Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

28 aug. 2011

[„SE VORBEŞTE CĂ ÎN CONSILIUL..."] de Mihai Eminescu (II)

Din răspunsurile Divanului se vede că, deşi tot pământul Moldovei au fost înainte de vremi nepomenite ,,domnesc", prin daniile luminaţilor domni, prin descălecare de oraşe şi sate, au devenit proprietăţi particulare , la care „stăpânitoriul ţărei" nu are nici un amestec, şi că fiecare om ,,slobod" din Moldova este volnic să dispuie de averea sa cum îi place, fără să întrebe pe ,,stăpânitoriul ţărei".

C-un cuvânt toate întrebările scoposesc de a afla drepturi domneşti asupra drumurilor, morilor , crâşmelor , podurilor, pădurilor, târgurilor şi proprietăţei mari şi mici. E păcat că n-avem de pe aceste întrebări şi răspunsuri decât o copie defectă ; caracteristic este însă că în acest an al întrebărilor (1782) Dosotei , episcopul de Rădăuţi , cedează guvernului administraţia bunurilor episcopeşti .

Asupra propunerilor Consiliului Suprem Iosif II pune rezoluţia:
Se ia spre ştiinţă şi la vreme se va lua sama ca aceste venituri mănăstireşti să se întrebuinţeze cu folos: însă numai spre folosul confesionarilor şi numai în provinţia în care s-au desfiinţat mănăstirile.

Se vede din rezoluţie că Consiliul propusese confiscarea , iar împăratul au refuzat-o făcând deosebire între al meu şi-al tău. În urma măsurilor guvernului, se lăţise îngrijiri asupra ,,dreptului de proprietate" a moşiilor bisericeşti. Deci consiliul suprem se vede silit de-a declara prin rescriptul din 19 mart. 1783:
Luându-se moşiile episcopiei şi poate şi cele mănăstireşti sau ale altor institute, nu se înstrăinează nicidecum de la menirea lui darul făcut episcopiei mănăstirei sau institutului, ci, din contra, veniturile nesigure de mai nainte, ce nu se pot evita la proprietăţi imobile, se asigurează .

Tot în privinţa întrebuinţării fondului spune rescriptul Consiliului Suprem din 4 iulie 1783:
Împuţinarea şi micşurarea mănăstirilor are să continue şi pământurile şi fondurile lor au să se ieie spre administrare , averea preuţimei care nu locuieşte în ţară, prin urmare străine, are să se ia asemene, şi din tot fondul ce se va crea astfel are să se susţie întâi clerul greco-răsăritean , apoi are să se înfiinţeze cel puţin o şcoală, fie la Cernăuţi sau în Suceava, şi ce va mai rămânea are să se păstreze spre alte întrebuinţări folositoare.

În privinţa administrării fondului religionar, rescriptul Consiliului Suprem din 10 ianuar 1784, cătră generalul Enzenberg , spune următoarele:
Spre a da pretutindene, iar mai ales poporului din Bucovina, dovadă vederată că economia cea nouă introdusă la moşiele episcopeşti şi preuţeşti nu are alt scop decât numai binele relegiunii şi al indigenilor şi că banii ce vor incurge nu se vor întrebuinţa spre alte cheltuiele decât pentru acelea ce ţin de susţinerea episcopului şi a preuţilor , de cerinţele cultului şi ale păstoriei , apoi de ţinerea mănăstirilor şi a zidirilor preuţeşti , precum şi de creşterea preuţilor învăţaţi şi cucerneci , apoi de înfiinţarea şcoalelor şi a altor institute pioase ce lipsesc încă acuma; toate veniturile episcopeşti şi preuţeşti ce au incurs şi vor incurge încă mai departe trebuie să se păstreze aşadar în deosebită evidenţă şi într-o casă separată, care va purta numele de ,,casa fondului religionar", şi toate dispoziţiile în privinţa aceasta, de s-ar ţinea ele de oricare rubrică numită mai sus, trebuie să se facă sub privighearea şi respective cu ştirea episcopului şi a Consistoriului , aşa încât toate îndrumările de feliul acesta să ajungă la cunoştinţa poporului.

Tot în privinţa administrării , întrebuinţării şi a însăşi proprietăţii fondului s-au garantat prin rescriptul Consiliului Suprem din 3 marte 1784 cătră generalul Enzenberg următoarele:
Pentru că după prea înalta intenţiune a Maiestăţii Sale veniturile moşiilor preuţeşti şi mănăstireşti sunt îndeobşte menite pentru susţinerea episcopului şi a celeilalte preuţimi ce se va sistemiza pentru înfiinţarea şcoalelor şi a altor institute pioase , apoi pentru ţinerea zidirilor preuţeşti , prin urmare pentru că aceste moşii nu sunt a se confisca după cum spune intimaţiunea cea foarte scandaloasă trimisă de Domnia Ta cătră Consistoriu , ci au să se iaie numai spre administrare ; în fine, pentru că veniturile ce se vor mări prin îmbunătăţirile scoposite n-au să se adune în visteria fiscului , ci în casa separată a fondului religiunari : de aceea toată manipulaţiunea aceasta trebuie să se petreacă sub privigherea şi conducerea episcopului şi a Consistoriului , prin urmare şi tot personalul economic ce este de trebuinţă pe moşiile episcopeşti şi mănăstireşti, trebuie să fie ales şi aşezat în înţelegere cu episcopul şi cu Consistoriul.

Totodată citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg :
Nu odată, ci de mai multe ori s-au dat de înţeles administraţiunii că intenţia Maiestăţei Sale nu este nici decât de a turbura proprietatea privată sau şi numai de a îngădui să se purceadă cu puterea şi cu sila la vreuna din economiile de pe moşiile preuţeşti .

În fine citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:
După instrucţiunea de, mai nainte trebuie să se ieie sama ca primirea şi cheltuielile tuturor banilor scolastici , mănăstireşti şi preuţeşti să se poarte separat de ai casei destrictuale administrative, şi toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari să se facă prin Consistoriu.

Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuinţarea , administraţia averilor eparhiei Rădăuţilor . Amploiaţii se numesc, şcolile se înfiinţază, plăţile se fac numai cu espres mandat al Consistorului şi a episcopului, guvernul e un notariu oficial al afacerilor, nimic mai mult.

Pentru a arăta însă cum se întrebuinţază aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un ţăran din Bucovina, pe primariul din satul Crasna , Grigorie Iliuţ : Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puţin, adică despre şcoalele noastre din ţară, despre şcoalele noastre bisericeşti pentru creşterea şi luminarea poporului nostru dreptcredincios . Dară şi despre acest lucru să nu aşteptaţi o cuvântare iscusită, căci noi ţăranii n-avem atâta învăţătură ca să putem vorbi cu iscusinţă . Cuvântul meu va fi scurt dară, adevărat din inimă. Noi ştim cu toţii că din banii fondului nostru bisericesc s-au înfiinţat în Suceava un gimnaziu, în Siret o şcoală normală şi în Cernăuţi o şcoală reală şi o şcoală normală cu o preparandie . Ştim cu toţii şi aceasta că prin parohii s-au înfiinţat, pe cheltuiala comunelor bisericeşti, peste o sută de şcoale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite şi din fondul nostru religionar. Aceste şcoale sunt confesionale, adică bisericeşti, şi până acum se purtau toate trebile lor de preuţi şi de învăţătorii drept credincioşi sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărăteşti mai nouă din 25 mai 1868 şi din 14 mai 1869, atât biserica cât şi fiecare parohie are tot dreptul de a înfiinţa şcoale proprie bisericeşti şi a le derege după legile generale.

Cu toate acestea şcoalele noastre săteşti , susţinute parte de parohieni , parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. în multe ţinuturi din ţară sunt puşi privigheatori de şcoale şi de altă lege şi de altă limbă. Aceştia despun acum şi de şcoalele nostre bisericeşti, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale şi biserica noastră din ţară. Pe cât văd şi pricep, lucrul merge într' acolo ca şcoalele noastre bisericeşti să treacă în rândul şi numărul celor nebisericeşti , şi ce vrea să zică aceasta ? Nici mai mult nici mai puţin decât că, pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege şi de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie şi învăţători de altă lege şi de altă limbă, şi de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni şi cu învăţători jidani . Eu ştiu că nu voiţi şi nu doriţi una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în şcoalele nebisericeşti jidani învăţători.

Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învăţători. Şi din Bucovina au fost câţiva . În acea adunare s-a hotărît ca în şcoalele nebisericeşti să nu se mai înveţe religiunea. Şi dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoţii nici nu vor intra în şcoală ca să înveţe pe copiii noştri religiunea. Şi eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfeli de şcoale? Ce s-ar alege din copiii noştri cu învăţători de altă lege şi de altă limbă ? Eu nu mă pot înţelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noştri fără învăţătură, ci vă întreb, oare să ne lăsăm noi şcoalele noastre bisericeşti ? Nime nu poate aştepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă , trebuie să dorim şi să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o şcoală bună bisericească. Una, numai una, ne mănâncă pre noi ţăranii, ştiţi ce ? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noştri săraci, şi n-au de unde face şcoale şi susţinea pre învăţători. Dară, bun este Dumnezeu şi fondul nostru bisericesc este avut. El este menit şi pentru şcoale. Aşadară de vom rămânea pe lângă astfeli de şcoale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susţinerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre şi nu străine.

Văd că vă înţelegeţi cu toţii ca să avem şcoale confesionale sau bisericeşti. Văd că cunoaşteţi că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face cătră minister să, se scrie şi această, dorinţă a noastră, adică că poporul nostru drept - credincios doreşte şi voieşte a avea ca până acum şcoale confesionale sau şcoale bisericeşti.
O asemenea adresă s-a făcut la ministeriu şi se vor face încă multe cu aceeaşi menire de a putrezi la acte.

Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:

1. Deşi libertatea oricărui cult e garantată prin constituţia austriacă, deşi credincioşii fiecărei biserici sunt îndreptăţiţi de a-şi administra averile şcolare şi eclesiastice , numai românii în tot imperiul sunt supuşi unui regim escepţional.

2. Deşi gimnaziul din Suceava, şcoala reală din Rădăuţi, şcoala normală din Cernăuţi şi altele sunt plătite din fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena, precum nu se 'ntîmplă la nici un popor, la nici o şcoală confesională. Numai românii sunt supuşi în privirea şcolilor lor unui regim escepţional, şi aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.

3. Arhiereii , după scriptură şi canoanele bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeaşi ţară lipovenii îşi aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă, şi evreii îşi aleg rabinii . Numai românii şi în această privire, sunt trataţi în mod escepţional.

E de prisos să mai vorbim despre înfiinţarea cu scopuri politice a aşa numitei universităţi, în care s-adună toţi profesorii supernumerari de licee de prin Kolomeia şi Kecikemet pentru a figura ca profesori de universitate, nici de liceul de la Cernăuţi, care în vremea din urmă geme de suplinitori rusneci, nici de neaplicarea obligativităţii învăţământului la şcoalele rurale româneşti şi aplicarea strictă la cele ruseşti. Vom atinge numa-n treacăt învrăjbirea artificială introdusă de guvernanţi între români şi ruteni .

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii , cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor , şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi Sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii , căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă. Dar nu aceştia li-s duşmani românilor. Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie . Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei , de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt . Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli Sunt ,,daci slavizaţi ", pe când românii cari - i pricep fără să li vorbească limba Sunt ,,daci romanizaţi ". Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi .

Dar aceia cari - i duşmănesc pe români nu Sunt aceşti daci slavizaţi , ci rutenii din Galiţia, care, scăpând pe pământ moldovenesc de apăsarea polonă, de miliţia austriacă şi de alte rele, pretind că a lor e Bucovina, că ei Sunt adevăraţii stăpâni ai ţării. Guvernul se foloseşte de ei pentru a-i paraliza pe români şi râde în taină de ei, ştiind prea bine din analele sale statistice că Sunt bejănari , aduşi de boierii moldoveni pentru a li cultiva moşiile, lucru care se obicinuia în Moldova până la 1845, pe când în rolurile de contribuţie era o rubrică deosebită pentru „bejănarii ruteni ". Aceşti oameni din vechi se pusese într-adevăr de bună voie sub autoritatea mitropolitului Sucevei, căci popii lor veneau din fundul Poloniei să se sfinţească la Suceava, servind totodată şi de spioni domnilor Moldovei, încât regii Poloniei s-au găsit siliţi să oprească pe ,,popones ruthenorum " de a mai merge la Moldova să se sfinţească. Dar credem că din aceste servicii oculte aduse domnilor Moldovei de cătră popones nu se poate deduce un drept esclusiv al bejănarilor ruşi asupra fondului religionar, ba asupra Bucovinei întregi !

Afară de aceea românii nici nu le refuză ajutoarele necesare pentru întreţinerea şcoalelor rurale, numai egalitatea nu vor s-o admită — şi cu drept cuvânt . Pe de altă parte Rusia îşi are agenţii săi pintre aceşti oameni, iar guvernul, în loc de a vedea cum stau lucrurile, îi încuragiează în aspiraţiile lor şi voieşte să facă din Bucovina un focar de agitaţie rusască în contra polonilor şi a românilor.

Mai Sunt preste Prut şi mulţi români slavizaţi cari, de pe fizionomie, port şi obiceiuri se cunosc a fi români, apoi numele lor de familie, numirile satelor (d. es. Cuciurul mic), cărţile vechi câte se află în biserici, inscripţiile acestora, scrisorile în josul textului , toate arată că înainte de 50 de ani locuitorii acestei părţi era încă români. Astăzi vorbesc ruseşte şi ni se pare că ruşi vor şi rămâne . Deşi se numesc ei înşii români (Woloch ), dar vor ajunge ca cei din Moravia, cari şi aceia se numesc români, fără de a-şi mai şti limba.

Şi dacă va întreba cetitorul ce biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregei creştinităţi , căci atât mitropolitul transdanubian şi al ţărilor tartarice din Proilabum (Brăila), cât şi cel al Ungro-Vlahiei (din Tîrgovişte) erau supuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de[al] doilea era exarhul acelui patriarhat , continua puterea centrului constantinopolitan pân 'n munţii aurarii , sfinţea pe mitropolitul de Alba-Iulia, statea în legătură întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar . Singură mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană , neatârnată de nici o patriarhie ; acestei Mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc.
De aceea estragem din ,,Îndireptarea legii" lui Matei Basarab (tipărit la Tîrgovişte 1652):
Află-se scris în pravila lui Matei-Vlastari cum şi Moldo-Vlahia au fost supusă ohrideanilor ; iară acum nice ohrideanilor se pleacă, nice ţarigrădeanului , şi nu ştim de unde au luat această putere.

Între mitropoliţii care ţin sub mâna lor episcopii se zice: Moldoveanul ţine aceasta: Rădăuţul şi a Romanului şi Huşii  Între exarhi se citează ,,Moldoveanul ", al ,,Sucevei şi a toată Moldo-Vlahia " — ,,iară ceilalţi mitropoliţi numai pre cinstiţi să scriu, iară nu şi exarhi ".

Va să zică episcopia Rădăuţilor, supusă celui mai neatârnat mitropolit , exarh sua sponte , şi în rang cu un patriarh , această episcopie este azi administrată de beamteri şi de evrei. În şcolile acestei episcopii se propun obiectele în limba germană, cu profesori nemţi şi elevi evrei. Abia se mai găseşte câte un egumen de mănăstire, câte un preot în creierii munţilor, câte un dascal de şcoală urbană sau rurală , şi arareori câte un protopop care, întemeiet pe trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte episcopii a Rădăuţilor, să zică: ,,stăpân peste această bucată de pământ e strălucita roadă de Muşatin şi coborâtorii ei, nu evreii galiţiani şi şvabii din Bavaria ". Orice s-ar zice despre alte popoară, nu se poate contesta în ele un fel de respect faţă cu trecutul şi acesta e un semn că o naţie are în sufletul său ,,religia umanităţii". Şi religia umanităţii consită tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat mitropolia Sucevei un princip moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă cu agresiunea mahometană , n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca duhul sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele blândului nazarinean ? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naţionalizării , iudaizării bisericei creştine prin Luther şi Calvin ? Patriarhi şi mitropoliţi au făcut faţă cu propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; mitropolia Moldovei şi a Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reformă — reîntoarcere la vechea şi toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă astăzi unii catolici din Germania, era mântuirea omenirei din mrejele materialismului şi din sofismele lui Anti-Crist .

Dar evreul austriecesc e departe de a pricepe de ce românul ţine la biserica lui, căci ... această mitropolie, cea* mai însemnată în Orient prin spiritul ei, au ajuns azi de batjocora evreo-germano-slovacilor din Austria. Această mitropolie are astăzi în fapt mai puţină autonomie decât rabinul jidovesc din Sadagura, ea, sub un împărat creştin, a ajuns o unealtă de politică, de coterie în mâinile d-lui Stremeyer.

Şi nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar mitropolia Sucevei cu moaştele sft . Ioan cine se 'ngrijeşte de ea? Mihail Grigorie Sturza Voievod i-a dat o existenţă de umbră, iar Titu Maiorescu, fostul ministru al Măriei Sale Carol VVd trimisese un arhitect ca să-i ridice planul, să propuie înfrumuseţările cuvenite şi să clădească un local de şcoală primară românească în curtea acelei biserici. Atât ştim despre acea mitropolie în care stă locţiitorul mitropolitului Moldovei; iar cât despre episcopia Rădăuţilor — ea a devenit mitropolie austriacă - internaţională a bochezilor din Dalmaţia şi se vede că, tot sub d. Stremeyer, mai are perspectiva de-a deveni mitropolia indianilor ţulu sau a creştinilor din Maroc .

De aceea nu e nimic mai serios decât cuvântul boierului moşnean Hurmuzachi, care în acea adunare de care am vorbit mai sus a pronunţat memorabililele cuvinte că românii din Bucovina au ajuns să apere de ,,liberalii" din Austria ceea ce n-au fost în stare să răpească turcii şi tatarii , autonomia bisericii, limbii, şcolii.
Hotărâtu-s-au în tăinuitul sfat al proniei cereşti ca 1877 să devină reversul lui 1777?

II. Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei şi României, o dovadă că amândouă ţările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine şi prin recunoaşterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare , îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a ??supt veninul în nobilele sale vine, şi-a robit economiceşte popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta îşi pune pană de cucoş la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.

Deschisă industriei jidoveşti din Austria şi înmulţindu-şi trebuinţele prin formele goale ale civilizaţiei occidentale, pe care le-a introdus cu aceiaşi pripă ca şi noi, Ungaria îşi istoveşte pămîntul prin cultura estensivă şi barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adînci ale ţarinei la suprafaţă, aşa încît brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputînd, se-nţelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naţionalităţilor, tot ce nu lucrează pămînt în Ungaria e silit a-şi oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlîc. Ungaria este, după România, patria funcţionarismului, cîrciocarilor şi negrei speculaţiuni evreieşti. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic şi au născut se vede o mulţime de epidemii, iar cu cît legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atîta popoarele de sub coroana Sf. Ştefan vor fi reduse la proletariat şi Ungaria condamnată de a rămînea ţară curat agricolă, cu o existenţă mai mult decît îndoielnică. Esportînd lînă pentru Europa întreagă, locuitorul acestei ţări poartă postavul fabricelor din Boemia şi Moravia; esportînd porcii săi, consumă cîrnaţi fabricaţi în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleaşi ca şi la noi: mortalitatea şi sărăcirea populaţiei producătoare, a ţăranului, şi într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populaţia autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuţinează puterile ce esploatează pămîntul, prin urmare începe regresul agriculturei şi o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă şi mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulţirea clasei neproductive a advocaţilor şi scribilor şi burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a ţăranului şi proletarizarea lui, încît nu va mai produce decît copii nesănătoşi sau, producîndu-i, nu va avea cu ce-i ţinea. Şi ce e mai trist decît ca ţările dunărene cele mai binecuvîntate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pămînt bogat, în grînarul Europei?

Şi toate acestea se-ntîmplă deja în Ungaria. Mortalitatea şi sărăcirea ţăranului, cultura prădătoare şi extensivă a pămîntului, înmulţirea preste măsură a funcţionarilor, advocaţilor şi politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată şi stîrpitoare a claselor de jos, în fine, prin stîrpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura şi-a pierdut tranziţia gradată de la cald la frig şi vice-versa, şi trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încît numai plămînii de cal o pot suporta.

Acest preţ pentru autonomia Ungariei e prea mare. Şi, dacă ne întrebăm de ce-şi sacrifică maghiarii patria lor şi cele 5 naţionalităţi conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianţă cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu. Din deşărtăciunea de a stăpîni naţionalităţile. În loc de a se împaca cu ele, de a asigura lor şi sieşi un trai îndemînatic pe pămîntul strămoşesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său şovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaş după meseriaş, clasă pozitivă după clasă pozitivă, pînă ce regatul Sf. Ştefan va rămînea o adunătură de ţărani proletari şi de scribi şi mai proletari, puşi la discreţia, ba la îndurarea crîşmarilor evrei, deveniţi pîn-atuncea bancheri vienezi.

Şi ceea ce e mai ciudat e că tocmai populaţia curat maghiară scade la număr, încît rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populaţiile slave.

Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înşii că noi românii fără ei sîntem slabi şi ei fără noi asemenea; dar văzînd că tocmai pe români îi tratează mai escepţional decît pe toţi, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu şi în orbirea cu care i-a bătut demonul mîndriei şi al deşertăciunei, căci fără a fi ei înşii un pericol esenţial pentru naţionalităţi, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei şi pe toţi împreună. Sau cred maghiarii că unor populaţii proletarizate nu le-ar conveni umbra ,,protecţionistă" a sfintei Rusii, care să-i mîntuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vînători de funcţii şi advocaţi şmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?
Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decît că, în caz de nerodire a pămîntului, populaţiele mor de-a dreptul de foame?

Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră şi starea lor şi cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculaţiuni dinspre Apus, a vecinicei nopţi naţionale dinspre Răsărit. Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecţionist în afară, nu vor asigura lor şi naţionalităţilor un trai vrednic de fiinţe omeneşti, atunci o vor face aceasta alţii, numai atunci — adio dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi : ,,Ungaria n-a fost, ea va fi abia", vor fi adevărate tocmai în sens invers : „Ungaria a fost abia, şi nu va mai fi".

O foaie din Transilvania, organ oficial al P.S.S. Mitropolitului din Sibiiu , cea mai moderată de peste Carpaţi, care urmăreşte cu stăruinţă politica modestă şi sigură a neuitatului şaguna , espune într-o serie de articole tratamentul de care se bucură românii din partea fraţilor maghiari. De aceea redăm tot ce atinge materia de-a dreptul. Ce au făcut maghiarii pentru câştigarea simpatiei şi inimei naţionalităţilor din patrie şi cu deosebire pentru prepararea unei alianţe sincere între elementul maghiar şi cel român, ca cele mai ameninţate în viaţa lor naţională ?

Un răspuns detailat la aceste întrebări ar umplea volume întregi, deci noi ne vom restrânge numai la puţine fapte, ca să nu trecem peste cadrul unui articol de jurnal.

Unicul fapt ce dovedeşte o apropiere este : împacarea cu Croaţia.
Deşi Croaţia totdauna a fost în mai strînsă legătură cu Ungaria decât Transilvania, fiindcă în acea ţară nu este element unguresc, de dragul portului Fiume i-a dat carta bianca şi i-a acordat o autonomie cu care majoritatea acelei ţări se vede a fi mulţămită, primind Ungaria a suporta chiar şi o însemnată parte din sarcinele ei; însă o considerabilă parte a locuitorilor Croaţiei nici cu aceasta nu este mulţămită, iar locuitorii Ungariei cu tot dreptul se pot supăra pentru primirea sarcinilor Croaţiei , când nici a noastre nu le putem suporta .

De aci încolo nici un fapt nu mai poţi afla care să fie îndreptat spre mulţămirea naţionalităţilor. Ca să înece şi puţinul spirit naţional ce se manifesta la slovaci — guvernul le-a desfiinţat ,,Matiţa " — societatea literară — şi gimnaziile slovace întemeiate şi susţinute prin poporul slovac . Persecutarea sârbilor este cu mult mai cunoscută decât să o mai descriem şi noi. Graniţa militară, a cărei locuitori (români şi sârbi ), păreau mulţămiţi cu soarta lor, au desfiinţat-o , şi chiar în contra legei (art. V, § 55, 1848) o au organizat de ea fără ea, înainte de a fi reprezentată în Cameră.

Prin aceasta ş-a pierdut cea mai mare parte a pădurilor şi păşunelor ce le folosea mai nainte, au pierdut dreptul de a fierbe rachiu, li s-a introdus o administraţiune şi justiţie încurcată, care nime nu o pricepe, mânuită prin oameni străini care de fel nu cunosc împrejurările de acolo, care, în teritorul acela dedat la regulă şi pace, au semănat discordii şi nemulţămiri , încât abia după un an de administraţiune ungurească guvernul a fost silit să trimată comisariu guvernial acolo, ca să studieze situaţiunea şi oamenii, să demisiuneze şi să numească noi diregători . O cârpeală după alta, care însă toate nu vor produce mulţămirea poporului, pentru ca pe el nime nu-l consultă . Drept recompensă pentru armele luate li s-au impus sarcini nouă cu mult mai mari decât cele de mai nainte, iar şcolile naţionale — şi prin urmare şi confesionale de mai nainte, făcute şi susţinute din averea lor privată — li s-au prefăcut în şcoli comunale, care peste voia proprietarilor sunt scoase de sub influenţa bisericei noastre.

Aici totul este stricat, iar în capul trebilor oameni fără tact, străini de limba şi interesul poporului. Au viaţa municipală fără drept de alegere ; până când în celelalte părţi ale ţărei toate municipiele 'şi aleg pe oficialii săi, aici toate posturile se ocupă prin denumire. Motivul nu poate fi altul decât ca nefiind pe acolo maghiari nici măcar de sămânţă prin alegeri nu s-ar putea încuiba şi acolo maghiari, apoi o administraţiune fără maghiari nu poate fi admisă.

Unicul pupor săsesc, ca cel mai mic, dar cu cei mai puternici patrioni , aliatul privilegiat al maghiarilor nainte de 1848, au fost mai mult cruţat, în anul acesta însă şi saşilor li se puse calpac pe cap şi pinteni la călcâie .
Pe saşi - i supără şi aceasta, însă lor nu le va fi nimica. Fiindcă ei nu se află printre maghiari, ci printre români, lor tot li s-au lasat supremaţia faptică peste majoritatea teritorului unde sunt . Privilegiele de care s-au bucurat seculi întregi le-au dat avere şi inteleginţă multă faţă de foştii lor eloţi şi cu ajutorul acestor factori le este asigurată puterea şi în viitor. Ca toate lucrurile ce nu au de bază dreptatea nici chiar ecuitatea însă, nici reformele introduse în fundul regiu nu mulţămesc pe nimene.

După aceste specialităţi să vedem : în genere ce s-a făcut spre mulţămirea românilor ?
Nici un element nu este sub coroana sfântului Ştefan atât de desconsiderat ca cel român, cu toate că acesta este cel mai compact pe teritorul ce-l locuieşte, şi mai uşor de mulţămit.
Se pare însă că tocmai pentru aceasta, apoi pentru tenacitatea cu care se alipeşte de limba şi religiunea sa, se consideră, de cel mal periculos, căci parcă toată lumea s-a conjurat în contra lui. Nimărui n-a făcut nici o nedreptate, şi românul la nime n-a întâmpinat nici măcar bunavoinţă . Toţi care au venit în contact cu el s-au nizuit să-l nimicească. Inimici cât frunza şi iarba, dar amici nici unul n-a avut de când e subjugat ; şi el ca prin minune totuşi n-a pierit, el totuşi esistă, necăjit şi îmbrâncit ce e drept, dar sănătos, moral şi vânjos , şi — dovadă persecuţiunile sistematice — el încă şi azi insuflă spaimi inimicilor său seculari. Altă mângăiere nici nu are decât că n-a devenit încă compătimit de nimene, căci tot e mai bine a fi frica altora decât compătimit .



27 aug. 2011

[„SE VORBEŞTE CĂ ÎN CONSILIUL..."] de Mihai Eminescu (I)

Se vorbeşte că în Consiliul de Miniştri al României s-ar fi hotărît de a face întrebare tuturor puterilor garante, afară de Rusia, ce purtare să păzească România în caz de a i se cere din partea guvernului rusesc permisiunea de a trece c-o armată prin ţară. S-a hotărît totodată de a nu răspunde Rusiei la o asemenea cerere decât atunci când vor fi răspuns definitiv toate puterile la întrebarea României.

În complicaţiunea de interese şi tendenţe a puterilor garante, întrebarea României, dacă se va confirma, va avea meritul să aducă claritate în situaţie. Căci sau puterile se vor declara formal şi solidar contra unei asemenea permisiuni şi vor trebui să-şi apere cu arma 'n mână declaraţia lor, fără chiar ca Rusia să poată fi supărată pe noi, căci ne vom putea referi la hotărârea acelor puteri, sau răspunsurile lor evazive, îndoielnice şi contrazicătoare vor reda României libertatea de acţiune, libertatea de a se hotărâ pentru unul din cele două mari curente istorice, curentul de nord - ost , tinzând a schimba faţa Europei, şi curentul de vest, ce tinde a menţine statu quo. hotărârea noastră pentru Răsărit sau Apus va atârna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura, şi aceasta nu ca stat numai, căci statul român prin teritoriul său şes şi deschis din toate părţile nu pare menit de providenţă de a fi militar şi cuceritori , ci ca naţie. Ni se pare evident că viitorul Orientului este o confederaţie de popoare în care egalitatea naţionalităţilor şi limbelor, pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi lucru principal, iar formaţiunile de state lucru secundar.
Aseminea e evident că reforma Orientului poate avea două patronate : pe Rusia şi pe Austro-Ungaria — care aceasta reprezentează imediat politica occidentală .
Asupra unei hotărâri a românilor din principate va avea deci influenţa natura politicei exercitate de Austria faţă cu naţionalităţile în genere şi cu cea română în parte.
Pentru a nu da însă o întindere prea mare materiei vom vorbi numai de poziţia românilor din Austro-Ungaria.
Înainte de spune însă o vorbă asupra acestei întrebări, anticipăm concluzia că acea întrebare nu este, nici a fost politică în puterea cuvântului , ci bisericească, scolastică şi cel mult administrativă locală.
Permită-ni-se a vedea clar lucrurile şi a susţinea că idealul unităţii politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ţine de domeniul teoriilor ieftene, ca şi republica universală şi pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din aşa numita Ungarie , au trăit sute de ani împreună cu alte naţionalităţi şi au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăşi , care le dedese preponderanţa în această ţară, avea şi răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniţi — nu de a fi absorbiţi , căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei — dar meniţi de a fi vexaţi singuri de solgabiraiele fraţilor maghiari, de a sta izolaţi sub presiunea administrativă şi financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba ; pe când , împreunaţi sub greutatea aceloraşi suferinţe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă şi când va veni vremea în care softalele din Buda-Pesta să fie silite de a recunoaşte că sistemul lor de guvernământ — în finanţe foarte asemănători cu cel turcesc — şi-a trăit veacul şi nu mai este cu putinţă. Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale şi judeţene sau comitatense , românii ar începe alăturea cu ungurii o viaţă liniştită şi proprie, cu deosebire că de aceaste s-ar bucura nu numai transilvanii , ci în mod egal bănăţenii , simpaticii crişeni şi străvechiul Maramurăş . Aşadar idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este mănţinerea unităţii reale a limbei strămoşeşti şi a bisericei naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizază pe zi ce merge, şi cine ştie dacă nu-i de preferat celei politice. Românul de baştină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca şi romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziţia de stat a Ungariei, căci, la dreptul vorbind, nici n-ar prea avea ce să învidieze . El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui.

În vremea din urmă ziarele ungureşti au făcut multă vorbă despre o alianţă maghiaro-română . Rămâne acum să stabilim în ce condiţii s-ar putea spera această alianţă, bine înţelegându-se că nu este vorba aici de acele carteluri trecătoare dintre guvern şi guvern, pe care le rupe ziua de mâni , ci de un modus vivendi şi o conlucrare perpetuă, solidară pe acest pământ al duşmăniei şi răutăţii, în care popor pe popor caută să-l înghită şi om pe om să nimicească. Este dar vorba dacă ungurii sunt destul de creştinaţi (căci pân - acuma se părea că numai pielea li-i botezată ), nu ca să ne iubească, ci să ni deie bună pace. Sarcina iubirei o luăm toată asupra noastră şi fie ei încredinţaţi că am fi tot atât de zeloşi apărători ai existenţii lor ca şi ai neamului nostru.

Cât despre austriaci, cu ei treaba stă altfel. Nu credem să putem vrodată mistui acea mestecătură de evreu, german şi slav care ni se prezentează sub mutra beamterului şi jurnalistului austriecesc şi care în vremea din urmă A 'nceput să facă politică pan-germanistică şi să jure în numele sahastrului de la Varzin , care nici cu spatele nu vra să ştie de ei. Urmaşii lui Arpad nu ni pot face un rău esenţial, ci vexează ; dar bastardul evr [e]o - germano-slovac e duşmanul dibaci a oricărei naţionalităţi. Ungurii ştiu proverbul nostru: ,,românul nu uită niciodată" şi ne-aducem aminte ca prin vis că un ziar unguresc se găsise să comenteze acest proverb în ton melancolic, ştiind că socotelile ce le are de răfuit cu noi nu sunt tocmai curate. Dar să nu se sperie. Românul uită şi nu uită, după cum o iei. Românul nu urăşte decât pe cei ce i s-au băgat în suflet şi ca dovadă putem aduce pe românii din Turcia. E sigur că ei trăiesc sub acelaşi regim ca şi bulgarii, sârbii şi grecii; cu toate acestea ci trăiesc bine cu turcii şi le ţin partea. Nici aicea nu-i urâm pe turci, deşi desigur că ei numai dovezi de iubire nu ne-au dat niciodată. Ungurii n-au decât să se 'ntrebe pe cine-i urăsc ei ca să ştie pe cine urâm şi noi. Credem că asta-i destul de clar, deşi, în emoţiunea noastră, n-am ajuns încă să facem hagialâc la mormântul lui Gül-Baba .

Aşadar biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, şi prin aceasta şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi mai ales în secolul nostru ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti , lucrează fără să vreie , ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult. În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare, la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului , chiar la evrei zic, unde se pare că ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare , nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului . Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu [sunt meniţi] de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc , de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene . În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti , istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu elipsită de espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: ,aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel", oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ , vorbim o singură limbă, ,,una singură" ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură , e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.

Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.
Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.
Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti , venituri , oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum . Nimeni n-are să ne 'nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem — români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune . A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împrotiva persecutorilor . Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul . Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii , ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali ; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii , calvinii , protestanţii , evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească , protestantă sau evreiască. Nici una. Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin , şi-l alege singur, dacă are şcoală jidovască , îşi caută singur de dânsa . Dar dacă îi trebuieşte românului preot, îl numeşte (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are şcoală, profesorii sunt numiţi tot de guvernul de la Viena. Şi cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială şi cu condiţia ca starea de lucruri în trebile bisericeşti şi politice să rămână intactă.

Ce se va zice dacă în Ungaria vom vedea pe români, mai cu samă pe români, trataţi în mod cu totul escepţional? Lasă că Transilvania e de atâta amar de ani într-o adevărată stare de asediu, lasă că înlăuntrul ei se aplică o altă lege electorală şi e preste tot lăsată la discreţiunea înţelepciunei ministeriale din Pesta; dar poporul românesc în parte, în mod cazuistic, e vexat de guvernanţii săi. Procese urbariale îndreptate contra averei lor private, legi electorale îndreptate contra voinţei lor legitime , voturi virile în municipie pentru a îneca voturile locuitorilor, c-un cuvânt un painjiniş întreg de măsuri arbitrare, adaos prin călcarea zilnică a tuturor dispoziţiilor din lege cari au mai rămas în favoarea naţionalităţilor.

Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat şi considerând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în caz dat să se sacrifice pentru ,,civilizaţie", ni se va da voie să întrebăm dacă civilizaţia austro-maghiară , în forma în care ni se arată, merită să ni ridicăm braţul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăşi peste trei milioane de români, îi tratează într-adins şi într-una cu dispreţul celui mai elementar simt de justiţie; căci românii — să fie bine stabilit — nu cer privilegii, prerogative; ei cer în Ungaria cel puţin aplicarea conştiinţioasă a legei pozitive a naţionalităţilor, în Bucovina nu cer decât eserciţiul liber al confesiei lor, autonomia bisericei lor; o autonomie pe care-o au evreii, lipovenii, calvinii, nemaivorbind deloc de puternica poziţie a bisericei catolice; dacă, c-un cuvânt , se poate cere să ni vărsăm sângele pentru a asigura contra mişcărei slave supremaţia simulacrului de civilizaţie evreiască din Austro-Ungaria.
După tonul cu care vorbim, s-ar putea presupune că, în dreapta indignare, exagerăm lucrurile. De aceea vom vorbi asupra materiei în mod cu totul special.

După câte se vorbesc prin jurnale, Austria pare a avea o constituţie. Pare a avea zicem, pentru că în faptă nu există decât pentru a fi batjocorită de-o mână de evrei şi de beamteri cari cârmuiesc acest complex de ţări în cari nimene nu-i mulţămit. Afară de aceea, libertatea religioasă este, dragă Doamne, garantată prin o mulţime de terfeloage de origine supremă, cari se vor fi respectând faţă cu alţii, numai faţă cu românii nu. Astfel Constituţia din 4 mart 1849 § 1, Patenta din 31 dec . 1852, ,,Diploma" din 30 oct. 1860, în fine Constituţia (Reichsgrundgesetz ) din 21 dec . 1867 art. 15 în care se zice:

„Fiecare biserică recunoscută de stat are dreptul de a-şi exercita cultul după credinţa ei, a-şi conduce şcolile sale, a stăpâni şi întrebuinţa fondurile şi averile sale bisericeşti şi şcolare după trebuinţa şi dorinţa ei".
Şi într-adevăr, acest articol se şi aplică — pentru lipoveni şi evrei, pentru români nu.
De douăzeci şi şase de ani românii bucovineni se primblă de la Ana la Caiafa , pe la naltele scaune, cum zic ei, pentru a putea exercita un drept garantat de constituţie şi de 26 ani îmblă în zadar.
Pentru a înţelege anomalia atârnării bisericeşti din Bucovina — atârnare eretică , contrarie canoanelor ritului răsăritean şi cea mai nedreaptă înrâurire asupra credinţelor poporului — vom trebui să caracterizăm în două cuvinte aşa numitul partid liberal - constituţional din Austria. Într-un mozaic de popoară cu un singur guvern a trebuit să se ivească oameni care nu se ţin de nici o naţie în special, oamenii interesului personal, cari cu aceeaşi uşurinţă pot fi maghiari, poloni, germani, c-un cuvânt ce li s-ar cere să fie. Aceşti indivizi fără nici o comunitate de principii, una fiind numai întru esploatarea naţionalităţilor, care nu au nimic sfânt în lume, nu ţin la nimic decât la sine, sunt ,,liberalii" din Austria. De aceea nu ne vom mira dacă vom găsi pe d-ni ca Giskra , miniştri atotputernici , uniţi la escamotări ordinare cu evrei parveniţi , întreprinzători de drumuri de fier; nu ne vom mira, zic, dacă vom găsi că într-un rând cel mai liberal consiliu de miniştri din Austria se constituise în consiliu de întreprinzători . Mai toţi foştii miniştri liberali sunt astăzi milionari — din advocaţi fără pricini ce au fost. De unde? Deodată cu fotoliul de ministru mai ocupau şi fotolii de membri în consiliile de administraţie a tuturor bancelor şi întreprinderilor posibile şi imposibile, care în vremea marelui ,,Krach " au prezentat aspectul zilei de apoi, în tumultuasele strigăte a particularilor înşelaţi, a micilor capitalişti ruinaţi — un adevărat Pompeii surprins de lava Vezuvului . — Austria, crezând a putea abstrage de la serviciul oamenilor cu părinţi cerţi, care să fi vorbit o limbă certă , să fi ţinut la un cămin, să fi avut în suflet „simţ istoric", singurul care întăreşte împărăţiile , s-au folosit din contra de oameni care nu ţineau la nimică, nici la Austria ca abstracţie , de oameni pe care în jurnalele lor îi vedem vânduţi la turci (ca Neue freie Presse), la imperiul german, la ruşi, cu-n cuvânt Austria s-a servit de un element venal , corupt, lipsit de caracter, adevărat gunoi al catilinarismului . Aceşti oameni guvernau şi guvernează. Contingentul cel mai mare pentru formarea acestui ,,clei al împărăţiei", cum îl numesc ei, îl dau evreii. ,,Ce mi-i Hecuba ?" zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de melancolicul rus, a sa ţintă una este; succesul, strălucirea, banul. Cumcă aceşti oameni se numesc astăzi ,,germani" e curat întâmplător şi trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic ; tot aceşti oameni se numesc în Ungaria maghiari ,,noi", ei nu au naţionalitate, pentru că n-au trecut, n-au istorie. De aceea guvernul austriecesc, înaintea venirei contelui Hohenwart la minister, era un guvern de parveniţi, stăpâniţi , ei la rândul lor, de hetere . După căderea contelui, regimul ,,bursei" au reînceput, neutralizat întrucâtva de blestemele populaţiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la cel[l]alt. Astfel dar era firesc ca predecesorii lui Hohenwart , care în viaţa lor n-au simţit instinctul respectării proprietăţii, să răspundă într-un rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericei, ci al guvernului".

Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simţ de pudoare . Într-adevăr, la noi moşiile mănăstireşti s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moşiile bisericei statului român, care a luat asupră - şi întreţinerea fără deosebire a tuturor şcolilor , spitalelor, mănăstirilor mai însămnate , puindu-se capăt esploatării prin călugări străini, care se îmbogăţeau aici în ţară şi ridicau cu banii noştri institute greceşti.

Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante , lipoveneşti etc., care nu sunt biserici ale statului român. Şi nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la aceşti parveniţi să ridice pretenţii asupra averei unei biserici neatârnate , neconfundabile cu statul austriac.

În fine cabinetul Hohenwart , care din nenorocire pentru naţionalităţi, avu o durată atât de scurtă, dacă nu le-a dat românilor siguranţa averei lor strămoşeşti, cel puţin a neutralizat rapacitatea predecesorilor săi, căci în vremea lui s-au pus în faţa lumei, într-o adunare de proprietari, preoţi şi ţărani în număr de 4000 inşi din toate unghiurile pământului clasic al Bucovinei, drepturile necontestate , neatacabile ale bisericei răsăritene asupra fondului religionar .Iată dar cum stau lucrurile.

Trecând Bucovina sub Austria, Divanul Moldovei şi Vodă se vede că s-au îngrijit ca prin tractatul de cesiune Austria să fie obligată de a mănţinea în aceste ţinuturi statu quo. Guvernul austriecesc au găsit în Bucovina stări de lucruri cu totul fericite în privirea îndestulărei materiale ale locuitorilor.

Au găsit mănăstirile pline de averi, o numeroasă clasă de ţărani cu totul liberi, mazilii , ruptaşii şi răzeşii, bresle de meşteşugari , starostii de negustori, c-un cuvânt o feudalitate cam târzietică în viaţa ei, dar liniştită şi liberă. Ceea ce era vechi în vechea Moldovă era legătura pe care clase întregi o aveau cu statul. mazilii şi ruptaşii , boierii cu scutelnicii lor erau obligaţi de a servi gratis în orice ocazie statului, era să vede rămăşiţa a organizaţiei militare de sub domniele vechi. Aceste legături dintre domnie şi populaţie, prerogativile acestei din urmă erau neînţelese pentru noii guvernanţi , obligaţi a ţinea statu quo ; afară de aceea ei sperau a deduce din drepturile domniei moldoveneşti drepturi ale împărăţiei Austriei. Cu acest scop guvernul austriecesc face la a. 1782 întrebare Divanului Moldovei ca să-l lumineze în materiile juridice, dar mai ales în materie de succesiune . Din toate acele întrebări (26 de toate) se vede cum noii guvernanţi umblau ca mâţa pe lângă păsat, doar s-ar putea deduce cumva dreptul de proprietate a „Stăpânirei " asupra pământurilor mănăstireşti , răzăşeşti şi a locurilor din târguri . Iată câteva din aceste curioase întrebări:

Veniturile podurilor şi alte venituri ce au fost domneşti le-au stăpânit domnii însuşi sau cu scrisori le-au dat altora?
Un stăpân de moşii ce nu are copii său moştenitori are putere a face cu moşiile sale ce-i va fi voia? Poate să facă pe un străin moştenitori fără voia domnului ţării?


(va urma)

FRANCIA [„ÎNTRE PĂRERILE..."] de Mihai Eminescu

Între părerile privitoare la o rezolvire a Cestiunei Orientului desigur că aceea a unui admiral şi membru al Academiei va atrage atenţia publicului. Dacă o aseminea părere e justă sau nu e o altă cestiune, pe care vom lămuri - o mai la vale.

D. admiral Jurien de la Graviere încheie cartea sa cea mai nouă ,,La situation du Levant", cu dorinţa de a vedea elenismul în Turcia opuindu - se panslavismului. După d-sa rezultatul cel mai însemnat al revoluţiei greceşti din 1821 n-au fost crearea micului regat grecesc, ci transformarea Turciei. Între cele 12 milioane de creştini autorul crede că neamul lui Kyrios Pappadakys este cel chemat de a dirige soarta Orientului. Toate par a-l face apt pe numitul Kyrios pentru un asemenea rol: activitatea (în luare de mită şi-n dezbrăcarea călătorilor în codru), inteligenţa (în şiretlicuri şi sofisme), în fine patriotismul (dovada bună: starea înflorită a Greciei). Egipetul, care era mai o colonie franceză, va deveni una engleză sau franco - engleză . Turcia va fi în curând o colonie europeană. Grecii pot renunţa fără părere de rău la ,,marea lor idee" ; industria, negoţitorii, bancherii lor vor lua mult mai curând sceptrul din mâna osmanilor decât o agitaţie sterilă. Înainte de toate se cer drepturi civile egale pentru toţi. Dacă li va plăcea turcilor să monoplizeze serviciul militar pentru dânşii şi să se mărginească cu lene la cultura pământului strămoşesc, atunci vremea nu e departe în care scumpirea traiului li va face cu neputinţă viaţa în ţara lor proprie. Ei vor avea soarta rasei Mandgiu, cari au biruit China, iar pământul Mandgiuriei a trebuit să-l cedeze chinejilor. Munca este legea lumii moderne, care mi are loc pentru leneşi. D. Jurien de la Gravičre este membru al Academiei franceze, prin urmare un om de la care nu ne putem aştepta de-a auzi decât idei de Manchester după calup. În faptă predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească. Demosul grecesc din antichitate şi până astăzi s-au arătat incapabil de-a constitui un stat ca oamenii. În lumea antică caractere nobile şi mari erau răsplătite de acest demos disculţ şi palavragiu cu ostracismul; Imperiul bizantin, venit în urmă, e cuibul vicleniei, deşertăciunei şi corupţiei în toate; noul regat grecesc e o jertfă a celei mai obraznice şi mai ignorante demagogii. Mai mult încă: dacă turcii de astăzi duc frânele guvernului în acest fel este pentru că totdeuna au găsit în greci unelte cari - i apără, îi susţin, îi împing chiar la corupţie.


Adevărata otravă a Orientului este acest popor linguşitor, faţarnic, dispus la pradă şi la înşelăciune — şi într-adevăr Abdul-Hamid are dreptate când zice că grec de treabă nu se găseşte.

Este nevoie să mai amintim istoria specială a românilor ca să arătăm cum aceşti oameni şi-n al treilea neam încă au otrăvit şi otrăvesc viaţa noastră publică şi privată? Când Radu cel Mare, domnul Ţărei Româneşti, au adus în ţară pe patriarhul grec Nifon, acesta, în loc să-şi caute de biserică, a 'nceput să facă politică, să-şi creeze partidă între boieri, să ascută şi să învenineze şi mai mult duşmănia dintre Dănuleşti şi Drăculeşti, între descendenţii lui Mircea şi Dan I. În Moldova, un grec (Despot) strică prin intrigi de curte domnia lui Lăpuşneanu Vodă şi aduce pe acel zimbru la o adevărată furie şi sete de sânge .

Şi dacă s-au stricat rândul şi tocmeala acestor ţări, dacă am pierdut provinţii, dac - am înlăturat cu uşurinţă obiceiuri bune şi vechi, dac' au intrat corupţia şi laşitatea în clasele vechei societăţi româneşti, totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c-au fost sau un grec sau o mână de greci.

Şi această naţie, care prin îmbătrânire au pierdut toate calităţile, păstrând numai viţiile antice, care în decursul evului mediu au corupt arhitectura, muzica, pictura, această naţie care au înveninat viaţa popoarelor învecinate, care le-au trădat la turci numai pentru ca să poată păstra ea ierarhia, care furase a cincea parte din pământul României, această naţie cu înnăscut instinct de viclenie şi tâlhărăşug , aceasta să fie conducătoarea Orientului?

Dar vom uita oare identitatea şi atavismul caracterului?
Oare neapolitanii, de mii de ani colonie grecească în Italia, şi-a pierdut caracterul? Nu sunt tot laşi, mincinoşi, înşelători, hoţi precum au fost înainte de-o mie de ani? Nu ni se vorbească de revoluţia grecească, care doarme pe lauri străini, în care căpetenii şi ostaşi au fost albanezi, macedo - români şi slavi, rase înşelate de linsa linguşire a grecilor; căci toată acea sămânţă de războinici, dacă s-ar ciurui dintre oamenii însemnaţi şi viteji, nu cred că s-ar găsi un singur grec de origine. Spada cavalerească a grecului adevărat şi originar o cunoaştem, ea iubeşte spatele şi se numeşte la noi cuţit. Pentru codru, pentru unghiuri de uliţă şi în orice caz pentru demagogie şi comunism sunt coapte capetele grecilor, dar nu pentru a aduce o dezvoltare sănătoasă între popoarele Orientului; şi, pentru a caracteriza lapidar această rasă, vom spune că, dacă Orientul ar avea să aleagă (la ceea ce, mulţămită Domnului, n-am ajuns încă) între o predominare grecească şi una jidovească, cea jidovească e de preferat.

[10 octombrie 1876]




26 aug. 2011

[„PERIODUL AL DOILEA..."] de Mihai Eminescu


Periodul al doilea al istoriei moderne, de la închierea războiului de treizeci de ani până la revoluţia franceză, se caracterizează prin întemeierea puterei statului în persoana monarhilor. Oriunde un monarh zicea „L'Etat c'est moi", el avea concursul populaţiunilor, sătule de rapacitatea multiplă a sutelor de mii de mici tirani feudali, din cari fiecare era pe pământul său stăpânitori absolut. Aceşti reprezentanţi ai libertăţii absolute, ai liberului veto, a ruinat statele unde ei conduceau afacerile, pe când ideea monarhică, deprinzând comodele caste ale evului mediu la muncă, el avea concursul populaţiunilor, sătule de rapacitatea multiplă a sutelor de mii de mici tirani feudali, din cari fiecare era pe pământul său stăpânitori absolut. Aceşti reprezentanţi ai libertăţii absolute, ai liberului veto, a ruinat statele unde ei conduceau afacerile, pe când ideea monarhică, deprinzând comodele caste ale evului mediu la muncă, au consolidat statele unde ea a domnit şi le-a dat puterea uriaşă pe care o au astăzi în Europa. În acest period, pe care cu drept cuvânt îl numim al ideii monarhice, vedem în Franţa pe Ludovic al XIV, în Prusia pe Frideric II, în Rusia pe Petru cel Mare şi pe Catarina II, în Austria pe Maria Terezia şi pe Iosif II. Şi tocmai aceste state le vedem şi astăzi cele mai puternice în Europa. În ele s-au întemeiat stabilitatea administrativă şi judecătorească, în ele am văzut înflorind mai cu samă artele frumoase şi ştiinţele, în ele progresul a fost gradat, fără sărituri, însă sigur şi temeinic. În această vreme a ideei monarhice cad cele două domnii a lui Grigorie Ghica Voievod; iar cronicele noastre, în limba lor frumoasă, ne arată pe acest domn întrunind în sine calităţile mari ale monarhilor.

Mult se silea cu dreptatea ţării — zic ele ;... — dăjdiile cum le-au găsit nu le-au mai urcat, ci încă le-au uşurat şi prea bine se îndreptase ţara, ştiind fieşcare darea lui pe an. Greci nu adusese mulţi, numai câţi erau de trebuinţă curţii sale, şi numai de aciia cari voiau să slujească cu leafa lor; iar cărui nu-i plăcea astfel se ducea la ţara lui. Întradevăr au fost om foarte înţelept şi învăţat şi, iubind ca şi alţii să se îndestuleze cu învăţătura, au făcut minunate şcoale, aducând dascăli învăţaţi, făcând orânduieli acestora şi ucenicilor, ca să-şi ştie fiecare leafa şi orânduiala lui.

Au dat ispravnicilor mare poroncă ,,ca să fie cu dreptate săracilor, neîngăduind pe nime să-i calce şi să-i năpăstuiască, căci de va auzi cât de puţin că au păzit hatârul cuiva şi va veni vreun sărac să jăluiască, atuncea cu mare pedeapsă îi va pedepsi, făcând mari dreptăţi tuturor ; arătând tuturor boierilor ca să se păzească fiştecare de a lua mită de pe la săraci cât de puţin; şi, de va veni la urechiele Măriei Sale, să fie în ştiinţa tuturor că se va pedepsi cu mare pedeapsă, necăutându - i nici pic de hatâr , de va fi boieri mare ori şi rudă; de vreme ce Dumnezeu l-a trămis într-acest pământ ca să păzească pre săraci şi să-i fie milă de dânşii ". Satelor de pe la ţinuturi încă le-au pus bani după putinţa lor, dându - le ţidule de câţi bani să deie pe an, şi de câte ori într-un an, şi pentru ce să deie acei bani, atâţa pentru haraci, atâţa pentru sârhaturi şi atâţa pentru zaherele şi altele, dându - le poroncă ca să-şi stringă fiştecare sat câţi oameni vor putea, şi între ei să se uşureze, şi ispravnicii să nu aibă voie nici a-i scădea, nici a-i adăugi, nici să vândă nimărui un capăt de aţă. Şi aşa ieşau o mulţime de bani, şi ţara foarte se tocmea, şi se împlea de locuitori, şi le era foarte de uşurare, cât nu le fusese de multă vreme nici la un Domn de cei ce au fost mai 'nainte , cari se mirau singuri pământenii la aceasta. Au scos şi o vamă acest Domn, de lua de tot carul ce venea în Iaşi câte o para de bou, şi câţi boi avea carul atâte parale da, şi, orânduise oameni de treabă de strângeau aceşti bani, şi cu banii aceştii plătea podelele şi făcea poduri pe toate uliţele.

Văzând Domnul aice în Iaşi o mândrie la pământeni , purtând fiştecare cumaşuri scumpe şi blane, care nu era fiştecare harnic de agonisire după straiele ce purta, şi sta Domnul de gândea ce agonisită poate ca să le deie ca să cuprindă cheltuiala lor, şi nu putea găsi cu gândul Măriei Sale, ci cunoştea că se sting cu straiele lor şi a femeilor, şi sta de se mira ce va face. Socotea ca să deie poroncă, să nu poarte fiştecare straie; iară apoi se lăsa, căci mulţi puteau ca să nu ţie acea poroncă în samă, şi apoi trebuia să-i pedepsească şi să se arăte Domnul rău către norod. Dară socoti Domnul mai pe urmă şi şi-au făcut singur Măria Sa un rând de straie de postav, libadea şi giubea, şi într-o zi fără de veste au ieşit îmbrăcat cu ele la Divan; care într - aceeaşi zi văzând oamenii Măriei Sale s-au ruşinat cu toţi; căci luase şi ei oarecare învăţătură de la pământeni , şi aşa peste două - trei zile au început şi ei fiştecare a pune libadele de postav şi giubele. Aceste văzând boierii pământeni , au început şi ei a-şi face; şi aşa în scurtă vreme s-au rădicat acea cheltuială nebunească a straielor, nezicând Domnul nimărui nimică; încă mulţămea Domnului că au făcut una ca aceasta, căci mulţi rămăsese săraci, ales din cei ce erau însuraţi.

Întreg era acest Domn la toate, plin la minte, învăţat, ştia toate trebile cum le va purta, cui făcea leafă nu le făcea mari, dară în toate lunele le plătea; nu putea să zică, cineva căci nu şi-au luat-o. Nu era om împrăştietor; toate sămile le căuta înaintea Măriei Sale; şi cuvântul ce grăia era grăit şi era lăudat de către toţi. Era plăcut prostimei, iară boierilor nu atât , căci nu putea să mănânce pe cei mici şi săraci, că nu-i suferea Domnul nicidecum.

Acest Domn au cumpărat şi un loc mare lângă Mitropolie şi au pus de l-au îngrădit şi au făcut case mari şi frumoase, orânduindu - le trei şcoale pentru învăţătura copiilor, orânduind şi trei dascali cu bună leafă, de învăţa elineşte şi kinogrecească şi moldovinească, rămâindu - i mare pomenire. Au mai făcut şi alte pomeni multe. Văzând că s-au înmulţit norodul în Iaşi, şi apa le este puţină şi peste mână , au socotit să aducă, să aibă săracii îndestul. Şi aşa au adus din trei - patru locuri, cu mare cheltuială, făcând două cişmele minunate şi frumoase, pline de apă, la Poarta Sfântului Spiridon şi altă cişmea la Poarta Goliei, şi aceea şi mai frumoasă şi cu mare haznea, adăpa tot norodul, şi auzea în tot ceasul rugând pre Dumnezeu ca să ierte sufletele şi păcatele părinţilor Măriei Sale, care nu puţină pomenire şi odor au lăsat acestui pământ , de se va pomeni în tot veacul acestei ţări. Şi iarăşi nu se odihni Domnul nici cu aceasta; ce căuta în tot chipul ca să poată găsi o mijlocire ca să facă un lucru care să nu fi mai fost alta, dată în ţara aceasta; şi aşa au socotit că se va putea ca să facă postav aice în ţară; şi îndată au scris printr-alte ţări, pe la prieteni, în Ţara Leşească şi în Ţara Nemţească, de i-au trămis vro doi meşteri, ca să vadă locul şi apele şi să vorbească cu ei ca, de se va putea, să facă postăvărie. Şi aşa trămiţându - i au vorovit cu ei, dându - le şi oameni de i-a purtat peste tot locul de au văzut locurile şi apele; şi din toate locurile le-au plăcut la Chipăreşti, unde intră Bahluiul în Jijia, care este şi Jijia iezită, căci erau şi morile unei monăstiri a Hrişcăi, care măcina făină. Mai adusu-le-au şi lână de tot felul, de oi mari şi de cârlani , de le-au arătat, zicând că se poate. Şi aşa puind Domnul de an luat înscris toate câte trebuia fiştecare lucru, madem cu preţul ei, au priimit Domnul ca să, cheltuiască o sumă de bani să facă acele toate câte trebuiesc, grăind şi cu meşterii ce să le deie pentru osteneală şi munca lor, făcându - i de au scris şi au venit şi alţii, aducându - le toate meşteşugurile. Atunci au pus Domnul de au cumpărat acele mori de la Chipăreşti, şi au orânduit boieri credincioşi a Măriei Sale, dându - le şi câţi bani le-au trebuit ca să cheltuiască dimpreună cu meşterii, să facă, toate cele trebuincioase după cum vor arăta meşterii că le trebuie. Şi isprăvindu - le aceste toate, şi strângând şi lâna , s-au apucat de lucrul postavului, şi au început a face fel de fel de postav şi au făcut şi o bală de postav prea frumoasă, de au trămis - o la împărăţie, la Sultanul Mustafa, peşkeş, ca să vadă ce odor s-au făcut acestui pământ . Ci şi acest lucru au rămas o pomenire pământenilor , căci nu mai fusese altădată în ţară, şi se bucurau cu toţii văzând nişte lucruri că se fac în pământul lor, ce erau pentru folosul lor 1.

Astfel era Grigorie Ghica VVd. Vrednic reprezentant al principiului monarhic şi fiu al unui secol bogat în caractere mari, el pricepuse că puterea Domnului nu poate sta în dreptul său de a dicta legi şi de a stoarce dări, ci că acea putere se razimă pe buna stare a populaţiilor. Pentru întâia dată i se spune birnicului pentru ce plăteşte dare, întâia dată slujbaşii ţărei sunt priviţi ca atari (iar nu ca privilegiaţi) şi trebuia să muncească pentru leafă, să nu ieie mită, să nu facă hatâr , prin urmare aicea vedem apărând serviciul statului în locul vechiului serviciu al evului mediu, care avea un caracter cu totul personal. El urăşte luxul şi dă ruşinătoare pildă la boieri şi pământeni prin modestia îmbrăcăminţii; el înfiinţază o fabrică de postav, el deschide şcoli, el pavează Iaşul şi aduce apă în oraş, şi toate acestea în scurta domnie întâie de 2 ani şi 6 luni. Dar nu era de ajuns caracterul său individual pentru a aduce liniştea şi dezvoltarea în ţară. Pentru aceasta s-ar fi cerut ca poporul moldovenesc să nu fi fost dezbinat înlăuntru şi în afară, precum fusese sute de ani de - arândul , să nu fi fost slăbit prin vecinice schimbări de domni şi prin vecinice intrigi. Astfel, cu ţara slabă, şi domnia era slabă, era umbra puterii turceşti, încât când austriacii au ocupat Bucovina fără nici un drept, toate silinţele voevodului de a-i opri erau zădarnice. Văzând stupul matern al Moldovei întregi vândut austriacilor de către ruşi şi turci chiar, Vodă au protestat, au ameninţat chiar Poarta; dar diplomaţia austriacă ştiind prea bine ce slabă e Moldova şi domnia ei, au ajuns să-l ponegrească pe Vodă la Poartă, încât aceasta, servită ea însăşi de oameni cumpăraţi cu bani austriaci, au dat contra nobilului voevod ordinul de asasinare. Istoria vorbeşte în genere clar. O ţară unde toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă, o ţară unde antiteza între partide se preface în adevărată duşmănie, unde domnul nu are puterea să-i împace, precum n-au avut - o în Polonia şi nici la noi, o asemenea ţară e menită de a fi prada vecinilor ei. Iar dacă acela care în sufletul său reprezentează ideea statului îşi ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca şi idolul de fier cu picioarele de lut.

II

În numărul nostru de vineri am vorbit prin gura cronicarilor de acea figură bărbătească din istoria ţărei noastre, deosebită cu totului tot de umbrele efemere ale fanarioţilor care l-au preces şi l-au urmat. Alături cu rapacitatea predecesorilor săi vedem pe acest bărbat plin de dezinteresare închinând viaţa sa binelui public, simplu în obiceiuri, isteţ la minte, cumpănit la vorbă, energic în fapte, acest bărbat care, domnind sub alte împrejurări decât acelea de slăbiciune a patriei sale, ar fi devenit o podoabă a veacurilor, nu un martir. E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori; unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice. Aceasta a doua condiţie Grigorie Ghica Voievod a îndeplinit - o cu desăvârşire . Urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale, le-au menţinut cu rară energie personală Pân' la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme în Constantinopoli s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că, orice tranzacţie ar face cu acest voievod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă. El va urmări întotdeauna reîntregirea patriei sale, fie prin război, fie prin diplomaţie; de aceea trebuie înlăturat, înlăturat cu orice preţ. Tot astfel vorbeşte şi despre boieri; ei nu se pot cumpăra nici cu bani, nici cu titluri, nici cu promisiuni. Să fie bine constatat că Bucovina era de facto austriacă pe când ambasadorul le scria acestea lui Kaunitz. Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot.

_______________

1 Vezi cronica lui Ion Canta şi a lui Ienachi Kogălniceanu

Şi astfel s-au şi urmat. În locul unde comuna Iaşi a aşezat un sarcofag de marmoră, în locul unde astăzi se ridică pe o columnă bustul nemuritorului martir, acolo s-au întâmplat acea faptă a întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunei şi dezbinării poporului românesc. Şi într-adevăr, ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple ? După ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnilor noştri de la Dragoş Voievod până la Petru Rareş, după ce ni se luase vatra strămoşească, începătura domniei şi neamului moldovenesc şi în care doarme cenuşa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul şi părintele ţării, şi a lui Ştefan Vodă, pavăza creştinităţii întregi, după ce am pierdut pământul nostru cel mai scump, se asasinează, prin influenţa morală a Austriei, domnul care au îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri. Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare ! Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus la slăbăciune, te-au adus să-ţi vezi ruşinea cu ochii. Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăţeşti cu sângele Mântuitorului , astfel împărtăşeşte-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ , care oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt , fiii aceleiaşi mame sunt . Aniversarea asasinării lui Grigorie Vodă şi a răpirii pământului strămoşesc ne-am reamintit - o cu durere şi alaltăieri, cu ocazia descoperirii bustului pe care Măria Sa Preaânălţatul nostru Domn l-au dat în dar oraşului Iaşi. Serbarea a fost tot atât de frumoasă şi de demnă ca şi în anul trecut. După serviciul funebru la Mitropolie, o mulţime nenumărată de popor cu arhierei în frunte s-au pus în mişcare spre piaţa Beilicului, trecând în procesie prin stradele de căpetenie ale oraşului. Ajunsă în piaţă, în mijlocul căreia se înălţa în cunună de laur bustul de marmură al martirului, clericii începură cu citirea acelor molcome şi tânguioase versete bisericeşti, scrise în dulcea limbă a trecutului, pline de sfinţenie şi pace sufletească, prin care se cere de la stăpânul lumii repaosul de veci, vecinica amintire şi orânduirea sufletului martir în corturile drepţilor. După săvârşirea serviciului divin, primarul oraşului nostru, d. Tufăscu, rosti cu glas răspicat şi mişcat el însuşi de măreţia momentului, următorul cuvânt .

____________________________________

Cetăţenii iaşeni au îndreptat o telegramă de recunoştinţă către M. Sa Preaânălţatul nostru Domn, carele întotdeauna au dovedit cât de mult e mişcată inima Sa generoasă pentru toate durerile şi bucuriele poporului şi ţărei Sale. Căci şi acuma mulţămim bunei voinţi a M. Sale ridicarea acestui monument întru vecinica amintire a lui Grigorie Vodă, ce cu viaţa au plătit întregimea pământului strămoşesc şi acea sfinţită coroană ce prin slăbiciunea veacurilor şi nu din vina Domniei au pierdut o nepreţuită piatră scumpă. Fie voia stăpânului tăriilor ca din neamul M.
Sale Preînălţatului nostru Domn să se nască răzbunătorul pierderilor noastre şi întregitoriul patriei.


[1 şi 3 octombrie 1876]

"Cestiunea retrocedarii" de Mihai Eminescu

Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.

Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să cîştige cu orice preţ stăpînirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Inţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sîntem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărît a lua Basarabia în stăpînirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întîmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decît atîta, încrederea în trăinicia poporului român. În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi, cînd cinci milioane de români sînt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpînirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dînsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămîne statoric, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom cîştiga de trei ori atît pămînt pe cît avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricît de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atît în români, cît şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român. Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ : noi nu primim nici un preţ.
Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încît românii sînt datori a rămînea pînă în sfîrşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vînzător.



[10 februarie 1878 ]

25 aug. 2011

CUM SE PETREC ALEGERILE ÎN ANGLIA, CUM IN ROMANIA de Mihai Eminescu

De bună seamă nu poate intra în spiritul nostru de-a adresa acelei ţări măreţe, adevărat leagăn al libertăţilor

politice, insulta că ea sau tronul ar putea suferi douăzeci şi patru de ore măcar fără impunitate un guvern care şi-ar permite acte de ignominie electorală ca acelea cari se petrec la noi. Pe de altă parte iarăşi nu pretindem ca un stat tînăr şi în starea de cultură în care se află al nostru să se poată asemăna cu un stat bătrîn ca Englitera, carele însă, graţie elasticităţii şi sincerităţii în aplicare a instituţiunilor sale, are virtutea de-a reîntineri pururea.

Totuşi ni se impune acest studiu, prin interesul de actualitate, din două puncte de vedere.
Deja într-un studiu precedent am demonstrat că ideea fundamentală care-a condus naţiunea română de o jumătate de secol aproape în urmărirea ţintei de-a întemeia o dinastie străină occidentală a fost de-a rumpe cu ideile bizantine cari începuseră a-şi face drum în ţările noastre şi contra cărora francheţa şi lealitatea înnăscută a caracterului românesc simţea o adîncă aversiune. Aspiraţiunile foarte legitime ale ţării au fost de-a se apropia de cultura apuseană şi de-a face ca, prin instituţiuni, moravurile să se îndrepte spre bine.

Un alt motiv al studiului nostru este că ni se oferă ocazia ca să răspundem unor critici ce ni s-au adresat de foile guvernamentale în contra teoriilor constituţionale susţinute de noi, ocolindu-se cauzele esenţiale cărora noi atribuim starea bolnăvicioasă în care se află ţara.

Ne-ntoarcem la alegerile din Englitera.
După informaţiunile ce ni le dă „Journal des débats” numărul deputaţilor ce sînt a se alege în Camera Comunelor e de 652. Lupta fiind foarte înverşunată între amîndouă partizile, ar trebui să presupunem de fiecare colegiu cel puţin cîte doi candidaţi, adecă în total 1304 candidaturi. După datinele electorale din Englitera fiece candidat trebuie să fie introdus de către un număr de cel puţin zece alegători, candidatura sa cată să fie afişată cel puţin cu cinci zile înaintea datei alegerii. Dar aci ni se prezintă ceva care nouă ni s-ar părea un fenomen. În loc de 1304 candidaţi nu s-au prezentat decît 1096. De bună seamă nu indiferentismul face pe partizi de-a nu-şi prezenta la toate colegiile cîte un candidat. În Englitera mai întîi nici nu se-ndeasă candidaţii, pentru cauze superioare de ordine morală; cum am zice fiecine are acolo o judecată mai dreaptă despre sine însuşi, încît nu oricine se crede capabil de-a reprezenta în Parlament interesele generale. Acolo apoi apetiturile diurnelor, favorilor, misiunilor în străinătate, arenzilor, punerilor în slujbă nu împing la acea vînătoare de candidaturi care la noi priveşte deputăţia, în cea mai mare parte, ca o mină californiană de afaceri lucrative, ca un mijloc de chiverniseală, ca o cale pentru a-şi aduna bani albi pentru zile negre. În Englitera interese reale conduc şi inspiră pe alegători şi toţi se dau de-o parte în faţa aceluia pe care ei îl cred mai apt pentru apărarea acelor interese. Triumful acestui candidat este unica ţintă ce-o urmăreşte alegătorul. Prefectul şi subprefectul, zapcii[i] şi zapcilîcurile electorale, atîtea monstruozităţi de pe la noi, sînt cu totul necunoscute în Anglia, unde este întemeiat self-guvernamentul, unde adecă ţara se guvernează în realitate prin sine însăşi.

Deosebirea între numărul îndoit al scaunelor şi acel al candidaturilor ambelor partizi - acest din urmă e cu două sute mai mic decît cel dentîi - se explică prin împrejurarea că, la colegiurile acele unde candidatura unui deputat are tradiţiuni şi este consolidată prin legături stabilite de mai-nainte între alegători şi candidat, nici se mai încearcă altcineva de-a-şi opune candidatura, nici din partea opoziţiei, nici dintr-a guvernamentalilor, căci acolo nu este locul surprinderilor, nici varga magică a guvernului nu exercită acea putere care improvizează şi impune candidaturi cu douăzeci şi patru deore înaintea alegerilor.

Să venim acum la noi.

Vom lua de exemplu ultimele alegeri la Senat. Nu mai e astăzi pentru nimene un mister că dacă există undeva aparenţă de luptă şi posibilitate pentru un membru al opoziţiei de-a străbate în Senat e numai în colegiul I.

La ultimele alegeri vedem persoana primului-ministru d. Ioan Brătianu pusă în cinci judeţe, aleasă în două.
La Prahova d. I. Brătianu cade contra d-lui G. Gr. Cantacuzino.
La Romanaţi d. I. Brătianu e ales contra d. general Florescu.
La Suceava d. I. Brătianu e ales.
La Dorohoi d. I. Brătianu cade contra d-lui Vasile Alexandri.
La Vlaşca d. I. Brătianu cade contra d. general Florescu.

Într-un număr de treizeci de colegiuri candidatura personală a d-lui Brătianu apare de 5-6 ori.
Dar cîte s-au mai denunţat cu ocaziunea verificării titlurilor în privirea altor alegeri, precum acea de la Piteşti?
Acolo au venit d-nu prim-ministru, a stat două zile într-un local alături cu sala alegerii, a chemat pe fratele d-sale, ambasadorul de la Constantinopol, apoi pe d. Radu Mihai, pe atunci prefect la Iaşi, şi în sfîrşit d-nii I. Brătianu, Dim. Brătianu, Gr. T. Brătianu chemat din Dobrogea, T.I. Brătianu, I.I. Brătianu, N.N. Brătianu, Ghiţă Enescu, cumnat al primului-ministru, C.N. Petrescu (cumnat al ministrului justiţiei) apoi prefectul, directorul prefecturei şi ceilalţi funcţionari au introlucat 26 voturi, din cari peste 20 funcţionari, adecă o majoritate de 2, zi două, voturi contra d-lui Alex. Zisu - aceasta în oraşul natal al d-lui I. Brătianu şi ajutat de tot neamul. Au mai cutreierat apoi Moldova nu doar ca să se informeze de suferinţele ei, de prejudiţiile ce i s-au cauzat prin război, ci ca să combată candidaturile opoziţiei şi să escite dezbinări şi ure între alegători pentru triumful prozeliţilor săi. Aşadar vedem figurînd candidatura d-lui Brătianu pentru a zecea parte din întreg numărul candidaţilor, fără să mai amintim şi pe ceilalţi miniştri cari iarăşi opuneau candidatura lor membrilor opoziţiunii. Dacă lord Beaconsfield la 652 colegiuri ar fi pus candidatura sa într-un număr proporţional cu acela al primului nostru ministru, i-ar fi trebuit copiii de pe uliţele Londrei şi douăzeci şi patru de ore nu l-ar fi suferit regina Angliei la putere.

Căci ce-am zis noi?
Dizolvarea unei Adunări însemnează consultarea ţării din partea tronului. Dacă miniştrii, călcînd toate
convenienţele, se interpun între tron şi popor comit un act anticonstituţional, prejudiţiabil intereselor ţării, prejudiţiabil prestigiului Coroanei. Cînd fapte de asemenea natură se tolerează la noi fără a fi imediat
reprimate ele servă ca un premiu de încurajare pentru acei cutezători cari, în dispreţul sentimentelor ţării, nu se dau îndărăt dinaintea niciunui mijloc pentru a se sui sau a se menţine la putere.

Succesul, ziceţi d-voastră?
Apoi succes au avut partidul tory în Anglia. A pus pe fruntea reginei diadema imperială a Indiei, a cucerit pentru Anglia Canalul de Suez, au silit pe Rusia să se întoarcă sub zidurile Constantinopolului la Congresul din Berlin, au pus, prin tractatul privitor la Cipru, pe Turcia sub tutela Angliei, au purtat două războaie fericite şi cu toate acestea... poporul englez s-a pronunţat contra acestui partid.

D-voastră, aliaţii unei mari împărăţii, aţi văzut stipulîndu-se sine nobis despre ţară în Tractatul de la San-Stefano şi în cel de la Berlin, aţi purtat un război zadarnic, devenit monstruos prin goliciunea şi foamea ce au suferit-o armata noastră, aţi pierdut Basarabia, aţi suferit umilirea amestecului străin în autonomia dinlăuntru a ţării şi totuşi naţiunea vă aprobă?

Naţiunea cea compusă din Brătienii adunaţi de prin Dobrogea şi din toate unghiurile ţării, naţiunea de cumnaţi, nepoţi, funcţionari şi păsuiţi - da; însă nu naţiunea aceea a cărei opinie cătaţi s-o amăgiţi, s-o corupeţi, s-o înlocuiţi cu politica d-voastră personală.

TIMPUL [27 martie 1880]

Alte amintiri despre viitor

Solidaritatea polonezilor s-a concretizat intr-un sindicat care a marcat sfarsitul comunismului in Polonia. In Romania nu a existat nici o miscare bazata pe o adevarata solidaritate, ci doar diverse asocieri de persoane cu interese comune, ele insele constituindu-se in tot atatea fantose pentru acelasi "mamut lanos": comunismul bolsevic. Nicaieri in Europa de Est comunismul nu a fost atat de agresiv, atat de fioros si atat de adanc implicat in viata oamenilor ca in Romania. In Polonia, educatia persoanei si-a pastrat intelesul obisnuit, biserica nu era doar o cladire ce adapostea securisti in sutana, oamenii nu erau obligati sa se dezica de parinti pentru a putea sa acceada la o functie sau alta. La fel se petreceau lucrurile si in celelalte tari comuniste. In Yugoslavia, apartenenta la Liga Comunistilor era benevola, iar colectivizarea agriculturii era doar o asociere voluntara a unor persoane ce-si puneau unii altora la dispozitie mijloacele de productie, fara ca asta sa le altereze dreptul de proprietate asupra terenului.

Epoca post - comunista s-a manifestat similar in toate tarile unde comunismul murise, dar nu si in Romania... Alte tari intrau pe drumul economiei de piata, in timp ce Romania se intorcea in comunismul "reformat" al anilor '60. Nu toata lumea a "beneficiat" de o "democratie originala", de "pluripartidism in cadrul FSN" sau de "privatizari" fara bani. Romania a fost o tara de neinteles pentru lumea civilizata. Era condusa de catre un presedinte "carpa kaghebista", un individ care nu s-a sfiit sa-si trimita consilierul la Moscova cu mesajul: "binele Uniunii Sovietice... inainte de toate...". Metodele staliniste au fost repede reinviate si romanii au avut nefericitele experiente ale salbaticelor mineriade, in timp ce "Moarte intelectualilor!" devenise strigatul "de lupta" al debedeilor ciomagari trimisi de... presedintele Romaniei sa ... "planteze panselute"(!). Terorism de stat? Desigur. Pentru scurt timp, SUA decide ca va acorda azil politic (!!!) romanilor. Sub aceste auspicii a inceput "reconstructia" Romaniei. Seria infractiunilor statale este foarte vasta. Incepand cu Constitutia si terminand cu adoptiile ilegale traficate indirect de catre primul-ministru Nastase, toate au facut ca Romania sa fie si in 2004 la acelasi nivel ca in 1990, cu o singura diferenta - datoriile externe. "Carpei kaghebiste" i-a urmat marioneta Constantinescu si cei "25.000 de specialisti". Caderea a fost completa, economia - furata ziua in amiaza mare, mita imbracase forme semi-oficiale. "Actorii" erau aceiasi, "hainele" doar pareau diferite. Partidele "istorice" se nascusera cu aprobarea bolsevicului agent KGB, UDMR - la fel, "EI" controland incet-incet toate domeniile vietii, de la economic si politic la cultura si justitie. In locul unei solidaritati, in Romania se nascuse Sistemul... Un sistem corupt, populat de jivine cinice, baroni locali ce se situau deasupra oricarei legi a oamenilor, imbogatiti peste noapte aproape, turnatori ordinari sau recidivisti de drept comun deveniti patroni de trusturi de presa. In 2004 nu multi mai sperau ca Romania sa intre vreodata in randul natiunilor moderne europene. Majoritatea pierdusem chiar si speranta. Pentru mine, Speranta s-a numit Traian Basescu. Desigur, in anii guvernarii Tariceanu jigodismul atinsese cote inimaginabile, cinismul si mitocania pesedisto-penelista erau reguli nescrise, iar justitia nici macar nu mai mima legalitatea: "audiat ad altera pars" nu mai functiona. Pana in 2008, Presedintele Basescu a fost doar un presedinte decorativ, complet vaduvit de orice drepturi de a influenta viata politica sau/si economica. Ca economia s-a redresat in 3 ani, in acesti ultimi si grei trei ani, asta e o alta poveste care ...va urma.

23 aug. 2011

Chestiunea tiganeasca

Cand vorbesc despre tigani, multi din "presa" nationala ii numesc romani, chipurile pentru ca sunt cetateni romani. Dar tot cetateni romani sunt si ungurii din Covasna si tot n-am auzit vorbindu-se despre "romanul Atilla". Trebuie sa eliminam din exprimari sintagmele astea implementate din cauza originilor alogene ale unor ilici, Nastase si lista poate continua. Romanii sunt romani, tiganii sunt tigani, iar ungurii - unguri. Cum sa le spunem tiganilor - roman...i, cand UE i-a recunoscut ca popor european inainte de aderarea Romaniei la UE? Asadar, Europa ii numeste asa fara sa tina cont ca sunt cetateni spanioli, italieni, austrieci sau romani, noi de ce sa facem altfel?

Fara-ndoiala, apartenenta la un popor nu se schimba doar pt. ca unii alogeni ii fac pe romani sa se rusineze de fapt cu vecinatatea lor. Suntem intr-o situatie bizara; daca un roman comite o mica infractiune, "presa" o prezinta ca pe o monstruozitate, pe cand daca un tigan este autorul unui viol, de exemplu, prezentarea este mult bagatelizata. Romanii din alte tari (Voivodina, Ungaria, Ucraina etc.) tot asa cu manusi sunt tratati? Sau nici macar nu sunt recunoscuti ca nationalitate conlocuitoare (ca de drepturi cum au tiganii la noi nici nu poate fi vorba)? Inteleg necesitatea integrarii tiganilor, dar deloc nu inteleg de ce in conditiile unei Uniuni Europene active, doar romanii trebuie sa-i integreze? Mai ales ca extrem de multi nici nu mai sunt in Romania, ci aiurea prin Europa.

19 aug. 2011

DIN ABECEDARUL ECONOMIC de Mihai Eminescu

De câte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze neamul — presa este lumina, după cum zic d-nia lor — de atâtea ori pune mâna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte până ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decât să băgăm mânile în mânicele paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din câte elemente economice se compun lucurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hârtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că au ieşit dintr-o minunată morişcă de creier.

Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potriveşte, e altă căciulă !

La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e şi mai simplu. îşi pune mai întâi degetul în gură şi vede câte „cuvinte" ii vin in minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate şi alte cuvinte tot cu atâta cuprins material şi după aceea le-nşiră, mai puind pe la soroace şi câte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoteam ce ne pofteşte inima.

Bietul Ştefan Voievod ! El ştia să facă fărâme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avuse[se] mai multe rânduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar şi din când în când tăia capul vreunui boier sau nasul vrunui prinţ tătăresc. Apoi descăleca târguri de-a lungul râurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunarea hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, si iar descăleca târguri şi iar se-nsura, până ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gaze-tari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi ?

Până la fanarioţi n-am avut cod, un semn că nici trebuia'. Ce-i drept şi ce-i strâmb ştia fiecare din obiceiul pământului şi judecată multă nu se-ncăpea. Ţară săracă, stăpânire puţină, biruri mai de loc, cară cu două oişti, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr-o parte şi dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbei şi se-veninau fântânele, pentru ca să moară duşmanii de flămângiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte şi lăsau câmpul limpede în urma lor, până ce venea Vodă de-i amăgea pe duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi-apoi vai de capul lor ! Îi mersese vestea voievodului românesc şi moldovenilor că nu sunt deprinşi a sta pe saltea turceşte, ci sunt totdauna gata de război, oameni vârtoşi, cari nu ştia multă carte dar au multă minte sănătoasă; averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sunt. Şi tot astfel au fost până-n vremea noastră, până la Regulament, cea dântâi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani şi, daca voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decât să se uite la picioarele şi la mânile lui. El are mâini şi picioare mici, pe când naţiile cari muncesc mult au mâni mari şi picioare mari.

De acolo multele tipuri frumoase ce se găsesc în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea, de-acolo cuminţia românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba spornică şi plină de figuri, de acolo simţimântul adânc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cântece, legende, c-un cuvânt de acolo un popor plin de originalitate si de-o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.

Au venit grecii, ş-au domnit o sută de ani. Când au ieşit din ţară, nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-ai fost trecut cu buretele peste kolakiile şi bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru au rămas nepăsător la reformele greceşti, ruseşti, franţuzeşti, şi nu-şi dă nici azi bucuros copiii la şcoală, pentru că simte ce soi de şcoli avem.

Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predomnitor.

Radu Vodă cel Mare adusese în ţară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la cale. Se-ntreba şi el ce-o mai fi şi civilizaţia si voia s-o vadă cu ochii. Dar sfântul, venind, începu să dea sfătuiri pentru schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş. a., încât Vodă-i zise într-o zi; ,,Ia slăbeşte-ne, popo, că ne strici obiceiele". Sfânt, nesfânt, vedea el pe cine nu-1 văzuse de nu pleca în ţara cui l-au fost avut!

Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoieşti ramuri străine pe când el e dispus a-şi produce ramurile sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. Un asemenea popor însă îşi impune feliul lui de a fi şi vecinilor. Ce ar zice liberalii de la noi daca le-am spune că, pe când ei introduc istorii franţuzeşti în instituţii, limbă şi datine, tot pe atuncea în Rusia de amiazăzi se introduc pe zi ce merge datinele româneşti pintre malorosieni, care au îndrăgit feliul de a fi al românului ?


Dar aici se iveşte totodată întrebarea : cui i-au putut veni în minte de a introduce toate formele costisitoare de cultură ale apusului într-o ţară agricolizată, abia pe la anul 1830 ? Sigur că numai oameni cari nu-şi cunoşteau ţara deloc.

Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani ? Şi, dacă ştiau că vor ţinea, n-au ştiut de unde, cum şi cine îi va plăti ? Nu ştia absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvânt tot ce e comun al naţiei, se plăteşte numai şi numai din prisosul gospodăriei private, cumcă din acel prisos se hrănesc toate formele civilaţiei şi că, dacă istoveşti pre acesta, atunci începi a mânca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte ?

Apoi de ce munceşte omul ? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece sărbătorile, cheltuieşte prisosul timpului şi banilor lui, nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-şi ţie sufletul lui ş-al copiilor.

Dar puterea fizică a unui om e restrânsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocaţi, pierde-vară şi alte soiuri de paraziţi, ci i-au dat fiecăruia atâta putere ca să se poată ţine bine şi să mai puie şi ceva la o parte, pentru ca mâine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul îl poate pune la dispoziţia civilizaţiei şi a junilor crescuţi la Paris e foarte mic. Dar ce le pasa d-lor de aceasta ! Liberi nu sunt de a sărăci lumea?

D. C. A. Rosetti, în cuvântul său de la circ, vorbea cu dispreţ despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. „Ţara ?" — întreba d-lui — „40 de boieri mari, 40 de boieri mici, iată ţara pe când eram eu tânăr". Ţinem seamă de aceste cuvinte. Ţara n-avea pe umerele ei decât 80 de oameni, încât la 30 000 de suflete venea un boier, şi încă şi acela cu trebuinţe foarte mici; adică 80 de oameni cari îmblau cu zilele în palmă şi ţineau neatârnarea tării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta.

Astăzi avem zeci de mii de liberali cari nici îmblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vrun duh aşa de subţire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mâncând chiar condiţiile de existenţă a claselor producătoare, nu prisosul lor.

Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoţ nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe, trece în Ţara ungurească şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe ... grâu. Atâtea doniţe de grâu pe o doniţă de lemn, atâtea ciubere de grâu pe un ciubăr de lemn.

Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal am zice : Atâtea mii de chile de grâu ne ţine o chilă de fraze liberale, atâtea chile ne ţin mărfurile importate din străinătate, atâtea chile ne ţin tinerii ce-şi pierd vremea prin străini, atâtea mii de chile ne ţine Constituţia, atâtea ne ţin legile franţuzeşti, cu un cuvânt toate liberalismurile.

Prisoasele economiilor individuale constituiesc o sumă certă. Daca vei hrăni cu ele câteva mii de stârpituri liberale, de unde îţi mai rămân condiţiile pentru întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice ? Două sute de nebuni mănâncă desigur mai mult decât un singur înţelept.

Deci abecedarul nostru economic zice :
Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţinea pe sine şi familia. El produce ceva mai mult decât consumă. În acest „ceva" mai mult, în acest prisos sunt cuprinse : întâi ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condiţiile muncei de mâni, şi încolo un prea mic prisos, care-1 poate pune la dispoziţia societăţei sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională.

Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituţii şi de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat a-l numi „tot ce este românesc", atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.



1 Pravilele lui Vasile Lupu şi ale lui Matei Basarab nu s-au introdus niciodată, decât în partea lor canonică.