbaţii cari aveau direcţia în ţară, au înlesnit ca străinii şi mai ales izraeliţii să năvălească în ţară şi să se constituie în stat o pătură de industriaşi şi comercianţi străini, mai ales izraeliţi. Aceleaşi opinii ne-au împiedicat a ne gîndi la măsurile necesarii de apărare nu numai contra năvălirii străine, ci şi contra importării obiectelor de industrie străină.

În cultul nostru pentru străini şi în nepăsarea de ce e naţional am lăsat nu numai să se facă ca naţionalii să fie înlăturaţi de cătră străini prin simplul efect al abilităţii reale a străinilor, dar am făcut tot spre a susţine pe străini şi industria străină. Nu era întreprindere, nu era licitaţie pentru procurare de obiecte pentru diferitele servicii ale statului, pentru armată între altele, la care să nu fi admis pe pămînteni deopotrivă cu oricare străin sau izraelit ce s-ar fi prezentat şi să nu se fi acordat concesiunea străinului sau mai ales izraelitului pentru... pentru că acesta ar fi lăsat cu preţ mai ieften. Nu ne preocupăm că industriaşul şi comerciantul român contribuie la toate sarcinele de tot feliul ale statului şi trebuia a fi preferit, că străinul ce se prezentă nu justificase nici cunoştinţă specială, nici solvabilitatea, nici în fine dacă concesiunea se mai putea îndeplini întocmai de cătră concesionarul străin sau izraelit după condiţiile con tractului cu preţul stipulat. Concesionarul caută a lua concesia oricum, căci ştie că prin corup ţie, prin falsificare, prin înşelăciune va pune lucrurile pe cale bună. Aceeaşi preferinţă şi aceeaşi procedare la darea accizelor. Astăzi mai toate accizele comunale sînt în mînele izraeliţilor, nu numai în Moldova, dar şi dincoace de Milcov. Chiar perceperea de impozite indirecte ale statului, precum ale băuturilor spirtuoase au ajuns în mînile izraeliţilor, încît în materie de impozite indirecte izraeliţii au obţinut şi o jurisdicţie.

Astfel, preferîndu-se străinii şi îndeosebi izraeliţii, statul le-a oferit acestora putinţa de-a mînui capitalul public, veniturile bugetului statului, al judeţelor şi al comunelor.
Cu aceasta nu numai că s-au cauzat pierderi materiale industriaşilor şi comercianţilor români, dar izraeliţii şi străinii au fost înlesniţi a-şi face capitaluri cu banii publici.
Prin continua înlăturare a pămîntenilor li s-au luat însă mijlocul de-a se susţinea şi dea volta practica şi inteligenţa afacerilor, spiritul de întreprindere, educaţiunea industrială şi comercială, cu un cuvînt acea cultură ce se dobîndeşte prin exerciţiul industriei şi a comerţului; şi în aceasta consistă slăbiciunea românilor şi puterea izraeliţilor în România. Cu acest mod a trebuit să se constituie puterea industrială şi mai ales comercială a izraeliţilor, iar statul a mijlocit-o, şi prin aceasta a contribuit la imigrarea străinilor şi a israeliţilor.

Industriaşul şi comerciantul român, nesusţinut prin nici o măsură de statul pentru care plăteşte contribuţii şi îndeplineşte tot felul de sarcini, neavînd mijloace şi neputîndu-şi-le procura în lipsă de adevărate institute de bancă, a trebuit să renunţe la industrie, la comerţ şi, ca să nu piară, a trebuit să se facă funcţionar, fie oricît de rău plătit. Mizeria ce este în clasa de mijloc din oraşe şi chiar în oraşul Bucureşti ni se revelează prin publicaţiile inserate în fiecare număr al „Monitorului" pentru vînzarea a cîte-o căsuţă a vreunui orăşan pentru impozit neplătit în sumă numai de cîte 20 lei noi. Această mizerie esplică în parte şi marea mortalitate a populaţiunii ortodoxe din Bucureşti în comparaţie cu naşterile ; pe cînd la izraeliţi naşterile sînt mai numeroase decît cazurile de moarte.

Un simptom asemenea al mizeriei e numărul mic al căsătoriilor între locuitorii români din Bucureşti. Despre aceasta se pot vedea Raporturile d-rului Felix pe 1876, pag. 65, şi pe 1875, pag. 68. Chiar după recensimîntul făcut pe anul 1878, din 61859 capi de familie sînt căsătoriţi 27571; 23197 necăsătoriţi şi 11091 văduvi. Aşadar numai 44 la sută sînt căsătoriţi. La 1000 lo cuitori sînt 5 căsătorii, pe cînd în Paris sînt 9, în Londra 10 (Felix).

Că în oraşele Moldovei, precum Iaşi, Botoşani, Fălticeni ş.a., populaţia română descreşte din an în an şi că ne arată mai puţine naşteri şi mai multe cazuri de moarte decît populaţia izraelită, aceasta este un fapt necontestabil, dovedit prin cifrele oficiale. Această decreştere a populaţiei române din oraşele Moldovei însemnează înlocuirea clasei de mijloc române prin izraeliţi. Spre a ne convinge de acest fapt mai mult invocăm după statistica lui N. Şuţu la 1849 următoarele :

La 1849 erau în Moldova încă 10695 de familii de negustori şi meseriaşi pămînteni ortodocşi, iar în Iaşi erau 33 de corporaţii de comercianţi şi industriaşi pămînteni ortodocşi cu 1661 patroni şi calfe. După comunicările obţinute prin actual[ul] d. primar al oraşului Iaşi, în acest oraş erau:
în 1866, patentabili români 613, izraeliţi 2909;
în 1877, patentabili români 488, izraeliţi 2326 ;
în 1866, patentabili ambulanţi români 187, izraeliţi 1092.
Aceste cifre dovedesc, aceea ce este deaminteri destul de cunoscut, că în Iaşi, ca şi în alte oraşe ale Moldovei, comerţul şi industria sînt concentrate în mîinile izraeliţilor. Dar şi dincoace de Milcov putem urmări şi constata descreşterea românilor în ramurile cele mai principale ale industriei şi ale comerţului.

Nu de mult înfloreau în Bucureşti industrii însemnate: se fabricau testemele, se lucra mătase şi se făceau dintr-însa ţesături de tot felul, se argăseau piei, cari se exportau, blănăria din Bucureşti era căutată în seraiul din Constantinopol, apoi erau işlicăria, căldărăria, şelăria. Astăzi nu mai există acele industrii şi trebuinţele le satisfacem cu obiecte importate. În stradele unde erau aşezate acele industrii, de care ne amintesc încă numirile acelor strade, astăzi întîlnim mai cu seamă izraeliţi, comercianţi cari vînd haine gata aduse de la Viena şi Pesta, şi altele. Meseriaşii români ce mai există, precum tabaci, ciobotari, căldărari, dispar căci nu mai sînt în stare a se susţine. În Bucureşti erau în anul 1859 meseriaşi 6886 capi de familie, în care număr nu sînt membri de familie, calfele, ucenicii. Din 6886, erau de religie ortodoxă 4963, iar pămîntenii 5058. În anul 1878 numărul meseriaşilor este de 16197 capi de familie din cari 5261 sînt imigraţi de vro 20 ani.

Din 63 ramuri de industrie arătate pe anul 1878, numărul izraeliţilor e mai mare decît a românilor ortodocşi în 17 ramuri. Astfel sînt capi şi membri de familie:
1. Croitori bărbăteşti din 1836 suflete, sînt 812 izraeliţi, 762 ortodocşi;
2. Croitori femeieşti din 872 : 689 israeliţi, 76 ortodocşi;
3. Alămari din 160: 65 izraeliţi, 34 ortodocşi;
4. Argintari din 242 suflete, 164 izraeliţi, 48 ortodocşi;
5. Ceaprăzari şi echipamente militare, din 392 sufl[ete], 251 izr[aeliţi], 97 ort[odocşi];
6. Ceasornicari, din 182 sufl[ete], 62 izr[aeliţi], 48 ort[odocşi];
7. Tinichegii, din 850 sufl[ete], 729 izr[aeliţi], 61 ort[odocşi];
8. Zugravi, poleitori, din 635 sufl[ete], 293 izr[aeliti], 204 ort[odocşi];
9. Vopsitori, din 128 sufl[ete], 61 izr[aeliţi], 11 ort[odocşi];
10. Strungari, din 181 sufl[ete], 61 izr[aeliţi], 41 ort[odocşi];
11. Lampişti, din 75 sufl[ete], 48 izr[aeliţi], 4 ort[odocşi];
12. Legători de cărţi, din 135 sufl[ete], 42 izr[aeliţi], 41 ort[odocşi];
13. Pălărieri, din 117 sufl[ete], 28 izr[aeliţi], 17 ort[odocşi];
14. Perieri, din 25 sufl[ete], 18 izr[aeliţi], ortodocşi nici unul;
15. Tapiţeri, din 192 sufl[ete], 57 izr[aeliţi], 30 ort[odocşi];
16. Litografi, din 55 sufl[ete], 5 izr[aeliţi], 4 ort[odocşi].

În alte ramuri industriale, izraeliţii figurează cu un număr considerabil; aşa sînt:
1. Cusătorese izr[aelite] 137, ort[odoxe] 342;
2. Măcelari, izr[aeliţi], 161, ort[odocşi] 925;
3. Şepcari, curelari, izr[aeliţi] 119, ort[odocşi] 207;
4. Coaferi, izr[aeliţi] 19, ort[odocşi] 49

Numai în unele industrii ostenitoare sau puţin lucrative constituiesc românii ortodocşi marea majoritate; astfel sînt: din 64732 totalul număr de suflete a meseriaşilor aflaţi în Bucureşti în 1878:
1. Muncitori cu ziua şi plugari, din 31700 suflete, 28704 ort[odocşi], 884 izraeliţi;
2. Dulgheri şi dogari, din 2727 sufl[ete], 2562 ort[odocşi], izr[aeliţi] nici unul;
3. Fierari, din 1797 sufl[ete], 1017 ort[odocşi], 26 izr[aeliţi];
4. Potcovari, din 470 sufl[ete], 420 ort[odocşi], izr[aeliţi] nici unul;
5. Coşari, din 65 sufl[ete], 52 ort[odocşi], izr[aeliţi] nici unul;
6. Pantofari, din 585 sufl[ete], 544 ort[odocşi], 9 izr[aeliţi];
7. Rotari, din 962 sufl[ete], 752 ort[odocşi], izr[aeliţi] nici unul;
8. Sacagii şi căruţaşi, din 5202 sufl[ete], ort[odocşi] 5145, izr[aeliţi] nici unul;
9. Zidari, din 1846 sufl[ete], 1648 ort[odocşi], izr[aeliţi] nici unul;
10. Cavafi, din 180 sufl[ete], 176 ort[odocşi], 4 izr[aeliţi];
11. Lăutari; din 1377 sufl[ete], 1354 ort[odocşi], 14 izr[aeliţi];

12. Bărbieri, din 542 sufl[ete], 512 ort[odocşi], 13 izr[aeliţi];
13. Cizmari bărbăteşti, din 2400 sufl[ete], 1869 ort[odocşi], 134 izr[aeliţi].

Să vedem acuma în ce număr sînt românii în comerciu.
În 1859 erau 4742 comercianţi capi de familie cari cu 12378 membri de familie constituiau 17120. Dintr-aceşti 4742 capi erau ortodocşi 3786, iar 3717 pămînteni.
În anul 1878 sînt 7024 capi de familie cari cu membri de familie constituiesc 27110 suflete. Dintr-aceşti 7024 capi, sînt 3834 supuşi protecţiei române, 1355 protecţiei ruse, 787 protecţiei austro-ungare şi 545 protecţiei elene ; celelalte protecţii cu un mic număr. După religie, din 27110 suflete sînt 16299 ortodocşi şi 8617 izraeliţi. În cît priveşte diferitele specii de comercianţi, toate în număr de 42 în Bucureşti sînt :
1. Bancheri şi zarafi, din 523 sufl[ete], 324 izr[aeliţi], 164 ort[odocşi];
2. Bijutieri şi giuvaergii, din 123 sufl[ete], 101 izr[aeliţi], 3 ort[odocşi];
3. Hăinari, din 203 sufl[ete], 185 izr[aeliţi], 11 ort[odocşi];
4.Comercianţi de diferite nespecificate, din 7225 sufl[ete], 5281 izr[aeliţi], 1576 ort[odocşi];
5. Marchitani, mănuşari, din 885 sufl[ete], 608 izr[aeliţi] 186 ort[odocşi];
6. Comercianţi de mobile, din 102 sufl[ete], 68 izr[aeliţi] 9 ort[odocşi];
7.Geamgii, din 126 sufl[ete], 119 izr[aeliţi], ort[odocşi] nici unul. Sînt alte ramuri de comerţ în care izraeliţii sînt în mare număr precum :
8. Birtaşi, din 324 sufl[ete], 153 ort[odocşi], 79 izr[aeliţi];
9. Bogasieri, din 374 sufl[ete], 230 ort[odocşi], 117 izr[aeliţi];
10. Cafegii, din 322 sufl[ete], 205 ort[odocşi], 65 izr[aeliţi];
11. Lipscani, din 99 sufl[ete], 65 ort[odocşi], 31 izr[aeliţi];
12. Comisionari, samsari, din 1190 [sic] sufl[ete], 952 ort[odocşi], 892 izr[aeliţi].

Numai în puţine specii de comerţ nu figurează izraeliţii, precum bumbăcarii, orzarii, rogojinarii, cherestegii, florarii, jucrărierii de copii, farfurigii, sticlarii şi olarii.

Că izraeliţii ocupă cele mai însemnate specii de comerţ aceasta se dovedeşte şi prin faptul că între 16299 suflete de comercianţi [izraeliţi] sînt 5353 cîrciumari, 2259 precupeţi, împreună 8617. Rămîn prin urmare 7682 ort[odocşi] faţă cu 8617 izr[aeliţi]. La acest număr , mai trebuie să adăugăm pe contabilii de comerţ înscrişi între profesiunile libere, cari, din 581 suflete, sînt 271 izr[aeliţi] şi 226 ort[odocşi].

Nu numai cifrele arătate dovedesc că izraeliţii domină. Spre a ne convinge de acest adevăr, n-avem decît să ne preumblăm pe stradele Bucureştilor, atît în zilele de lucru, cît şi în sărbătorile cele mari ale izraeliţilor, şi vom recunoaşte că au trecut timpurile cînd românii erau , puternici pe piaţa românească.

Apoi, prin îngăduinţa ce li s-a dat a se aşeza oriunde fără ca poliţia să se fi inchietat întru ceva spre a şti de unde vin, care e provenienţa mărfei, care e natura operaţiilor ce fac, sau spre a combate mijloacele nelicite şi neoneste în ezerciţiul comerciului, prin diferite moduri arătate şi prin diferite căi au trebuit să se concentreze capitalurile în mînile izraeliţilor. Mijloacele însă prin care au ajuns capitalurile în mînile lor nu au fost numai muncă reală şi cinstită în comerţ şi industrie, ci mai cu seamă operaţii cari nu produc valori, prin samsarlîcuri, prin, traficuri, prin operaţii îndoielnice, prin aşa-numite operaţii de bani ce ei fac esploatînd împrejurările, starea de strîmtorare sau mizerie sau prostia tutulor. Însemnătatea creditorilor pe piaţa comerciului o dovedeşte şi ocuparea ce se dă tribunalului comercial din Bucureşti de către izraeliţi. De la 1870 pînă la 1879 s-au declarat faliţi 259 comercianţi între cari 130 creştini şi 129 izraeliţi. La tribunalul comercial s-au intentat procese în anul 1875 în număr de 1806, dintre cari 780 de izraeliţi privaţi, 936 de creştini şi de institute de bancă; în anul 1876 : 2254 procese dintre care 1177 de către izraeliţi, 939 de creştini şi 138 de institute; în anul 1877 : 2012 procese, dintre cari de izraeliţi 1189, de către creştini 765 şi de institute 58. Au ajuns dar izraeliţii a fi o putere nu numai prin cualităţile cunoscute şi necontestabile, dar şi prin politica economică urmărită. De aceasta ne convingem cînd aflăm că în Bucureşti sînt 324 suflete de zarafi şi bancheri, 892 samsari şi comisionari, 172 înscrişi ca arendaşi şi antreprenori, a căror ; operaţii mai ales de uzură ne sînt prea cunoscute, apoi 347 rentieri, cari nu se mărginesc în traiul odihnit; apoi din 20749 izraeliţi constataţi ca aflători în 1878 în Bucureşti, sînt 797 capi de familie fără profesiune, sau 2032 suflete fără profesiune cari, dacă nu trăiesc ca muncitori cu ziua şi dacă nu sînt rentieri, industriaşi sau comercianţi, trăiesc desigur după urmele traficului şi a samsarlîcului, din operaţii cari desigur nu produc valori. Toţi aceştia constituie 3747 suflete. Acest număr ar putea fi augmentat prin mulţi cari, deşi înscrişi ca comercianţi, vor fi făcînd şi operaţii de altă natură decît cele indicate de comerciul ce ezercită.

Că toţi aceştia nu stau cu mînile în sîn şi că ei se îndeletnicesc cu operaţii de bani străine obicinuinţei, de aceasta ne putem lesne convinge văzînd registrele tribunalului comercial din Bucureşti, de constatarea protestelor. Din 1025 poliţe protestate în anul 1878 sînt 450 ale creditorilor izraeliţi, 208 ale băncilor, iar restul al [creditorilor] de tot neamul. Şi între aceşti creditori izraeliţi nu figurează decît rar numele puţinelor institute de banca izraelite din Bucureşti, cunoscute prin soliditatea şi prin efectuarea operaţiilor de bani, legitime şi admisibile; ceea ce întîlnim adeseori sînt numele unora cari nu sînt decît samsari, antreprenori, rentieri etc.

Pe strada Lipscani, pe calea Mogoşoaii s-a îmulţit şi tot se îmulţeşte numărul caselor de schimb a zarafilor. Oare sînt într-adevăr în Bucureşti atîtea afaceri ca să fie trebuinţă de atîţia zarafi? În aparenţă; în realitate, toate acele suflete de zarafi, de samsari, de antreprenori, de rentieri, de oameni şi fără protesiune, sînt agenţii activi a practicei uzurare.

Operaţiile lor consistă între altele în împrumuturi cu cîte 48%, 60%, fiind asiguraţi nu numai prin cîte trei, patru giruri, la poliţie, ci mai cu seamă prin amaneturi.
Operaţiile lor consistă în scontarea titlurilor de pensie, a lefilor, cu un scăzămînt care reprezintă dobînda de 60%, 72%, 84% pe an. Cunoaştem cazuri în cari procentele luate întrec orice închipuire.

La asemenea speculanţi sînt avizaţi aceia cari au trebuinţă; la ei se adresează funcţionarii, la ei se adresează proprietarul şi arendaşul, mulţimea locuitorilor din mahalalele fără ocupaţie, la ei trebuie să se adreseze meseriaşii, chiar şi comercianţii, întrucît lipseşte o adevărată bancă care să facă operaţii propriu-zise de bancă. Cu cît mizeria sau strîmtorarea e mai mare, cu atîta e şi esploatarea mai mare. Un proprietar e silit, spre a-şi plăti datoria sau poliţa, a vinde recolta încă neadunată sau cerealele ce are cu preţuri de nimic, atît în Bucureşti şi mai cu seamă în oraşele provinciale, încît mărimea dobînzilor plătite e în realitate de multe ori de 80% minimum. Folosindu-se de libertatea acordată, acei speculanţi nu se mulţumesc numai cu fo loasele exorbitante sub formă de dobîndă, ci-şi mai puteau stipula pînă la legea din 19 fevruarie 1879 şi alte foloase, prin mijlocul clauzei penale, încît astfel, prin mijlocul acestei clauze penale, capitalul primitiv datorat se mărea în cazuri ce cunoaştem de mai multe ori.

Practica uzurară îngăduită de legi, fiind consfinţită de judecători, efectul moral a trebuit să se producă în societate şi prin contagiunea ei. Nu e îndoială că uzura s-a lăţit în mod spăimîntător. Nu putem contesta, în interesul adevărului, că şi orăşenii români asemenea esercită practica uzurară. Nu ne mai mulţumim cu foloase mici de 8 la sută, de 10 la sută. Dăm bani împrumut, la români cu deosebire, cu ipotecă reală, cu dobîndă de cîte 18 şi 24 la sută şi cu clauzele penale!! Sînt persoane în societate cari prin poziţia, prin profesia ce esercită nu ar trebui să mărească numărul cămătarilor. Chiar profesori şi funcţionari, înalţi magistraţi participă la eserciţiul practicei uzurare. Sînt funcţionari cari esploatează nevoia colegului rău plătit sau prea cheltuitor, luîndu-i de la un napoleon pe lună dobînda de 1 leu 50-60 bani, adică 18 lei pe un an, sau 90 la sută !!

S-au înfiinţat case de economie în diferite oraşe pe cari, prin modul organizărei lor, le pu tem numi institute naţionale. Mai toate operaţiunile lor, dealtminterea mărginite, consistă în operaţii uzurare, de esploatare sau a deponenţilor lor sau a altor români cari se adresează, luîndu-li-se 18% 24,36 pe an. Citim în ,,Gazeta" pentru anunciuri judecătoreşti a Curţii de apel din Iaşi că are a se vinde silit casa unei d-ne, Safta Baronischi, de către Casa de economie de acolo pentru plata capitalului datorat, a dobînzei de 3% pe lună, plata onorarului de 20% şi se înţelege şi pentru plata cheltuielelor judecătoreşti. Vrea să zică un institut naţional cere 3 % pe lună sau 36% pe an.

Libertatea nu a înlesnit procurarea creditului în mod priincios. În mizeria socială în care se află agricolii, industriaşii şi comercianţii români, societatea română, libertatea în sine şi fără să se fi luat măsurile pentru instruire şi protegere a fost mijlocul de a esploata toate clasele societăţii, de a le stoarce cele mai multe foloase şi a le cauza ruinarea. De această libertate se folosesc proprietarii şi arendaşii faţa cu ţăranul; apoi unii orăşeni români, dar mai cu seamă se folosesc, faţă cu toate clasele societăţii, izraeliţii la cari sîntem reduşi a ne adresa.











4 sept. 2011

"CESTIUNEA IZRAELITĂ" de Mihai Eminescu (II)

II. REZULTATE ALE UZUREI ÎN ROMÂNIA

Descrierea de mai la vale a urmărilor uzurei în România credem că va face pe orice român sa gîndească de zece ori înainte de a zice un cuvînt în cestiunea izraelită. Dacă cu efectele produse de domnia libertăţii se va combina apoi şi libertatea deplină de daraveri a evreilor, rezultatul final va veni atît de curînd încît chiar d. Brătianu ar ajunge să-şi vaza faptele mînilor sale, pieirea României. Tuturor acelora însă, tineri sau bătrîni fie, cari jură în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, le repetăm că aceste bunuri sînt întotdauna rezultatul unei înalte dezvoltări economice si că, fără de aceasta, sistemul liberal e un aparat şi scump şi rău care sfîrşeşte prin a nimici poporul ce 1-a primit înainte de vreme.

Între variile schimbări ce s-au săvîrşit în România de la 1859 în ordinea publică şi privată e şi libertatea absolută — consacrată pentru creditor prin noul Cod civil — de a-şi stipula, pentru lucrurile date împrumut, foloase de orice fel şi nelimitate. Există acea libertate de 14 ani. Esperienţe s-au făcut, efecte s-au produs, şi ne putem întreba care a fost influenţa acelei libertăţi pentru locuitorul de la ţară, pentru meseriaş, pentru comerciant şi ce exerciţiu a făcut speculantul de acea libertate. Şi mai întîi să vedem efectele produse asupra locuitorilor de la ţară. Înaintea legii rurale de la 1864 proprietarii îşi esploatau moşiile în cea mai mare parte cu capitalul în muncă şi în banii ce primeau de la săteni. De aceea se calcula venitul moşiilor după numărul clăcaşilor. Sătenii clăcaşi erau îndrituiţi de ex. după dispoziţiile Regulamentului Organic din Valahia a primi pogoane pentru case şi grădină, pentru cinci vite cîte jumătate pogon de islaz şi trei pogoane de fîneţe, pogoane de arătură şi lemne de foc din pădure; iar pentru aceasta erau obligaţi a da proprietarului dijmă din rodul pogoanelor primite; a lucra 13 zile, din care o zi de plug, şi a-i aduce un car de lemne.

Prin legea din 1864 sătenii au fost emancipaţi de clacă şi de dijmă; pe lîngă libertate li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei mici părţi de pămînt pentru arătură şi fînaţ pentru cari însă ei sînt obligaţi a plăti o anuitate de despăgubire. Legiuitorul nu a avut prevederea a recunoaşte că nu era destul a consacra libertatea şi dreptul de proprietate pentru fostul clăcaş; în condiţiile morale şi intelectuale, în care se afla săteanul, în împrejurările economice create ar fi trebuit a se lua măsuri spre a-1 instrui, spre a-l susţinea si a-l apăra si mai ales a-1 înlesni sumele de cari ar fi avut trebuinţă pentru diferite cauze şi la diferite ocaziuni. Legiuitorul avea cu atît mai mult să îngrijească pentru ridicarea şi pentru bunul trai al săteanului cu cît mulţimea dărilor ce s-au impus succesiv pentru trebuinţele necesare sau de lux ale statului, ale judeţelor, ale comunelor, apasă mai numai asupra populaţiunii agricole, principala clasă producătoare, şi se plătesc în cea mai mare parte de dînsa. Pentru proprietarul lipsit de capitalul în muncă, ce-1 avea de la locuitor, legiuitorul cel puţin a căutat a îngriji prin inicua lege pentru tocmeli agricole din 1868, prin care, consacrîndu-se libertatea încheierii de tocmeli agricole fără nici o restricţie, s-a procurat proprietarului facultatea de a-şi obliga pe locuitorul de la ţară cu bani şi cu muncă în orice mod ; apoi legiuitorul a mai îngrijit de proprietar prin legea înfiinţării creditului funciar rural.

Pentru locuitorul sătean nu s-a făcut însă nimic. Săteanul e lipsit de orice protecţie si e lăsat la prada, la bunul simţ şi bunul-plac a diferitelor categorii de funcţionari administrativi şi judecătoreşti şi la discreţiunea proprietarului, arendaşului, a speculantului de la ţară, la care e nevoit a se adresa în caz de trebuinţă. Şi trebuinţe sînt multe. Fostul clăcaş, neavînd, în urma promulgării legii rurale, imaşul trebuitor pentru nutrirea numeroaselor sale vite — şi în vite consistă avuţia principală a săteanului — neavînd lemne pentru ars, neavînd bani spre a plăti impozitele, neavînd în urma unei recolte rele nutrimentul necesar pentru dînsul şi pentru familie, el a trebuit să se oblige prin tocmeli agricole cătră proprietarul sau arendaşul care i le procura, a-i plăti în zile de muncă, în dijmă, în bani, în paseri şi în cîte altele. Dreptul încheierii acestor tocmeli fiind nemărginit, proprietarul sau arendaşul nu s-au sfiit a impune locuitorului cele mai inice condiţii. Trebuie să vedem diferitele tocmeli agricole cu grelele condiţii pentru ca să înţelegem că ruinarea lor e sigură, că sub regimul libertăţii sătenii au trebuit să ajungă într-o stare mult mai rea decum fusese înaintea legii rurale.

Găsim învoieli după care săteanul se obligă: 1) să lucreze numai trei pogoane din cele proprii (!!) ale sale, iar pâmîntul ce-i va mai trebui să-l ia prisoase de la arendaşi; 2) să facă fiecare om cîte un pogon arătură fără plată; 3) din tot porumbul şi grîul făcut în prisoase să dea din 5 una, pusă în pătul; 4) din fîn din trei una; 5) cei cu boi să facă unul sau două transporturi, iar în lipsă de boi să lucreze două zile; 6) să plătească 2 lei noi de vită mare (v. I. Ionescu, Agricultura din judeţul Mehedinţi, p. 532).

Găsim că în judeţul Mehedinţi s-a executat următoarea învoială, deşi nu se primise de săteni în regulă : de-a da din toate sămănăturile de cereale din două una, pusă în magazie ; pentru iebrăritul de vită mare 7 sfanţi; fînul pe jumătate cărat şi îngrădit sau 40 sfanţi pogonul; pentru cînepă şi în cîte 2 galbeni de om ; pentru topitul cînepei în bălţi cîte trei zile de lucru; pentru un cazan de făcut rachiu cîte 24 sfanţi; pentru paie ce vor ţine pe moşie cîte 4 zile de lucru; pentru mărăcini şi buturugi cîte 18 sfanţi pe an; pentru fiecare stup de al-bine cîte o zi de lucru şi de la fiecare om cîte trei găini (vezi I. Ionescu, eodem loco,p.l49şi534).

Pentru asemenea tocmeli numite pentru munci agricole stoarse de la locuitorul nevoiaş sau constatate ca primite de săteni în urma înţelegerii frauduloase între arendaşi şi împiegaţii comunali, s-au instituit prin legea din 1868 pentru tocmeli agricole o jurisdicţie specială a consiliului comunal care, din cauza împrejurărilor cunoscute, nu oferă nici o garanţie pentru sătean şi o asemenea jurisdicţie s-a mănţinut de partidul dominant prin Camerele dizolvate în martie 1879 prin legea în privinţa judecătorilor comunali şi a judecătorilor de ocoale, cu toate că, în aparenţă, se manifestase intenţia de a lucra spre binele locuitorilor de la ţară prin organizarea unei justiţii care să inspire încredere sătenilor. Dar mai mult. Prin aceeaşi lege din 1868, revăzută în anul 1872, s-au introdus şi un mod special de executare care e contrariu regulelor generale cuprinse în procedura civilă în privinţa executării silite. Dacă săteanul nu-şi îndeplineşte tocmeala, art. 13 din acea lege declară:
În caz cînd, după îndemnul şi execuţiunea consiliului comunal, locuitorii vor arăta îndărătnicire sau vor dosi din comună, consiliul îndată va cere de la subprefectura locală a-i trimite ajutor de dorobanţii necesari în executarea locuitorilor îndărătnici sau fugari, în comptul vinovatului.

Pentru executarea unor obligaţii private datornicul să fie considerat ca un vinovat şi executat manu militari. Şi aceasta se petrece nu sub regimul Regulamentului Organic, ci sub regimul celei mai liberale Constituţii, care garantează libertăţile individuale şi care recunoaşte şi săteanului dreptul pentru alegere de deputaţi, cari să voteze, între altele, legi ca legea din 1868. Astfel dar clasa cea mai mare este supusă unor asemenea legi în folosul clasei proprietarilor, dar mai cu seamă a arendaşilor. Şi pentru justificare se invoacă interesul producerii agricole, ca şi cînd aceasta ar fi reprezentată numai prin proprietari şi arendaşi.

Rezultatele economice a robirii ţăranului prin tocmeli agricole le şi simţim. Condiţiile în privinţa ierbăritului fiind atît de oneroase, săteanul e silit a-şi mărgini cultura şi caută să-şi vînză vitele ce le are. Micşorarea numărului vitelor în paguba agriculturei, aceasta e un fapt necontestabil, constatat nu numai prin cunoaşterea şi afirmarea oamenilor competenţi, ci şi prin cifrele oficiale. La 1860 s-au aflat în România 2751168 capete de vite mari şi mici, iar după recensimentul anului 1873 nu erau decît 1886990. Şi desigur că numărul vitelor s-a mai micşorat considerabil prin efectele epizootiei grozave din 1877 şi 1878 şi a rechiziţiilor din acei ani care, numai pentru trebuinţele armatei române în acei doi ani, după constatările făcute de directorul statisticei generale, au consistat în 264394 cară de transport cu 528788 de boi, cari au trebuit să percurgă 26143677 chilometre. Dacă analizăm diferitele tocmeli agricole ce cunoaştem găsim că dobînda ce plăteşte săteanul pentru ceea ce primeşte în pămînt, în nutriment, nu e mai mică de 84,90%, dar în cele mai multe cazuri ea e de 164%, de 200%, de 250%, de 300%.

Ce să zicem cînd aflăm că arendaşi, persoane onorate în societate, şi deputaţi cer săteanului pentru 2 lei daţi împrumut, cîte 30 bani dobîndă pe lună şi o zi de muncă ceea ce constituie, socotind ziua numai cu 11.40 bani, 250% pe an. Ce mizerie si lipsă de conştiinţă se revelează prin aceasta ! ! Nu e mirare să aflăm că săteanul munceşte numai pentru plata dobînzii şi capitalul rămîne datorat. Şi, daca esploatarea mizeriei săteanului se săvîrşeşte în asemenea mod chiar de către arendaşi sau proprietari creştini, ce trebuie să fie în Moldova, unde acei cari esploatează pe ţărani sînt izraeliţii aşezaţi în sate ca arendaşi, ca cîrciumari sau ca prăvăliaşi? ! Se ştie că nu e sat în Moldova care să nu aibă speculanţi izraeliţi, mai ales sub forma de cîrciumari sau prăvăliaşi. însemnătatea numerică a izraeliţilor în satele numai a[le] Moldovei se constată prin cifrele oficiale.

În anul 1870 s-au încheiat în satele Moldovei 634 căsătorii între izraeliţi, s-au născut 2048 copii izraeliţi şi au murit 1268. În lipsa de supraveghere serioasă de către poliţie, în dispreţul diferitelor legiuiri făcute în diferite timpuri în Moldova, izraeliţii au fost îngăduiţi a se aşeza ca cîrciumari şi a locui în sate, cu toate că prin legea din 1843 s-a recunoscut aceasta ca o pricină de dărîmare a stării materiale şi morale a locuitorilor ; ei au fost îngăduiţi a lua moşii în arendă cu toate că, după vechiul obiceiu al Moldovei, izraeliţii nu aveau un asemenea drept, obicei consacrat de Domnul Moruz la 1804, apoi prin oficia Es. S. D. vice-prezidentului din septemvrie 1830 către Divanul judecătoresc pentru motivele că "jidovii, nesăţioşi întru cîştig ... se silesc a face locuitorilor feluri de strîmtori ce sînt foarte mari şi zdruncinătoare pentru dînşii" reprodus în Manualul administrativ al Moldovei din 1855, vol. I, pag. 525 şi avînd a servi ca normă de observat; iar executarea acestei dispoziţii, — astăzi încă în vigoare — s-a împiedecat nu numai prin motive imorale prea cunoscute, ci si prin tertipuri advocăţeşti.

Izraeliţii, veniţi mai ales din Galiţia, calici lipiţi pămîntului, reuşesc curînd a se îmbogăţi, nu doar prin spiritul de economie, prin cunoştinţe deosebite, ci prin abilitatea şi prin îngăduirea în exerciţiul manoperelor celor mai nelegiuite şi mai ilicite, prin cari esploatează continuu şi cu conştiinţă pe locuitorii uşurei şi neprevăzători, prin silinţa ce ei pun de-a pîndi ziua şi noaptea ivirea mizeriei spre a o esploata. Ce e drept, însuşi proprietarul, doritor a-şi mări venitul de la moşie, a contribuit la esploatarea prin evrei. Dînd izraelitului moşia sau cîrciuma în arendă cu un preţ prea mare spre a putea fi plătit de un concurent creştin, proprietarul ştia bine că izraelitul va putea plăti preţul numai otrăvind pe ţăran prin băuturi pernicioase şi esploatîndu-1 în tot felul.

Izraelitul nu a încetat a fi în Moldova ceea ce am văzut că este în Galiţia. Şi în Moldova şi în Galiţia aceleaşi manopere [sînt] întrebuinţate pentru ruinarea săteanului. Sâteanul munceşte vecinic pentru speculantul izraelit. Tot ce are săteanul, recoltă, găină, unt, e luat de speculantul izraelit pentru plata datoriilor făcute sau pentru plata băuturilor [şi] sînt cumpărate cu preţuri de nimic. Prin concentrarea perceperii venitului băuturilor spirtoase şi a tuturor accizelor judeţene şi comunale în mînile izraeliţilor, aceştia exercită şi puterea publică asupra săteanului, principalul plătitor al acelor biruri. Cîte neajunsuri şi nouă cauze de esploatare. Daca izraelitul ar fi avut şi capacitatea de-a cumpăra imobile rurale am fi văzut şi la noi ţăranul espropriat în acele proporţii înspăimîntătoare în cari s-a săvîrşit espropriarea în Galiţia !

Şi cu toate acestea, din cauza nepăsării şi neexecutării riguroase a legii, în cîte sate nu se constată că, pe lîngă case, şi-au însuşit izraeliţii grădinele de lîngă case, ceea ce constată şi I. Ionescu în Agricultura judeţului Putna. De altmintrelea numai necapacitatea, iar nu proibiţiunea, înscrisă în legea rurală, de a nu înstrăina pămînturile au împiedecat pe izraeliţi de a-şi însuşi pămînturile locuitorilor, precum această proibiţiune nu a împiedecat pe mulţi uzurari şi speculanţi creştini de a-şi însuşi — prin o formă ascunsă — chiar şi pămînturile sătenilor primite în virtutea legii rurale. Trebuie să cunoaştem esploatarea săteanului în Moldova prin manoperele uzurare, prin beţie, ca să înţelegem pentru ce el nu numai că n-a înaintat, dar a dat înapoi; pentru ce el ni se înfăţişează abătut ca un idiot, fără viaţă şi fără plăcere pentru viaţă.

Dar nu numai în Moldova, ci şi dincoace de Milcov ţăranului nu-i mai prisosesc mijloacele spre a-şi ameliora condiţiile traiului. Sărăcia, reaua alimentare, locuinţa rea, nu pot decît să aibă influenţă asupra mortalităţii. Faptul marei mortalităţi a populaţiei rurale şi prin urmare descreşterea populaţiei în genere e constatat de un cunoscător al vieţii populaţiei rurale ca I. Ionescu (Agricultura Putnei, p. 138). Mizeria esplică şi imoralitatea crescîndă din an în an în România.

În anul 1863 în cele cincisprezece penitenciare centrale ale ţării a fost populaţia mijlocie de 2130 şi numărul zilelor de arest de 775374 ; iar în anul 1874 populaţia mijlocie a fost de 3945 şi zilele de arest de 1199448.

Sau, fiindcă aceste cifre nu pot să fie convingătoare, ne vom servi de următoarele cifre :
În anul 1872 au fost urmăriţi pentru crime 664 inşi, între cari 425 ţărani şi au fost condamnaţi 319.
În anul 1874 au fost urmăriţi 1493 inşi pentru crime între cari 961 ţărani şi au fost condamnaţi 701.

Iar pentru delicte corecţionale :
În anul 1872 au fost urmăriţi 37143 Intre cari 26473 agricoli şi au fost condamnaţi 18614.
În anul 1874 au fost urmăriţi 47970 între cari 33918 agricoli şi au fost condamnaţi 24038.

Creşterea imoralităţii în decurs de trei ani e destul de considerabilă ca să provoace la gîndire. Această creştere a numărului crimelor şi delictelor dovedeşte o micşorare a simţului moral şi împreună cu aceasta alterarea simţului dreptului. Şi desigur că instituţiile publice nu funcţionează astfel ca încrederea săteanului în ele să se întărească sau să esiste. Esploatat şi schingiuit de multe ori de fiecare funcţionăraş, cu o justiţie cu forme de procedură nepricepute de el, judecat şi condemnat fără să fi avut cunoştinţă de terminele judicării, strămutat în mod arbitrar de pe pămînturile primite în virtutea legei rurale, fără ca de multe ori reclamaţiile să fie ascultate din cauza influenţei arendaşului sau a proprietarului, sub asemenea împrejurări ce idee trebuie sau poate să aibă săteanul de stat!

Dar încă un alt fenomen care nu poate fi trecut cu vederea — acesta e emigrarea populaţiei din România în Bulgaria, în Serbia, chiar şi în Basarabia, săvîrşită chiar în urma legii rurale, la care locuitorul nu e îndemnat decît prin consideraţia găsirii unui trai mai bun şi mai uşor. Această emigrare, săvîrşită fie chiar în proporţii cît de mici dintr-o ţară ca România, dovedeşte mizeria în care se află populaţia agricolă şi constituie o condamnare a stării actuale de lucruri.

Regimul libertăţii — astfel precum e în România ― izbuteşte la esploatarea în modul cel mai uzurar a celei mai principale clase, a populaţiunii agricole, la sărăcirea, la mizeria ei, iar prin aceasta se micşorează puterea statului, veniturile fiscului şi avuţia naţională în genere





3 sept. 2011

"CESTIUNEA IZRAELITĂ" de Mihai Eminescu (I)

I. UZURA

Nu demult, în toate statele Europei stipularea dobînzei era mărginită: creditorul care şi-ar fi stipulat dobîndă nelegiuită era obligat de a restitui dobînda primită şi pe lîngă aceasta el era şi supus unor penalităţi. Dar de pe la finea secolului trecut, legile contra uzurei au fost combătute şi s-a cerut înlăturarea lor, ca fiind neutile. Întru combaterea legilor contra uzurei s-a susţinut că statul n-are a interveni a regula relaţiile creditului, acestea avînd a fi regulate numai de particulari, fără nici un amestec; că capitalul e liber şi esploatarea lui nu poate fi supusă unei restricţii din partea legiuitorului; că moneta, nefiind decît o marfă, precum preţul mărfei aseminea şi mărimea dobînzei are a se determina prin legea economică de cerere şi ofertă; că această lege şi concurenţă vor contribui la regularea mări mei dobînzei în mod normal şi priincios, iar după înlăturarea oricării restricţii legale se lăsa a se spera micşorarea dobînzei. Mai ales în urna influinţei şcoalei manchesteriane şi a cercurilor finanţiare influente, precum şi a tutulor cari credeau că abrogarea legilor contra uzurei ar fi o cerinţă absolută a progresului, legile contra uzurei au dispărut în ultimele două decenii. Singură Franţa a persistat a se opune curentelui pretins liberal şi continuă pînă astăzi d-a mănţine legea din 1807 contra uzurei, cu toate că în diferite rînduri s-a cerut abrogarea ei chiar şi-n Corpurile legiuitoare.
De mai mult de 10 ani s-a făcut o esperienţă cu libertatea capitalului şi ni se pare că nu a fost destul a înlătura numai restricţiile legale pentru ca pretutindeni să urmeze o stare priincioasă. Sub regimul libertăţii s-au produs fapte cari dovedesc că, indivizii [fiind] lăsaţi prada concurenţei universale, cei mai puţini şi mai abili se fac cei mai bogaţi şi mai puternici, încît concurenţa şi libertatea nu folosesc decît acestora. Astfel, pentru Germania, aflăm din scrieri, din presă, din dezbaterile din Cameră, că toate clasele, dar mai ales micii industriaşi şi micul proprietar de la ţară sufăr de greutatea dobînzilor ce li se iau de capitalişti.

Nici micul industriaş, nici micul proprietar nu sînt în stare de a găsi credit pentru industria lor, pentru cultivarea pămîntului, decît în condiţii ruinătoare pentru esistenţa lor. Micul industriaş e redus a se face simplu lucrător, micul proprietar e silit a-şi vinde pămîntul capitalistului. Operaţiile capitaliştilor, a institutelor de credit, a băncilor, sînt descrise ca operaţii uzurare (Vezi Perrot, In zwolfter Stunde, pag. 84 sqq.) Şi spre a mărgini abuzurile uzurei, în Camerele legiuitoare din Prusia şi din alte state ale Germaniei s-au întocmit comisii spre a propune măsurile necesare contra esploatării uzurare.

Şi Austria a urmat curentului general, desfiinţînd în an. 1868 legea contra uzurei, dar de atunci s-au produs fapte şi împrejurări economice atît de anormale şi de înspăimîntătoare încît legiuitorul a fost silit a introduce în iulie 1877 pentru Galiţia şi Bucovina o lege specială spre a înfrîna şi a pedepsi abuzurile uzurare.

Faptele produse sub regimul libertăţii, efectele acestei libertăţi într-o ţară ca Galiţia şi Bucovina, procedările şi uneltirile practicate de către uzurari şi scopul ce ei urmăresc, cine sînt debitorii esploataţi, ce sînt creditorii uzurari, precum şi influenţa ce esercită uzura desfrînată asupra societăţii în general, toate acestea le cunoaştem prin cercetările ce s-au făcut anume în Galiţia şi Bucovina de către autorităţile publice administrative şi judecătoreşti, prin revelă rile produse cu ocazia dezbaterii legii aceleia din iulie 1877 în Corpurile legiuitoare ale Austriei şi prin diferite scrieri1. În special pentru Bucovina ne referim cu deosebire la un studiu instructiv şi foarte însemnat asupra naturei şi efectelor uzurei, făcut de Platter, profesor la Universitatea din Cernăuţi (Der Wucher in der Bucovina), lucrare pe care o recomandăm şi pentru a cării răspîndire am dori ca să fie tradusă.

Acea lege escepţională s-a promulgat numai pentru Galiţia şi Bucovina, dar deputaţii din diferite provincii, precum din Silezia, Moravia, Garmolia, au dezvălit mizeria în care se află micii proprietari de la ţară şi industriaşii şi în alte provincii ale Imperiului prin exploatarea lor în mod uzurar de către capitalişti şi au cerut pentru aceasta aplicarea legii şi în acele provincii. Între alţii deputatul Wurm a susţinut că capitaliştii omnipotenţi şi lacomi storc populaţiile şi guvernul îi vede şi-i lasă să facă. Uzurarii sînt organizaţi ca o ceată de tîlhari. Agenţii lor descoperă pe industriaşul sau pe ţăranul nevoiaş, îi înşeală fără sfială şi fără nici o piedică, iau ţăranului averea şi meseria şi ţăranul ajunge a fi proletar. În anul 1874 cel puţin 10000 ţărani din provinciile de dincolo de Leitha şi-au pierdut proprietăţile. În acelaşi an s-a îngreuiat averea lor cu datorii în sumă de 195 milioane florini. Daca vor continua astfel lucrurile, a adăogat acel deputat, vor dispărea ţăranii, cari sînt o condiţiune pentru puterea şi pentru existenţa statului.

Spre a înţelege natura şi efectele uzurei astfel cum se practică în Galiţia şi Bucovina, nu putem fără a ţine seamă şi de condiţiile sociale şi economice a acestor provincii, precum şi de condiţiile morale şi intelectuale a poporului din acele provincii. Galiţia şi Bucovina sînt ţări agricole, învederat că ţăranii, micii proprietari, vor fi aceia în privinţa cărora vor avea a se constata şi cunoaşte efectele uzurei.

În urma legilor de la 1848 şi 1855 regulîndu-se cestiunea agrară, ţăranii dobîndiră dreptul de proprietate şi libertatea, fără însă ca legiuitorul să se fi gîndit la măsurile tutelare în ve derea stării lor şi la măsurile necesare pentru ridicarea lor morală şi intelectuală spre a putea susţine lupta mai ales cu capitalistul. Avînd multe defecte morale, dedat beţiei sau îndemnat la beţie chiar de speculanţi, fără experienţă, fără instrucţie şi lipsit de protecţia proprietarului de care fusese dezrobit, ţăranul e chemat a deveni prada uneltirilor uzurare a speculanţilor la cari el e nevoit a se adresa. Însuşi ministrul de justiţie Glaser a zis că trebuie să fim cuprinşi de spaimă cînd ne închipuim care poate fi starea intelectuală a multor persoane cu cari-şi pot face speculanţii manipulările cele mai de necrezut. Galiţia e superioară Bucovinei sub raportul intelectual. Ce trebuie însă să fie în Bucovina? Cu ocazia aniversării de 100 ani a anexării Bucovinei s-au publicat scrieri de ocazie care vroiau a arăta cum toate progresele po sibile s-au realizat în acea provincie, cum tot e în cea mai bună regulă. Cît însă diferă de acest tablou tabloul ce ni-1 depinge Platter despre starea morală şi întelectuală a poporului din Bucovina. După Platter, nu e nici o deosebire între ţăranul de acum şi între ţăranul dinainte de 100 ani! Ţăranul e o fiinţă cu totul nedezvoltată sub raportul moral şi intelectual, care are trebuinţă de ajutor faţă mai ales cu speculantul rafinat. Pentru celebrarea acelei aniversări s-a înfiinţat o universitate, ca şi cînd s-ar fi putut simţi necesitatea unui asemenea institut cînd, din copiii ce-ar fi trebuit să frecuenteze şcoale, nu o frecuentează decît 15,7% din cauza lipsei de şcoale, pentru a căror introducere ar fi fost mai mare necesitate. Lipsit ţăranul astfel de instrucţie, nu ne putem mira că el nu e în stare a pricepe socotelile şi manipulările speculantului.

Datoriile ce contractează ţăranul în Galiţia şi în Bucovina nu sînt numai pentru scopuri economice, ci în mare parte ele sînt datorii de lux, de consumpţiune. Cîrciuma e locul de predilecţie în care se contractează datoriile. Ţăranul e învitat de speculant la cîrciumă, i se arată spre cumpărare lucruri pentru femeie sau pentru copii şi i se spune că, dacă el nu are mijloace spre a le cumpăra sau spre a ospăta la nuntă sau la botez pe vecini după obiceiul de la ţară, i se vor da pe credit lucrurile şi băutura. Astfel se suscită trebuinţe pe care ţăranul nu le poate satisface din mijloacele ce are. Pentru aseminea trebuinţe se contractează datorii, se stipulează dobînzi pe lună, pe săptămînă, se răfuieşte socoteala din timp în timp, se adaogă şi se socotesc dobînzi la dobînzi, se stipulează clauză penală şi apoi se prezentă creditorul şi debitorul la notar spre a încheia un act sau se cere debitorului o poliţă. Actul ce constată datoria cuprinde o sumă care reprezintă de mai multe ori suma primitivă datorită. Forma ce o preferă speculantul pentru constatarea datoriei e poliţa; se cere debitorului o poliţă; acea formă e plăcută speculantului fiindcă ea ascunde manipulările uzurare, apoi din cauza procedurei sumare şi din cauză că debitorul în general nu e în stare a se înfăţişa la tribunalul depărtat comercial spre a face contestaţiile. Ani munceşte ţăranul cu nevasta şi copiii spre a scăpa de creditor, însă adeseori în zadar. Dar era o margine pentru speculanţi care prezerva pe ţărani. Speculanţii fiind, precum vom vedea, în cea mai mare parte izraeliţi, ei nu puteau a-şi însuşi imobilele debitorilor lor si erau ameninţaţi de legea contra uzurei.

În anul 1867 izraeliţii dobîndesc dreptul de a putea avea imobile şi-n anul 1868 se înlătură legea contra uzurei. Se pare că deodată în urma acestor legi ar fi sporit posibilitatea de a dobîndi credit, căci se înmulţesc vînzările silite a imobilelor debitorilor.

Dar din sporirea vînzărilor silite în urma legii din 68 nu se poate conchide că a sporit creditul. Cu înlăturarea acelor legi restrictive s-a creat numai facultatea de a exploata populaţia m mod uzurar; pe cît înainte marea majoritate era lipsită de credite, asemenea şi în urmă ea e lipsită de credit. Ceea ce constituie sporirea creditului e înlesnirea de a găsi credite în condiţii favorabile, astfel ca dobînda de plătit să nu covîrşească folosul normal ce poate avea debitorul ca industriaş şi ca mic proprietar; şi, dacă aflăm că condiţiile sub care în Galiţia şi in Bucovina debitorul îşi poate procura credit sînt astfel încît minarea lui ca meseriaş sau ca mic proprietar e sigură, vom admite că prin înlăturarea acelor legi nu a sporit creditul.

Astfel, de vreme ce sub regimul legii contra uzurei în Bucovina s-au efectuat vînzări silite 57 în anul 1864, iar 68 în anul 1865, cu toate că a fost în anul 1865 cea mai mare mizerie din cauza relei recolte, în urma introducerii libertăţii prin legea din 14: iuniu 68 se înmulţesc vînzările silite; aşa se efectuează vînzări silite 253 în anul 1875, 375 în 1876 şi 817 în anul 1877. Iar în Galiţia, de vreme ce în anul 1867, sub regimul legii contra uzurei, se făcuse publicaţii numai pentru 164 vînzări silite, deodată numărul publicaţiilor sporeşte în anul 1868 cu 65%, în anul 1873 cu 273%, în 1874 cu 525%, în anul 1875 cu 814%.

Dr. Eydzowski, în raportul său către Cameră în privinţa legii din iuliu 1877, afirmă „că folosul capitalistului în Galiţia întrece de 3, 4, 5 şi de 10 ori cîştigul ce-1 poate avea agricultorul din pămîntul său sau industriaşul din industria sa". În unele districte ale Galiţiei nici nu se poate încheia o afacere cu mai puţin de 20% şi m general se stipulează cîte 30 sau 40%. Sînt cazuri, afirmă acelaşi raportor, m care datoriile primitivo de 300 sau de 400 florini, în urma prelungirilor, a adăogirii dobînzilor la dobînda şi a clauzelor penale, s-au urcat după trei ani la suma de 15 000 sau 20 000 florini cazuri în care pentru 60 florini s-a dat o poliţă de 600 florini de plătit după 6 luni (Kaserer, p. 23). Ministrul de justiţie declară că stipularea de 75 sau 80% e ceva obicinuit în Galiţia (Kaserer, p. 85). Şi cei mai mulţi care sînt astfel esploataţi şi în urmă espropriaţi sînt cei mai săraci. Eaportorul constată că din imobilele anunţate spre a fi vîndute silit, a căror număr 1-am arătat mai sus, 71% sînt imobile de o valoare mai mică de 1000 florini, 22 % sînt de o valoare de la 1000 pînă la 5000 florini şi numai 3 % sînt de o valoare mai mare de 5000 florini (Kaserer, p. 22). Dar ceea ce e înspăimîntător e că multe din vînzările silite sînt pentru plata unor creanţe în sumă numai de 3 fl. 69 kr., de 3 fl. 30 k[r]., de 2 fl. 30 k[r]., precum constată ministrul de justiţie (Kaserer, p. 85). Ce mizerie economică nu se revelează cu aceasta ! Şi, pentru Bucovina, Platter dovedeşte în mod peremptoriu cît de falşă ar fi concluzia de a crede că, în urma înlăturării legii contra uzurei, condiţiile sub care se poate procura credit ar fi uşoare sau că ar fi putinţă de a găsi credite.

În anul 1875 s-a vîndut un imobil în valoare de 250 florini pentru o datorie de 90 creiţari (!!); în anul 1876 s-au săvîrşit vînzări silite pentru datorii de 1 fl. 36 creiţ[ari], de 2 fl. 50 cr., de 3 £1., de 20 florini (v. Platter, p. 32). Din cei espropriaţi în anii 1876 şi 1877, 245 nu datorau decît numai cîte 33 fL, apoi alţi 533 datorau numai cîte 88 fl. şi 1047 datorau cîte 240 fl. Ceea ce dovedeşte că espropriaţii sînt cei mai săraci! Şi să nu uitâm ca în acele sume pentru care s-au săvîrşit vînzările silite e nu numai capitalul datorit, ci şi toate adăogirile prin dobîndă, prin dobîndă la dobîndă.

Platter calculează că acei cari nu datoreau mai mult de 1000 florini au plătit în anul 1876 ca dobîndă minimum 33,96% şi în anul 1877,33,95%; dar uitîndu-ne mai de aproape la dobînda plătită în fiecare caz, aflăm că, din 600 espropriaţi, 44 au plătit cîte 36%, 5 cîte 40%, 12 cîte 42%, 79 cîte 48%, 9 cîte 50%, 15 cîte 57%, 63 cîte 60%, 27 cîte 72%, 5 cîte 96% şi unii au plătit cîte 100%, 109%, pînă la 185%! (V. Platter, p. 17 şi 18). Şi datoriile, îngreuiate prin dobînzi în aseminea mod, mai se măresc prin clauze penale, prin cheltuieli de judecată, care sînt cu atît mai mari cu cît debitorii sînt mai săraci.

Calculînd dobînzile şi cheltuielile, găsim că peste tot s-au plătit pentru datorii pînă la 50 fl.
în anul 1876 ........ 118,13%
iar în anul 1877 ....... 121,39%

Pentru datorii de la 50 pînă la 100 fl.:
în 1876 ............ 74,66%
şi în 1877 .......... 80,05%

S-ar putea zice că cei mai mici debitori au plătit cele mai mari dobînzi din cauza lipsei unei siguranţe suficiente pentru creditor; dar ne convingem de contrariu cînd aflăm că s-au vîndut silit în anul 1876 :

1. pentru datorii pînă la 50 fl. în sumă totală de 2357 fl. 45 imobile în valoare de 24578 fl.
2. pentru datorii de la 50 pînă la 100 fl., în sumă totală de 6927 fl., 66 imobile în valoare de 38 638 fl.
3. pentru datorii de la 100 pînă la 500 fl., în sumă totală de 37883 fl., 47 imobile în valoare de 175207 fl. iar în anul 1877:

1. pentru datorii pînă la 50 fl., în sumă totală de 5035 fl. 65 kr., imobile în valoare de 54570 fl.
2. pentru datorii de la 50 pînă la 100 fl., în sumă totală de 16709 fl. 22 kr., imobile în valoare de 89291 fl.
3. pentru datorii de la 100 pînă la 500 fl., în sumă totală de 78655 fl. 07 [kr.], imobile în valoare de 396955 fl.

Astfel că valoarea imobilelor vîndute a fost mai mare decît sumele datorite,
în anul 1876 pentru datoriile de la 1, de 10,4 ori, iar
în anul 1877 pentru datoriile de la 1, de 10,8 ori;
în anul 1876 pentru datoriile de la 2, de 5,6 ori;
în anul 1877 pentru datoriile de la 2, de 5,3 ori;
în anul 1876 pentru datoriile de la 3, de 4,6 ori;
în anul 1877 pentru datoriile de la 3, de 5,0 ori.

Cu toate dar că siguranţa oferită de debitor era mai mult decît suficientă, totuşi el e silit a plăti acele dobînzi esorbitante. Astfel mărimea dobînzei şi a foloaselor ce are un speculant nu se determină, precum zice Platter (p.17), prin riscul ce prezentă afacerea pentru care se dă suma împrumut, nici prin împrejurările băneşti ale debitorului, nici prin gradul de încredere a debitorului, ci pe deoparte prin gradul de uşurinţă a debitorului, prin nevoia momentană în care el se află, prin stupiditatea, prin starea lui de beţie, iar pe de altă parte prin lăcomia creditorului de a se îmbogăţi, prin neruşinarea, prin perversitatea şi prin gradul de a şti a înşela ("Von dem Grade der Gaunerhaftigkeit").

Capitalistul în Galiţia şi în Bucovina, după ce a stors în tot felul pe debitor, îl despoaie la urmă pe cale legală de averea imobiliară, şi esproprierea ţăranului, acesta e scopul capitalistului uzurar. "Căci cine speculează în modul precum văzurăm trebuie să voiască ceea ce neapărat el a trebuit să prevază" (Platter). Ce trebuie să mai zicem cînd aflăm din jurnalul oficial „Lemberger Zeitung" că, în timp de 5 ani, s-a publicat vînzarea silită a 800000 mici imobile, situate în 6371 locuri, care toate s-au cumpărat, în lipsă de doritori, sau de însuşi creditorii uzurari sau de alţi uzurari, căci uzurarii se ajută între dînşii.

Dar ne-am face o mărginită idee cînd am crede că esproprierea se săvîrşeşte numai prin vînzări silite. "Uzurarul, dacă poate, evită publicitatea vînzărilor silite şi preferă a cumpăra imobilul de bunăvoie. Şi se pare într-adevăr că în Galiţia uzurarii-şi însuşesc cele mai multe imobile de la ţăranii debitori prin cumpărări de bunăvoie. Deputatul Naumovici afirmă că sînt locuri unde uzurarii şi-au apropriat peste jumătate din imobilele locuitorilor prin acest mod.

Speculanţii de care sînt înzestrate Galiţia şi Bucovina, spre a stoarce pe locuitorul de la ţară şi spre a realiza esproprierea lui, nu se sfiesc a întrebuinţa mijloace proibite de legea penală. Pe cînd ţăranul e în stare de beţie, acei speculanţi obţin iscălitura pe poliţe, pe înscrisuri falşe, ei falsifică poliţe, acte de vînzare, ci se folosesc de marturi falşi în judecată, ci depun jurăminte falşe (V. Kaserer, p. 24).

Legiuitorul căutînd prin legea din 1872 a împiedica obţinerea iscăliturei ţăranului pe poliţe prin surprindere, speculanţi rafinaţi, spre a nu mai fi expuşi la contestări, obţin hotărîri arbitrale contra ţăranului, încît acesta nu se mai poate opune la esecutarea lor. Mai mult: s-au falsificat chiar hotărîri arbitrale care constatau o închipuită judecată şi, spre a înlesni lucrarea, aceste hotărîri arbitrale sînt litografiate sau tipărite, încît nu are a se înscri[e] în ele decît numele pretinsului debitor ce are a fi espropriat. Judecătorii cari au pronunţat asemenea hotărîri sînt indivizi cari au fost condamnaţi pentru înşelăciune la mai mulţi ani de închisoare sau cari erau urmăriţi pentru o serie de delicte.

Toate aceste procedări nelicite se constată de către raportorul Rydzowski şi de ministrul de justiţie (V. Kaserer, p. 24 şi p. 84). Cu asemenea hotărîri arbitrale au fost espropiaţi într-un singur an, în circumscripţia unui tribunal, peste 315 locuitori, precum a declarat ministrul de justiţie (eodem l[oco]). Raportorul Rydzowski afirmă că, prin procedările enunţate mai sus, toţi locuitorii din comunele unor districte au fost espropriaţi, „reduşi a fi arendaşi ai pămînturilor ce avusese şi sclavi perpetui ai uzurarilor înşelători" (Kaserer, p. 24).
În asemenea condiţii nu e mirare a vedea producîndu-se un fenomen neaşteptat pentru o ţară curat agricolă cu pămînt destul, precum e Galiţia. Locuitorul, în desperarea sa, părăseşte „statul care l-a făcut cetăţean liber, care i-a acordat folosinţa tutulor drepturilor politice, cari îi apără religiunea" (Dr. Rydzowski în raportul său) şi emigrează în America.
Spre ilustrarea practicei uzurare, e important a şti care este naţionalitatea debitorilor şi a creditorilor uzurari.
Pentru Galiţia, atît raportul, cît şi diferiţii deputaţi poloni au observat oarecare rezervă asupra acestei importante împrejurări; însă prin combaterea legii din 1877 de către deputatul Menger s-a lăsat a înţelege că legea ce se discută e îndreptată contra uzurarilor izraeliţi (v. Kaserer, p. 45, 46) şi deputatul din Silezia, Cienciola, a zis chiar că mulţi oratori nu ar fi vorbit cu atîta căldură contra proiectului de lege, dacă evreii n-ar fi cei cari bat, şi noi (adică creştinii) cei bătuţi (Wenn nicht die Iuden die Drescher und wir die Gedrischenen waeren). (Kaserer, p. 161). Dar acest punct important e şi dovedit de Platter pentru Bucovina prin date statistice. Populaţia Bucovinei consista în anul 1869 din 82,65 % români şi ruteni, 8,02 germani şi 9,33 evrei.

Din 1189 debitori espropriaţi în an 1876 si 1877 sînt:

1059 români şi ruteni, adică 89,06%
77 izraeliţi 6,48%
53 germani 4,46%

Aceste ţifre dovedesc că mai toţi debitorii espropriati sînt români şi ruteni.

În privinţa naţionalităţii creditorilor cari au urmărit în anul 1876, aceştia au fost în număr de 369 din cari 51 creştini, cari nu erau germani, 5 germani şi 271 evrei; iar în anul 1877 ei au fost în număr de 702, din cari 105 creştini, cari nu erau germani, 25 germani şi 572 izraeliţi, - aşadar evreii ca creditori constituiau 82,9% în 1876 şi 81,5% în 1877.

Sau, din 1029 urmăriri silite ce s-au efectuat, 10000 izraeliţi au efectuat 177% urmăriri;
10000 ruteni români, 3,7 % urmăriri;
10000 germani, 7,3% urmăriri.

Şi chiar între aceşti desemnaţi ca germani sînt unii evrei. Se dovedeşte dar că mai numai evreii sînt aceia care speculează. Şi că evreii esercită uzura ca o profesie, aceasta se dovedeşte prin faptul că întîlnim între creditorii evrei aceleaşi nume (v. Platter, p. 44 şi 45). Evreii sînt uzurari şi ei sînt cari espropriază !
Dar să ne dăm seama ce influenţă esercită practica uzurară a evreilor asupra moralei publice, asupra conştiinţei dreptului. Justiţia fiind chemată după dreptul strict a pronunţa hotărîri şi a ordona esecutarea lor, esecutaţii, cînd ştiu că nu datoresc şi că pe nedrept sînt esecutaţi, încep a pierde încrederea în justiţie. Astfel că justiţia [î]şi pierde prestigiul şi autoritatea ce ea trebuie să aibă.

Deputatul Naumovici a spus în această privinţă că locuitorii presupun că judecătorii sînt uniţi cu uzurarii, pe care i-ar părtini fiindcă ar fi mituiţi. O consecuenţă e că şi simţul dreptului şi conştiinţa dreptului se corup în asemenea împrejurări; locuitorii, spre a scăpa de urmăririle uzurarilor, nu se sfiesc a depune jurăminte false, a face acte de înstrăinare simulate. Apoi numărul delictelor creşte din an în an şi această creştere a demoralizării criminale o constată raportorul prin date statistice (Kaserer, p. 24). Şi Naumovici asigură că mare parte din acei cari umplu închisorile sînt victimele uzurei şi a mizeriei cauzate prin uzură.

Coruperea conştiinţei dreptului ia aseminea proporţii încît la urmă şi clasele societăţi mai înalte prin cultură, prin poziţia socială, prin avere, sînt atinse. Acest simptom al practice uzurare-1 constată şi-1 ilustrează îndeosebi Platter (p. 48), prin următoarele :

Proprietarii mari esploatează pe ţăran în mod uzurar ; apoi institutele de credit naţionale înfiinţate în Bucovina iau dobînzi pînă la 24 %,—vrea să zică practică uzura, şi de aceea ele pot fi cualificate institute uzurare cu toate că membrii sînt persoane din societatea înaltă, funcţionarii cei mal înalţi, de altmintrelea persoane oneste şi morale. Astfel dar, precum zice Platter(p. 50), evreul uzurar contribuie şi la corumperea conştiinţei dreptului — şi aceasta o partea socialo-etică a uzurei.

Iacă efectele libertăţii în ţări ca Galiţia şi Bucovina. Am văzut dar că în urma regimului libertăţii, inau[gu]rat prin legea din 1868 în Austria, rezultatele produse în Bucovina şi Galiţia sînt: sărăcirea, esproprierea şi ruinarea clasei muncitoare în folosul unui mic număr de uzurari, prin aceasta micşorarea mijloacelor de venit şi de putere a statului, apoi că Izraelul este [cel] care esercită practica uzurară, în fine corumperea conştiinţei dreptului şi a moralei publice.

Starea îngrozitoare cauzată prin uzură produsese o iritare în populaţia desnădăjduită a Galiţiei, încît raportor, ministrul de justiţie, deputaţi confirmă că o catastrofă socială din cele mai grozave e de temut; sub impresiunea nu numai a rezultatelor libertăţii capitalului, dar si a pericolului iminent, s-a adoptat şi promulgat in 1877 ca mijlocul cel mai grabnic şi mai eficace deocamdată spre a combate efectele şi abuzurile uzurei următoarea lege, pe care o reproducem în întregimea ei.
Se înţelege că această lege are numai scopul de a combate efectele uzurei, dar ea nu face să dispară mizeria socială şi morală a poporului, aceasta atîrnînd de la un concurs de măsuri cu totul de altă natură.
De altmintrelea observăm că legiuitorul a lăsat la o parte principiile dreptului comun în materie de procedură penală şi civilă şi el a făcut bine.








[„D-L CANDIANO POPESCU..."] de Mihai Eminescu

D-l Candiano Popescu, între atîţia generali şi ofiţeri care onorează armata română, a fost ales pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua României.

Eroul din noaptea de 11 fevruarie care a intrat cu revolverul în camera de culcare a suveranului său, răsculătorul de la 11 august 1866 care a proclamat pentru două ore ridicula republică de la Ploieşti este dară ales pentru a înfăţişa pe lîngă ilustrul comandant al armatelor ruse din Asia disciplina şi virtuţile ostăseşti ale armatei române. Frumoasă şi nemerită alegere ! Dacă nu ne înşelăm, este a şasea răsplată pe care a obţinut-o d-1 Candiano de la începutul campaniei; să numărăm : 1. Gradul de maior, 2. Virtutea militară, 3. Crucea S-tului George, 4. Steaua României, 5. Gradul de locotenent-colonel, 6. Misiunea la Tiflis. Fericită idee a avut d-l Candiano de a proclama, acum şapte ani, detronarea suveranului său ! De altminterea, ce este drept, reprezintă foarte bine pe guvernul care-1 trimite.

[6 ianuarie 1878]

1 sept. 2011

"Teatrul evreiesc" de Mihai Eminescu

Într-o grădină pe uliţa mare s-au deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreiască (germană stricată). Trupa, venită din Rusia şi compusă din vro 6 inşi (toţi barbaţi), are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viaţa casnică şi religioasă a evreilor. Astfel joi în 19 august s-a jucat: 1) ,,Lumea ca un paradis" (cântecel satiric), 2) „Filozoful amorezat şi hasidul (habotnicul) luminat", dialog, 3) ,,Socrul şi ginerile", 4) ,,Fişel harabagiul cu rândaşul său Sider", comedie. Despre piese avem puţin de zis, ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost escelent. Astfel în piesa a doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele, apucat, cu vorba repede şi măruntă, încrezut, râzând iute şi clipind din ochi, încât trebuie să-i recunoaştem mult talent. În piesa a treia ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l credem cel mai talentat din trupa toată. El a jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae, om cu totul netrebnic şi uimit de învăţătură talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus şi făcând creţi pe frunte, cu barba neagră, tunsă în mod deosebit, lung şi slab, vorbind şi cântând natural, ne-a arătat un adevărat prototip de minte pe dos şi netrebnicie Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) şi figura plăcută. Ariile sunt evreieşti, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine.

[„SE VORBEŞTE CĂ ÎN CONSILIUL..."] de Mihai Eminescu (III)

Toată lumea ştie cumcă, după atâţia seculi de persecuţiune , legile din 1863/4 făcute cu concursul românilor şi sacţionate prin domnitorul au fost cele mai mulţămitoare dintre câte au cunoscut românii transilvăneni de la decăderea lor până atunci. Şi cu aceste legi era supremaţia tot în mâna maghiarilor, pentru că aristocraţia, averea şi inteligenţa lor le asigura întâietatea sub orce împrejurări şi sub orice legi, chiar şi în absolutismul nemţesc ; — ele însă totuşi erau apte de a servi de baza unei adevărate şi sincere înfrăţiri între elementele ce locuiesc în această ţară. Ei ! dară maghiarilor chiar asta nu le-a venit bine la socoteală. Abia se împăcară cu Austria, numaidecât le scoaseră din vigoare, dezavuând şi chiar sancţionarea împăratului.

Se ştie cumcă ,,uniunea" sau mai potrivit fuziunea Transilvaniei cu Ungaria, aşa precum s-a efectuat , s-a făcut în contra voiei şi interesului poporului român, care este majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei. Nu e lipsă ca noi să descoperim maghiarilor cumcă aceasta a străbătut până la suflet pe poporul român, căci aceasta o ştiu ei prea bine, o ştie lumea.

Nu e scopul nostru a discuta aici legalitatea acestor acte, ci luăm faptele împlinite aşa cum sunt , şi din situaţiunea creată de elementul domnitor voim să li dovedim maghiarilor realitatea tendinţei lor.
Ei bine ! de cumva acela care a aflat de bine şi consult a da aceste lovituri românului — necontenit afirmă şi se jură cumcă el voieşte bine românului, cumcă are interes vital a trăi în solidaritate frăţască cu el şi cumcă lucrează din toate puterile la esoperarea înfrăţirei — oricare om cu minte şi serios trebuie să creadă cumcă maghiarul va cerca să aline durerile cauzate românului prin faptele povestite cu alte recompense demne de doi fraţi. Şi cari sunt acele recompense ? S-a enunciat cumcă preste cele trecute se trage vălul uitărei .

Aceasta însă în faptă s-a estins numai la ,,honvezii " ungureşti din 1848, cari s-a reabilitat , oficerii lor cari au voit s-au reactivat , apoi cei neapţi s-au pensionat şi li [s-a] asigurat subsistenţă comodă, iar pentru invalizi s-au edificat un azil care se susţine din bugetul statului. A fi fost honved este titlu de a fi preferit la orice post. Dar românii cari au participat la mişcările din 1848 sunt despreţuiţi , conducătorii — oficerii — lor, şi chiar cei decoraţi , sunt necontenit insultaţi de societatea şi jurnalistica maghiară şi timbraţi de răi patrioţi, invalizii cari mai trăiesc şi orfanii lor pe strade, avizaţi la mila oamenilor — şi până când pentru aşa numiţii martiri maghiari din 1848 şi azi se ţin recvieme la cari asistă şi autorităţile publice, aceia cari au participat la înmormântarea martirului Iancu, care întru nimic n-a fost caracter inferior oricărui martir maghiar, nu numai jurnalistica i-a înfierat de trădători , ci au fost chiar urmăriţi de autorităţile publice.

Cu toate că Transilvania s-a contopit în Ungaria, fiindcă legea electorală a Ungariei era mai liberală decât a Transilvaniei, croită dinadins pentru ca poporul român să nu poată fi reprezentat în proporţiunea ce după numărul sufletelor şi după mărimea sarcinelor ce le poartă s-ar cuveni , pentru Transilvania au susţinut tot legea electorală transilvană până la 1875, când s-a făcut o lege nouă electorală pentru întreaga Ungarie.

Ar fi cugetat omul cumcă Camera Ungariei aici va fi la înălţimea chemărei sale şi, dacă ea susţine uniunea de faptă, va introduce în legea electorală un cens pentru întreg teritoriul Ungariei, dar ce să vezi ! anomaliile din legea Transilvaniei toate sunt susţinute pentru teritorul Transilvaniei, censul moderat din Ungaria nu l-a estins şi asupra Transilvaniei — aici a pus un cens atât de mare încât românii tot aşa de batjocoriţi sunt ca şi mai nainte.

În decursul dezbaterei acestei legi, maghiarii, dar mai cu samă transilvănenii , fără sfială o spuneau pe faţă cumcă elementul maghiar de aici este periclitat prin români, dacă cumva se va aplica şi aici măsura din Ungaria, va se zică : dacă în una şi aceeaşi ţară se va introduce o lege egală. Mai aprig inimic al românilor s-a arătat b. Gvr . Kemény , care, şi după ce primise Camera deputaţilor o lege în câtva mai favoritoare dreptăţei , a agitat prin jurnalistică şi în persoană la magnaţi ca să o respingă şi primind propunerile lui să asuprească pe români, ceea ce i-a şi succes, căci Casa boierilor, primind propunerile reacţionare ale lui, a retrimis legea astfel modificată la Camera deputaţilor, care apoi şi ea a primit-o . Şi aşa astăzi Ungaria, care după legile esistente constă şi din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie şi alta reacţionară — fătul lui Kemény Gábor , inimicului espres al românilor — pentru Transilvania. Iar omul în care români[i] niciodată nu pot avea încredere, b. Kemény Gábor , pentru necorecta sa purtare faţă de Camera deputaţilor şi pentru ura manifestată cătră români numaidecât după fuziune , a fost remunerat cu înaltul post de secretar de stat în ministerul de interne. Astăzi el conduce destinele Transilvaniei.

Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliştilor . Aristocraţia de bani concurge în două moduri la reprezentanţa municipală. Ea dă jumătate din reprezentanţii municipiului fără alegere, şi cu votul concurge şi la alegerea celeilalte jumătăţi. Lucru firesc că viriliştii — adecă cei mai avuţi — nu pot fi din şirul foştilor eloţi, pentru că aceia n-au trăit în condiţiuni de a-şi putea câştiga averi şi cu neînsemnate escepţiuni toţi sunt din foştii stăpâni , care sunt maghiari, şi din succesorii lor în proprietăţi, cari sunt jidani.

Iar acei aleşi fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal , şi numai aceştia au drept de alegere şi pentru municipii, — apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători , iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători . Iarăşi lucru firesc : cei aleşi în partea lor precumpănitoare sunt din şirul celor scoşi prin jidani dintre virilişti . Şi aşa : fie românii în municipiu în majoritate cât de precumpănitoare , în reprezentanţa lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.

Fiindcă şcolile confesionale totodată sunt şi naţionale, statul, prin legea despre instrucţiunea poporală , cu încetul le desfiinţează şi le înlocuieşte cu cele comunale, cari în esenţă sunt maghiare. Un stat atât de sărac şi poliglot ca al nostru, unde esistenţa naţionalităţilor este garantată prin lege, şi fiind naţionalitatea garantată, de sine ar urma ca statul să o şi ajutore întru dezvoltarea culturei sale — un astfel de stat zic, ar trebui ca să se bucure că confesiunele iau o mare sarcină de pe umerii lui, şi din mijloacele proprii se îngrijesc de cultura credincioşilor lor, ar trebui ca din toate puterile să ajutore şi încurajeze pe confesiuni  în patriotica lor tendinţă. La noi însă se întâmplă contrariul : nu numai li se deneagă şi chiar întrevenirea oficioasă în necazurile şcolilor confesionale, dară li se pun condiţiuni nesuportabile de subsistenţă şi prin aceasta sunt silite a se sinucide şi se preface în comunale, care, deşi tot din mijloacele comunei se susţin, ele nu mai sunt naţionale ci desnaţionalizătoare .

Deşi legea, şi anume § 58 art. 38, 1868, dispune imperios ca : ,,Fiecare elev să se instrueze în limba sa maternă " — asta nu se întâmplă în şcolile comunale — şi ca nici să se poată întâmpla să îngrijeşte ministerul prin aceea că nu-şi creşte învăţători cari să ştie limba poporului.
Dintre 20 de preparandii (şcoale normale ) de stat ce a înfiinţat de la promulgarea acestei legi, 3 sunt între români, una în Sigetul Marmaţiei , alta în Arad şi a treia în Deva .

După § 17 art. 44, 1868, tinerii români ar trebui să se instrueze în aceste institute în limba română. Se şi făcuse începutul în Deva cu curs paralel, acela însă numaidecât s-a şi desfiinţat, şi de atunci numai studiul limbei române se mai propune cum se propune, româneşte, celelalte studii, ori le pricep tinerii români ori ba — numai ungureşte. Ba ce să vezi ? Este ştiut cumcă fostul director al acestui institut a delapidat sume considerabile din dotaţiunea institutului în vara trecută, din care cauză este destituit şi întemniţat .

În comisiunea financiară a Dietei, în zilele trecute venind la pertratare budgetul ministerului de culte, la poziţiunea preparandiei din Deva se scoală o nouă capacitate financiară — şi aspirant deocamdată numai la postul de comite suprem în comitatul Hunedoarei — armeanul Lukács Béla , şi zice : ,,cumcă el nici un cruceriu nu votează pentru această preparandie până ce nu se va transforma radical ". Şi oare pentru aceea că ministrul a numit acolo director pre un amic al d-sale şi al inspectorului şcolariu , care în urmă, pentru delapidare de bani publici , a trebuit pus la răcoare? Nu ! de aceasta nu poate fi vorba, ci pentru că preparandia aceea este ,,cuibul daco - romaniştilor "! Ministrul apoi numaidecât s-a şi scuzat , recunoscând cumcă : ,,da ! s-au întâmplat acolo lucruri necuviincioase , un profesor nu numai studiul limbei şi literaturei române l-a propus româneşte, dar şi chiar alte studii; a luat însă măsuri ca astfel de abuzuri să nu să mai întâmple , căci pre negligentul director de până aci l-a substituit cu altul şi sperează că de aci încolo nu se vor mai comite astfel de lucruri". Nu pentru aceea am amintit cazul acesta pentru că ne-ar interesa poate soarta preparandiei de stat din Deva , ci pentru că este chiar recent şi foarte caracteristic.

O biată catedră pentru limba şi literatura română mai este la universitatea de la Cluj şi, pentru că profesorul român al acelei catedre a cutezat să-şi propună studiul în limba lui mi ţi-l-a luat la trei parale jurnalistica şi acest atentat poate că-i va costa postul.
Art. 44, 1868, § 17 prescrie cumcă : ,,Rezultatul învăţământului fiind scopul suprem al statului din punctul de vedere al culturei şi al buneistări generale, este dator guvernul în şcoli înfiinţate deja şi în celea ce după trebuinţă ,să vor înfiinţa de aci încolo prin stat a se îngriji ,,după putinţă" ca cetăţenii de orice naţionalitate a statului cari se află, în mase mai mari lângăolaltă să-şi poată câştiga instrucţiunea în limba lor maternă în apropierea locului lor până la gradul unde se începe instrucţiunea superioară academică".

Legea aceasta este în vigoare deja de 8 ani, de atunci s-au înfiinţat o mulţime de gimnazii , şcoale reale şi agronomice de stat, — cugeţi că între români, cari pretutindenea locuiesc în mase compacte , i-a fost ,,cu putinţă" guvernului a introduce limba propunerei româneşti în vro şcoală deja esistentă sau a înfiinţa chiar vreun gimnaziu, şcoală reală sau cel puţin o şcoală agronomică de stat cu limba propunerei cea românească? Doamne fereşte : aceasta nu ,,i-a fost cu putinţă", — însă i-a fost cu putinţă a retrage neânsemnata subvenţiune de stat de 4000 fl . de care se bucura gimnaziul românesc din Braşov chiar sub absolutism.

Noi contribuim milioane la tot felul de institute de stat cari toate sunt esclusive ale naţionalităţei maghiare, ba contribuim chiar şi la susţinerea teatrelor lor naţionale, şi din contribuţiunea noastră, în ciuda legilor nici măcar o para roşie nu ni se restituie pentru scopurile noastre de cultură.

Aşa numita ,,Lege despre egală îndreptăţire naţională" este aceea cu care se laudă ungurii în lumea mare cumcă nu mai are păreche de liberală.
E drept că nici nu are păreche. O lege care să lase uşa deschisă la tot felul de abuzuri ca aceasta nici că se mai află în toată lumea. În părţile ei cele mai esenţiale, unde se vede a acorda vrun favor naţionalităţilor, numaidecât se moderează prin cuvântul ,,după putinţă" (,,a lehetöségig ") şi apoi în aplicare niciodată nu este ,,cu putinţă".
P.e. § 6. Amploiaţii municipali , pe teritoriul municipiului, în corespondinţele lor uficiale cu comunele, adunările, reuniunile , institutele şi privaţii , ,,după putinţă" se vor folosi de limba acestora.
§- 1 17. relativ la institutele de învăţământ citat mai sus, încă este cu ,,lehetöségig ".
§- 1 27. „La ocuparea funcţiunilor şi în viitor numai calificaţiunea personală servind de normă, naţionalitatea cuiva de aci încolo nu se poate considera de piedecă la ocuparea a nici unei funcţiuni sau demnităţi din ţară. Ci din contra guvernul ţărei se va îngriji ca la posturile judecătoreşti şi administrative şi cu deosebire la cele de comite suprem, „după putinţă" să se aplice persoane deplin versate în limbile necesarie şi cualificate , — din sânul diferitelor naţionalităţi".
Apoi § 4, art. IV, 1869, care este în strînsă legătură cu acesta, zice : ,,La ocuparea posturilor judecătoreşti să se observe cu deosebită atenţie ca numirile la tribunalele de prima instanţă şi la judeţele singulare , pre lângă calificaţiunea prescrisă în §§ 6 şi 7 ,,după putinţă", să se facă conform dispoziţiunelor §- lui 27 art. 44, 1868, cu consideraţiune ecuitabilă la naţionalităţile ce locuiesc pe teritorul respectivului tribunal".

Adevăratul şi moralul înţeles al acestor §§ ar fi ca : în municipii, de cumva se află, să se aplice în diregătorii indivizi de acei cari sunt în stare a corespunde cu comuna şi privaţii în limba lor.
Asta, şi chiar de n-ar fi o lege, o pretinde mintea sănătoasă şi este cel mai esenţial tribut al bunei administraţiuni . Oameni de aceştia în toate municipiile se află în abundenţă , dar chiar pentru această însuşire nu se aplică. În toată ţara nu mai este nici un vice-comite (subprefect român, şi de cei mai mici diregători încă abia ici-cole câte unul ex peculiari gratia , care şi aceia numai ei ştiu bieţii cu câte umiliri şi sacrificie se mai pot susţine în posturi.

Iar înţelesul §§- lor privitori la denumiri ar fi cumcă : pe teritoriul locuit de naţionalităţi la posturile de comiţi supremi şi juzi oamenii din sânul acelor naţionalităţi ,,caeteris paribus " să fie preferiţi .
Aceasta iarăşi o pretinde interesul adevăratei administraţiuni, a promptei şi ieftinei justiţii .
Ei, dar cum o interpretă guvernul ?
Pe timpul când s-a votat legea, şi înainte de aceea încă, mai aveam ici colea câte un diregător înalt, pe la guvernul transilvan şi pe la ministeriu. În ministerul de culte — cel mai însemnat pentru noi — aveam chiar un secretar de stat. Astăzi nu mai este nici chiar un concipist măcar, toţi sunt parte demisionaţi , parte pensionaţi în etatea cea mai viguroasă. Cine pofteşte putem servi şi cu numele. Comiţi resp . capitani supremi aveam în Arad, Caraş , Cetatea de Piatră, Zarand , Făgăraş, Năsăud, Alba superioară şi Doboca , astăzi ,,cu deosebire" de aceştia în ţara întreagă nici unul nu mai avem.

La înaltele curţi judecătoreşti, parte prin moarte, parte prin demisionări , parte prin destituiri , pe zi ce merg se impuţinează numărul românilor fără a se denumi alţi români cel puţin în locul lor. Au răposat de la Înalta Curte mai mulţi, de la Tabla Regie aseminea a demisionat unul şi s-a destituit altul fără proces disciplinar, fără pensiune după mulţi ani de serviciu, şi s-au pensionat 3 şi în locurile vacante n-au mai urmat români. Astăzi avem la Curtea de casaţiune : între 20 de judecători resp . preşedinţi — unul, — la Curtea supremă: între 50 — doi, şi la Tablele Regeşti : între 148 şepte români. Cu ocaziunea organizărei tribunalelor au capatat şi câteva locuri româneşti tribunale de prima instanţă, p.c. Oraviţa , Boroşineu , Făgăraş etc. etc. — la cele două reducţiuni toate s-au desfiinţat. Se denumise dintre români şi câţiva preşedinţi de tribunale — au mai rămas doi, — dintre cari unul este esilat între secui altul la Karczag , pe unde nu văd pui de român. Juzi de tribunale, juzi şi subjuzi singulari erau un număr oarecare, cei mai mulţi dintr-înşii sunt deja pensionaţi în cea mai bună etate, mare parte răsfiraţi pe unde nici n-au visat, pe la Szegedin , Karczag , Dobriţin , Kecskemét , Sárospatak , Kaposvár , Székesfehérvár , Gyone şi mai ştie-i D-zeu pe unde printre maghiari şi slovaci, unde cea mai necesară calificaţiune a lor — cunoştinţa limbei române — trece pe nimica : iar în locul lor printre români sunt denumiţi străini cari nu cunosc nici poporul român nici limba lui şi-i fac dreptate cu ajutorul servitorului de cancelarie .

Pe baza diplomei din octomvrie 1860 şi mai târziu a legilor din 1863/4 s-au fost introdus limbele naţionalităţilor ca limbă de partide pe la cele mai multe judecătorii.

În privinţa acestui uz zice § 9, art. 44, 1868 cumcă : ,,până când în privinţa definitivei organizări a judecătoriilor de prima instanţă şi în privinţa introducerei verbalităţei nu va decide legislaţiunea — se susţine pretutindene uzul de până aici".

Legislaţiunea încă n-a dispus cele prevăzute în lege, prin urmare § citat este în deplina vigoare. Ei, dar ce să faci ? legea ,,despre egala îndreptăţire naţională" atât este de sântă în Ungaria, încât nu numai o poate călca fiecare nepedepsit ci din contra : cel ce o calcă e remunerat şi cel ce o ţine e pedepsit. Fiecare jude singular şi preşedinte de tribunal se constituie în legiuitor şi în puterea sa de jude respinge actele ce nu sunt compuse în limba maghiară. În contra unei astfel de deciziuni ilegale nicăieri nu afli remediu. Dacă dai recurs de nulitate , curtea de casaţiune îl respinge, pe motiv că : cazurile de nulitate sunt taxative precizate în § 297, procedura civilă, şi acolo nu este prevăzut astfel de caz. Dacă recurgi la ministru, — el zice că : în trebile judecătoreşti n-are treabă, nu se amestecă.

Dacă duci afacerea înaintea Camerei şi acolo interpelezi pe ministru, cum au făcut Trauschenfels , acolo nu se sfieşte ministrul a înfrunta pe naţionalităţi pentru că se folosesc de dreptul lor şi ,,recunoaşte cumcă fapta respectivului preşedinte sau jude este călcarea legei esistente, însă legea nu este bună şi va face propunerea ca să se modifice legea, ca să se potrivească cu faptul denunţat . Nu vine cu propunerea, dar stând legea neabrogată , nu o respectează guvernul şi sufere ca să o calce amploiaţii subalterni şi prin aceasta apoi uzul limbelor nemaghiare pe lângă toată garanţia legei s-au şters pe la toate tribunalele.

Iată ce este legea acea vestită de naţionalităţi pentru care toleranţa maghiarilor în ochii Europei nepreocupate este cel mai frumos fenomen a secolului. Este o lege făcută cu rezerva mentală de a nu o respecta, este sorgintea persecuţiunei naţionalităţilor, — şi nu ne sfiim a zice, este sorgintea ruinărei patriei, pentru că printr-însa se dezrădăcinează din inimele, cetăţenilor statului, respectul cătră sfinţenia legilor ce negreşit trebuie să conducă la demoralizarea generală.

Este într-adevăr un lucru curios într-un stat liber şi civilizat a esprima prin lege cum că : ,,naţionalitatea cuiva nu se poate considera de piedecă la nici o dregătorie sau demnitate din ţară" (vezi § 27). Şi astfel de §§ nu mai vezi prin legile altor ţări, pentru că sunt superflue , — aici însă în astă lege, în care tot ce este scris pentru aceea s-a scris ca în faptă să se urmeze contrariul — a fost chiar la locul său — pentru că în faptă astăzi, naţionalitatea română este piedică la orice oficiu sau demnitate în ţara noastră!
Să mai amintim pe scurt şi de arondarea parţială a comitatelor , care se efectuă în anul acesta.
Se zicea cumcă arondarea se face din motivul bunei administraţiuni, în faptă însă s-a făcut din motivul că, cu toată vitregitatea legilor, totuşi mai erau în ţară câteva municipii unde naţionalităţile reuşau în preponderanţă faţă de maghiari, aşa erau : d.c. districtul Chichindei sîrbesc în Banat, comitatul Zarand , capitanate [le] Cetatea-de-Piatră , Făgăraş, Năsăud. româneşti şi scaunele săseşti , cari apoi prin arendarea , afară de Făgăraş, care a mai căpătat element străin din alte comitate , toate s-au desfiinţat şi răsfirat prin alte comitate .
Întreaga Transilvanie a fost rău împărţită în trecut, pentru că era fătul celor 3 naţiuni şi 4 religiuni privilegiate de nainte de 1848 şi era şi teritorialmente împărţită Transilvania conform interesului naţional al maghiarilor, saşilor şi secuilor ; dar totuşi rămăsese ici colea câte un petec care încă pe atunci era grăniceresc şi după desfiinţarea graniţei devenise aceea ce era: românesc.

Însă acuma, după noua arondare, românii aşa sunt imbucătăţiţi printre elementele neromâne încât cu ajutorul şi a legei municipale, nicăieri nu pot deveni hotărâtori în trebile municipale decât numai în Făgăraş, unde însă prefectului i este permis a calca legea, precum s-a dovedit şi mai curând cu ocaziunea alegerei comisiunei administrative, şi prin asta a paraliza majoritatea română.
Să mai vorbim şi de toleranţa socială a maghiarilor mai cu sama transilvaneni faţă cu românii ?
Nu o facem aceasta, căci ne temem că ne-am pierde pacienţa de a o trata şi acea cestiune cu sânge rece şi am ajunge la rezultate cari i-ar aduce pe stăpânitorii maghiari prea aproape de modernii lor consângeni .

,,Telegraful român" face deci întrebarea :
cari sunt bazele pe cari un popor conştiu de demnitatea sa ar putea incheia o sinceră alianţă cu poporul maghiar aşa precum ni se prezintă el astăzi? Să binevoiască a ni dovedi cu fapte dar nu cu fraze nici cu legi scrise cumcă : celea enumerate de noi nu sunt adevărate, căci noi zău nu aflăm nici o bază pe care s-ar putea realiza o adevărată şi sinceră frăţie intre noi şi ei, nu vedem egalitate numai în darea de bani şi de sânge şi afară de acestea pe toate terenele numai umiliri, de considerări şi persecuţiuni nedemne de fraţi.







[17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876]